Progresul tehnic a ușurat viața omului. Acolo unde tehnica a progresat. Unde nu, nu. Ca atâtea alte victorii ale minții omenești, și aceasta a adus după ea bucuria unui confort mărit, nu fără a demonstra după un timp că orice bucurie se plătește. Nu mai reiau acum povestea răscoalei țesătorilor din Anglia împotriva mașinilor de țesut, una dintre primele semnale ale lumii care avea să vină. Nu mai reiau nici faptul că inventatorului mitralierei – nu cea de azi, ci una mai rudimentară, din secolul XIX – când a încercat s-o breveteze, i s-a replicat că e inumană. Adică: „ei, nici chiar așa!” Războiul, deși împotriva dușmanilor, mai păstra, totuși, un rest de omenie: încerc eu să te omor, dar dacă ești mai rapid – ghinionul meu.
În vremurile noastre, care se pot lăuda cu invenții teribile, precum centralele atomice, ori automobilul electric, cu rachete ce ajung, deocamdată fără oameni la bord, pe Marte, că pe Lună oamenii au fost demult, acum peste 50 de ani, lumea s-a schimbat accelerat. Dar tot aici ar fi de încadrat și marile invenții militare, care pot ucide zeci de mii sau chiar milioane de oameni dintr-o singură lovitură.
Cum toate pe lumea asta au și un revers, nici avansul ăsta al tehnicii și al științelor în general n-a rămas fără așa ceva. Se scriu cărți despre efectul apariției telefoanelor inteligente, vorba unui banc: la mine în casă am telefon inteligent, mașină de spălat inteligentă, mașină de gătit inteligentă, televizor inteligent; practic eu sunt cel mai prost din casa mea. Numai că bancul se cam grăbește să devină realitate, așa cum fanteziile SF ale lui Jules Verne au devenit tehnologie pură și simplă. Și așa se duce dracului memoria, ca orice instrument de care nu mai ai nevoie, și nu doar, ca până acum, la vârstele când, oricum, se întâmpla din cauza uzurii. Acesta din urmă e un lucru știut și acceptat cu deloc filozofică resemnare. Și, cu ocazia marelui progres tehnico-științific, a clasificării armamentului pe generații, adică împrumutând, mai precis furând, o noțiune aplicată până acum numai ființelor vii, oameni sau animale mari și mici, au apărut și alte simptome colaterale. Colaterale? Să zicem. Că, până la urmă, omul, această apariție atât de lăudată („omul, ce frumos sună acest cuvânt!”, apud Maxim Gorki), este victima colaterală a sa însuși.
Dacă tot nu mai trebuie să ții minte multe chestii, că le ai depuse pe diversele google-uri, atunci de ce să mai pierzi (?) ore întregi buchisind cărți de sute de pagini?! O treaptă a acestui tip de tâmpire a fost așa-numitul reader’s digest. Era o veselă evoluție, decădere am zice noi, de la gândire la digestie. Dar, de bine de rău, mai citeai câte ceva, e drept, din două-trei pagini de rezumat, aflai toată povestea și credeai că știind despre ce e vorba ai cartea (sau chiar „universul cel himeric” – M. Eminescu) în degetul tău mic și că asta era totul, că scriitorul ăla o scrisese ca să comunice o întâmplare! Moda începuse, însă, demult, și tot în limba engleză, cu cei doi frați, Charles și Mary Lamb, care au rezumat piesele cele mai importante ale lui Shakespeare. Un reader’s digest, scuzați pentru termenul francez care urmează, totuși, avant la lettre. Citeai o oră-două și, gata, ți se părea că știi ce-i cu prințul Hamlet sau ce s-a întâmplat în noaptea aia de vară. Confuzia între poveste și artă se instala(se). Acum, ea e așezată serios, e stabilă și n-o mai scoți din capetele care-o găzduiesc. Dar treapta următoare, a benzilor desenate, a aruncat în semi-uitare reader’s digestul.
În anii din urmă a apărut și un alt curios semnal al simplificării gândirii, dacă pot să-i spun așa, pe lângă aproape dispariția expresiilor idiomatice din limba română, pe lângă confuzia logică, pe lângă „ora doisprezece” sau „undeva la sfârșitul lui februarie” și alte asemenea acrobații sonore, unor cuvinte li s-au substituit interjecțiile, de preferință venite tot de prin engleza americană, sunete care nu doar că le înlocuiesc pe cele neaoșe, dar fac asta și cu unele moderne. Căci e mult mai ușor să spui „e o chestie oau (=wow)”, decât să te apuci să descrii chestia care e atât de frumoasă, ori nemaiîntâlnită, ori potrivită, ori strălucită, ori delicioasă. Cu o interjecție contemporană rezolvi acum nu știu câte aprecieri entuziaste de altădată.
Cei care își mai aduc aminte, cică intenția de comunicare ar fi dus spre limbajul articulat, după alte trepte, mai simpluțe, aceasta, a interjecțiilor, fiind cea de-a doua. Așa că, vorba aia, era loc de mai bine, mai precis de încă un pas. În jos, după părerea celor obișnuiți cu puțină reflecție, în sus, pentru oamenii noi. Prin anii ’60 sau ’70, a rulat și la noi un film exemplar pentru calea inversă, lansat în America, în 1966, One Million Years B.C., difuzat cu titlul românesc Loana, că nu se putea traduce B.C. (Before Christ), într-o lume declarată atee. Mai ales întâlnirea dintre Loana (Raquel Welch, foarte sexi, deși sălbatică) și bărbosul Tumak (John Richardson, tot sălbatic, firește, sexi și el în felul său), ne făcea să ne prăpădim de râs când vedeam reușita comunicării la cei doi sălbatici, și mai ales bucuria tâmpă a lui Tumak în clipa când părea că înțelege: „Tumak! Luana!”, repeta de mai multe ori, folosindu-se și de bătăi ușurele pe burți (a lui și a ei). Era trecerea inversă, de la gest la interjecție și chiar mai departe, la cuvânt, un pas mare pentru om, dar și pentru omenire… Aici ajungem chiar la primul limbaj, acela al gesturilor. După wow va urma, probabil, și ăsta, dacă nu cumva violența în creștere în toată lumea o fi un semnal că a și început să urmeze. Și uite-așa, mai cu o interjecție, mai cu un pumn în nas, mai cu o amenințare, mai cu nucleara (deocamdată ultima mare invenție criminală a inteligenței omenești!) omenirea exersează ceva visat demult, și anume o călătorie în timp. Înapoi. Că bătaia sau violența n-o fi ruptă din rai, deci din viitor, dar cam începe să ni se înfățișeze ca o formă de comunicare. Din trecut.
Vorba și gestul lui Dan Laurențiu cu palma dreaptă îndoită, mișcată de sus în jos: „evoluăm din ce în ce”.