unicul manuscris al Baronului de Teive
sau
despre imposibilitatea de a crea o artă superioară
(Fragmente)
S-a abătut peste noi cea mai profundă și mortală secetă, din cele perindate prin veacuri – una ivită din cunoașterea intimă a zădărniciei tuturor eforturilor și din vanitatea tuturor planurilor noastre[1].
* * *
Eu am atins sațietatea neantului, plenitudinea nimicului[2]. Iar ceea ce mă va împinge la sinucidere este doar un impuls asemănător celui care ne face să ne trezim dimineața devreme. Am ajuns să adun în intimitatea mea somnul tuturor proiectelor mele.
Nimic nu mai poate transforma viața mea. Sau… sau… Sau dacă da, atunci e numai ceva ce nu s-a întâmplat; iar dacă nu s-a întâmplat, de ce să mai presupunem că putea să fie, în caz că era să fie?
* * *
Simt că se apropie sfârșitul existenței mele, întrucât eu însumi vreau să mi-l aduc aproape. În ultimele zile mi-am petrecut vremea arzând unul câte unul – iar asta mi-a luat două zile la rând, căci pe unele le reciteam – toate manuscrisele, notațiile gândirii mele defuncte, cugetările și însemnările, unele dintre ele deja complete, făcute în vederea unor opere pe care niciodată nu le voi scrie. M-am hotărât fără să ezit, dar într-o atmosferă de lentă melancolie, să întreprind acest sacrificiu, prin care doream să mă desprind de malul vieții de care urmează să mă îndepărtez, cum se întâmplă atunci când arzi punțile în urma ta. Mă simt liber și hotărât. De omorât, vreau chiar acum să mă omor. Dar cel puțin vreau să las în urmă, cu toată convingerea de care mă simt eu capabil, o mărturie intelectuală despre viața mea, tabloul interior al ființei care am fost. Iar, cum nu pot lăsa despre mine o succesiune de minciuni frumoase, aș vrea cel puțin să las acel adevăr mărunt pe care minciuna aflată în toate cele câte există ne concede iluzia să credem că îl putem exprima.
Acesta va fi singurul meu manuscris. Îl las moștenire, nu ca Bacon, judecății milostive a posterității, ci, chiar dacă asta nu înseamnă o comparație, îl las analizei și cugetării celor pe care viitorul îi va face egalii mei.
Simt, după ce am rupt toate legăturile între mine și viață, cu excepția ultimei, că eu posed azi claritatea sufletească pentru a simți, precum și claritatea inteligenței, pentru a înțelege, care asigură vigoarea necesară cuvintelor mele, nu ca să realizez opera pe care n-aș fi știut s-o realizez, dar cel puțin pentru a spune, foarte simplu, din ce pricini nu o fac.
Aceste pagini nu sunt spovedania mea, ci numai definiția mea. Și, începând să le scriu, simt că am să pot să le scriu cu o anumită credibilitate de adevăr[3].
Nu există mai mare tragedie ca atunci când în același om sau în același suflet locuiesc, cu intensități egale, și sentimentul intelectual și sentimentul moral. Ca un individ să poată fi «moral» în mod indiscutabil și absolut, e necesar să fie și nițeluș prost. Ca un individ să poată fi un «intelectual» în modul absolut, trebuie să fie și puțin imoral. Nu știu ce fel de joc sau ironie a lucrurilor îl condamnă pe om să-și asume imposibilitatea acestei dualități dusă la un nivel extrem. Spre marea mea nefericire, ea se realiza în mine. Și cum dețineam astfel două virtuți, nu puteam să fac niciodată nimic cu mine. Nu excesul unei singure calități, ci excesul ambelor, a fost cel care mi-a luat viața.
De fiecare dată când întâlneam, în orice domeniu, fie un rival, fie posibilitatea de a avea un rival, renunțam imediat, fără cea mai mică ezitare. E unul dintre puținele aspecte din viața mea când nu am ezitat niciodată. Orgoliul meu n-a suferit niciodată să intru în concurență cu vreun altul, mai cu seamă dacă aveam și perspectiva abjectă a unei posibile înfrângeri. Tot așa, niciodată nu am putut intra într-un joc de competiție. Dacă pierdeam, rămâneam totdeauna cu o teribilă amărăciune și supărare. Oare fiindcă mă credeam superior tuturor celorlalți? Evident că nu, întrucât niciodată nu m-am crezut superior altora nici la șah nici la whist. Era din orgoliu, da, însă un orgoliu ce dădea peste margini și sângera pur și simplu, fără ca niciunul dintre disperatele eforturi ale inteligenței mele să reușească să-l potolească sau să-l înăbușe. Totdeauna m-am plasat la marginea lumii și a vieții, iar șocul pe care mi-l provocau toate, fiecare dintre aspectele acestea în parte, m-a rănit totdeauna, ca o insultă dintre cele mai josnice, de parcă avea loc revolta subită a unui lacheu universal.
Ceea ce mă indigna mai cu seamă pe mine împotriva mea, în acele momente de dureroasă incertitudine, când de fapt știam cu mult mai devreme că singura soluție pentru îndoielile mele era absența oricărei soluții, era tocmai această intruziune a factorului social în jocul dezechilibrat al deciziilor mele. Niciodată nu am putut să depășesc influența pe care o exercitau asupra mea ereditatea și educația primite în vremea copilăriei. Am știut totdeauna să resping conceptele sterile de noblețe sau de poziție socială; dar niciodată nu am putut să le uit. Există în mine un fel de lașitate, care mă revoltă, dar care îmi paralizează, parcă legându-le cu niște frânghii ciudate, și inteligența și voința. Am avut într-o zi posibilitatea să mă căsătoresc, și poate chiar să fiu fericit, cu o tânără extrem de simplă, dar am simțit atunci cum se ridicau între mine și ea, ca urmare a lipsei de hotărâre din sufletul meu, paisprezece generații de baroni, plus viziunea întregului oraș surâzând ironic de această căsătorie, plus sarcasmele prietenilor niciodată intimi, plus un imens disconfort provocat de meschinării, atâtea meschinării care m-ar fi apăsat de parcă aș fi comis vreo crimă. Și iată cum eu, om inteligent, cu toată detașarea de care eram capabil, mi-am pierdut fericirea din pricina unor viziuni pe care le disprețuiam.
Felul în care ea ar fi urmat să se îmbrace, ținuta pe care ea urma s-o adopte, cum ar fi primit ea lumea la mine în casă, unde probabil eu n-aș fi avut niciodată ocazia să primesc pe nimeni, tot felul de posibile stângăcii în replicile și în felul ei de a se purta, pe care nici tandrețea ei nu ar fi putut să mă facă să le uit, și nici afecțiunea mea pentru ea să mă facă să închid ochii – toate contribuiau să se profileze ca fantasma unor lucruri extrem de serioase, ca și cum toate acestea ar fi constituit un argument valabil, în timpul acelor lungi momente de veghe, când eu mă zbăteam cu dorința mea de a o avea pe ea în vastul năvod de imposibilități ce m-a făcut totdeauna să ezit.
Cu o precizie în care se amestecă un vag parfum de aer primăvăratic, îmi amintesc și acum acea seară în care, gândindu-mă la toate aceste lucruri, m-am hotărât să renunț la iubire, căci îmi apărea ca o problemă insolubilă. Era în luna mai, într-o perioadă deja cu aer de vară, totul era înflorit pe mica întindere a proprietății mele, în diverse culori estompate de lentul asfințit ce se anunța. Eu îmi plimbam remușcările printre rarele mele pâlcuri de copaci. Cinasem devreme și pășeam singur, ca un simbol, printre inutilele zone umbroase și pe sub lentul susur al unor ramuri vagi. Și dintr-odată am fost cuprins de imensa dorință de abdicare absolută, de claustrare fermă și definitivă, cu un dezgust profund pentru toate aceste dorințe, și față de toată ușurința externă cu care aș fi putut realiza aceste speranțe, și față de toată imposibilitatea intimă de a mi le putea dori. Din acel moment suav și trist pot socoti începutul sinuciderii mele.
* * *
…Ascetismul involuntar și frust al acelor naturi în care inteligența seamănă cu circulația sângelui, o condiție fundamentală, o bază organică a vieții.
Aerul, în acea după-amiază de toamnă, era de o imensă blândețe, iar munții în depărtare se decupau cu o claritate friguroasă. Cu toate acestea, nu la ei mă gândeam, ci doar la gândurile mele; tot ceea ce fusese mi s-a părut a fi mult mai trist decât dacă nici n-ar fi fost.
* * *
(copil fiind)
…indulgența față de toate capriciile și intențiile mele – care de fapt se reduceau la aproape nimic – se traducea, mai cu seamă, în dorința de a fi singur.
* * *
Ranchiunos și vindicativ cum eram pe vremea copilăriei, când am intrat în adolescență am pierdut această latură meschină provocată de o excesivă sensibilitate. (Presupun că această evoluție a fost într-un fel influențată de apariția capacității mele de a gândi abstract.) Dar rămâne un aspect ce se păstrează în mine, chiar dacă într-o formă transpusă. Încă mă înfurie și azi dacă pierd o idee, dacă las să-mi dispară din memorie o frază pe care voiam s-o scriu, o observație pe care doream s-o fixez. Știu că, cel mai adesea, nu voi ajunge să dau un corp real acestor schițe. Dar mă încearcă o gelozie pe mine însumi, o dorință aproape avară de abstracțiune, iar eu am remarcat faptul că atât zgârcenia cât și gustul răzbunării, probabil fiind două forme de meschinărie, sunt înrudite și sunt din același sânge.
* * *
Idei bruște, admirabile, exprimate parțial prin cuvinte intens adecvate – dar dezlânate, care ar trebui să fie cusute după aceea – edificându-se ca niște monumente; dar voința n-ar putea să le însoțească dacă li s-ar cere să meargă în pas cu estetica, nu să rămână în stadiul de paragraf pentru cine știe ce povestire posibilă… Sau pur și simplu doar câteva rânduri, care ar părea admirabile, dar care, de fapt, pot fi admirabile numai în cazul în care de jur împrejurul lor s-ar afla deja scrisă și acea povestire în care ele ar figura ca momente expresive, ca niște expresii sintetice, ca niște legături… Câteva dintre ele erau vorbe de spirit, remarcabile, dar de neînțeles în absența textului care nicicând nu fusese scris.
* * *
Pun capăt unei vieți care la început mi s-a părut că putea să conțină tot ceea ce era măreț, dar care nu a reușit să conțină decât incapacitatea mea de voință. Când am avut anumite certitudini mi-am amintit că toți nebunii au avut unele încă și mai mari[4].
Scrupulul de precizie, intensitatea efortului de a fi perfect – departe de a fi niște stimulente pentru acțiune, sunt tot atâtea însușiri intime ce te împing să renunți. Mai bine visezi decât să exiști[5]. Și e atât de ușor să obții totul în vis!
Mii de idei îmi țâșneau deodată împreună, fiecare în parte ca un poem, și toate deopotrivă de inutile. De cât de numeroase erau, nu puteam nici să-mi aduc aminte că le avusesem, și nici să-mi aduc aminte când le pierdusem.
Shakespeare avea mai puțină reținere. Transpunea totul atât de mult, încât până la urmă se îngloda în pământ, și nu mai rămânea decât un firicel de apă pe urma roții, acolo unde ar fi fost apă destulă pentru un râu enorm, în cazul în care ar fi fost vadul pe unde cursese.
Micile emoții rămân. O briză brusc ridicată peste un loc liniștit de la marginea unei câmpii pare să-mi tulbure sufletul. O îndepărtată rafală scoasă de o fanfară sătească evocă în sufletul meu sonorități cu mult mai intense efecte decât toate simfoniile. La vederea unei bătrânici oprite în fața ușii simt în mine toată bunătatea lumii. Un copil murdar, oprindu-se în fața mea, mă iluminează. Savurez cu nesaț spectacolul unei vrăbii ce vine și se așază pe un fir electric, la douăzeci de pași de mine, de parcă ar fi viziunea inextricabilă a adevărului însuși.
* * *
Aparțin unei generații – dacă se poate presupune că în numita generație ar exista mai multe persoane decât singur eu – care și-a pierdut în egală măsură credința în religiile antice dar și pe cea în zeii ireligiilor moderne. Nu pot să-l accept nici pe Jehova, nici umanitatea. Cristos și progresul sunt pentru mine mituri ce aparțin aceleiași lumi. Nu cred în Fecioara Maria, dar nici în electricitate.
Traducere din portugheză de Dinu Flămând
[1] …„do conhecimento íntimo da vacuidade de todos os esforços e da vaidade de todos os propósitos”, (în port. orig. n., trad.)
[2] „Atingi à saciedade do nada, à plenitude de coisa nenhuma”, (în port. orig. n., trad.)
[3] „…com algum modo de verdade” ( în port. orig. n., trad.)
[4] Idee foarte apropiată de un pasaj din poemul Tuntungeria: „Em todos os manicómios há doidos malucos com tantas certezas!” – („în toate ospiciile există nebuni țicniți având atâtea certitudini” – n. trad.)
[5] „Mais vale sonhar que ser” (în port. în orig. n. trad.)