Așa cum am spus și în alte rânduri, nu am ținut și nu țin jurnal. Fac, în schimb, notații telegrafice în agende sau merg pe principiul „decupajelor” – colecționez „perle”, tăieturi din ziare și reviste etc. Am strâns un material bogat între anii 1991-1997, perioadă în care am stat la Paris. Din acel material (în care încep să „navighez” tot mai greu) rețin aici câteva mostre.
Martie 1993. Într-un interviu acordat revistei Elle, actrița Arielle Dombasle declară, înaintea căsătoriei civile cu Bernard-Henry Lévy (filozoful se afla în Bosnia, unde făcea un film despre războiul ce sfâșia această țară): „Nu merg cu Bernard-Henry în Bosnia. Nici el nu vine cu mine la prezentările de modă Chanel”.
*
Aprilie 1993. Din cartea lui Edgar Morin, Terre-Patrie (Seuil), un pasaj de la pagina 53: „Există un ‘continuum’ de complexificare fizico-chimică: dar acest continuum comportă salturi multiple, printre care acela al separării între mediul intern și mediul extern, acela al schimburilor de energie și acela al diferențierii schimburilor, și, în fine, mai ales saltul hipercomplexifiant radical al unei organizări strict chimice a unei auto-eco-reorganizări dotate cu o dimensiune cognitivă (computațională-informațională-comunicațională), capabilă să se autoorganizeze, să se autoremedieze, să se autoreproducă, aptă să capteze organizare, energie și informație din mediul înconjurător”. Cioclopedică, care va să zică…
*
Mai 1993. Dramaturgul – și academicianul – René de Obaldia relatează (în cartea sa Exobiografie) o vizită pe care i-a făcut-o celebrul actor Michel Simon: „În timp ce soția mea se duce să supravegheze friptura de miel, Michel scoate din portofel o foaie de hârtie împăturită cu grijă «pe care tocmai am primit-o de la o tânără făptură adorabilă». Mi-o întinde. Pe o foaie albă, «tânăra făptură adorabilă» își aplicase buzele (rujate abundent) desenând astfel conturul perfect al gurii ei întredeschise. În mijloc, cu cerneală neagră, aceste cuvinte: «Scula ta». «–Nu-i așa că-i adorabilă, dragă prietene?», murmură fericitul destinatar luând hârtia, împăturind-o atent și introducând-o, cu o solemnitate religioasă, în portofel. Și, cum soția mea, care se întoarce de la bucătărie, îi surprinde gestul, scoate un oftat adânc, de ți se rupe inima: «Iar o somație de la Fisc» …”
*
Mai 1993. Din Le Nouveau Quotidien care apare la Lausanne: „Totuși, e sigur că decesul a avut loc la mai puțin de patru ore înaintea ultimei mese pe care a luat-o Christine Z…”. Revista Le canard enchaîné, care reproduce știrea, o comentează astfel: „Alimentar, dragul meu Watson, a spus medicul legist împăturindu-și șervetul de masă”.
*
Decembrie 1993. O nouă victorie a corectitudinii politice. Senatul italian votează legea prin care cetățenii sunt rugați să nu mai spună „surdo-mut” ci „surd preverbal” („sordo preverbale”).
*
Februarie 1994. Studiilor de literatură franceză li se reproșează, în universitățile americane, că se ocupă prea mult de autori „morți, albi, europeni, bărbați” („dead, white, european, males”). Întrebare pusă în Le Canard enchaîné: cine are mai multe șanse să treacă examenul, un student care alege o autoare moartă sau un student care alege un autor-bărbat viu ?
*
Aprilie 1995. Impas: se pare că 85% dintre alegători consideră că sondajele politice nu le influențează în nici un fel votul, dar, pe de altă parte, 65% dintre alegători consideră că sondajele influențează votul celorlalți. Aceste cifre sunt rezultatul unui sondaj.
*
Decembrie 1995. Ce mai spune presa: Un strip-tease bine remunerat. O profesoară de la un centru de formare intensivă pentru adulți din Olanda a fost concediată deoarece s-a dezbrăcat în fața elevilor ei (șomeri) pentru, a spus ea, a le reda încrederea în ei înșiși. A dat în judecată centrul pentru licențiere abuzivă și a câștigat procesul. Mai mult, a primit despăgubiri în valoare de 115000 de franci (aproximativ 18000 de euro actuali).
*
Decembrie 1995. În atenția naturaliștilor în căutare de lucru: Oficiul scoțian al parcurilor naturale angajează un naturalist cu experiență pentru a număra dejecțiile gâștelor migratoare din Scandinavia și din Rusia. Un post care nu e deloc o sinecură: gâștele defechează la fiecare patru minute și a număra dejecțiile permite să se măsoare amploarea prezenței lor. Nu am urmărit subiectul și nu știu dacă postul s-a ocupat.
*
Decembrie 1995. Întrebat de ziarul Quotidien de Paris cum poate fi redată francezilor încrederea, deputatul gaullist Jean-Michel Fourgous dă acest interesant răspuns: „Trebuie să le redăm francezilor încrederea explicându-le mai întâi că stăm rău, că Securitatea socială este în faliment, că cele mai multe întreprinderi publice sunt în faliment și că statul însuși este în faliment”.
Deputatul este, după toate aparențele, adeptul terapiei de șoc.
*
Ianuarie 1996. Filozoful Michel Onfray publică volumul Dorința de a fi un vulcan (Grasset), prezentat drept un fel de jurnal libertin. Autorul pune, la un moment dat, o întrebare esențială: „Erecția poate oare juca rolul de auxiliar al cunoașterii?” Nu știu răspunsul, dar important este ca filozoful să rămână tare pe poziții.
*
Februarie 1997. Știre în ziarul Le Parisien: „Svetlana, fiica lui Stalin, s-a călugărit și trăiește izolată într-o mânăstire din Italia”. Bun, Stalin a fost seminarist în tinerețe, dar nu era cazul ca ziaristul care a difuzat această știre falsă să creadă că avem a face cu o vocație ereditară.
*
Martie 1996. Suporterii corsicani nu se dezmint. Tot în Le Parisien (dar „pe bune”, de data asta) aflăm cum a fost la meciul din divizia National (divizia a treia) dintre Créteil (echipă din regiunea pariziană) și formația locală Ajaccio. Iată declarațiile unor jucători de la Créteil: Arnaud Séguy – „De fiecare dată când treceam pe lângă linia de margine luam trei scuipați în figură”, Teddy Théret – „Am fost pălmuit în mai multe rânduri”, portarul echipei, Pascal Rousseau – „În momentul în care arbitrul a dictat penalti au încercat să-mi fure mănușile”, Hubert Castel – „Arbitrul era alb ca varul. Deși am primit nenumărate lovituri n-a acordat nici un cartonaș galben”, Zvonco Fuckala, accidentat, e dus la vestiar – „În timp ce mă duceau, cei doi brancardieri mi-au spus: ai să vezi tu când ajungem pe culoar, atunci o să te doară de-a binelea”. Noroc că echipa a pierdut. Vă închipuiți ce ar fi fost dacă ar fi câștigat !
*
Aprilie 1996. În preajma vizitei la Paris a premierului chinez Li Peng, academicianul Alain Peyrefitte, gaullist și vechi admirator al Chinei, avertizează: „această călătorie comportă anumite riscuri, ținând seama de mediatizarea excesivă, în Occident, a represiunii din 4 iunie 1989”. Sigur că da, despre masacrul din piața Tiananmen trebuia vorbit cu discreție, ce atâta tevatură… Nu de alta, dar titlul unui best-seller publicat de Peyrefitte în urmă cu mai bine de două decenii în urmă suna așa: Când China se va trezi…
*
Aprilie 1996. Celebrul grafician și ilustrator de cărți Robert Massin (care a pus în imagini și Cântăreața cheală) notează în Jurnal în dezordine (editura Robert Laffont) impresiile sale de la înmormântarea lui Eugène Ionesco: „Pe stradă (în fața bisericii românești de pe Rue Jean de Beauvais, n.m.) mulțimea înconjoară furgonul mortuar, în timp ce preoții înaintează oficiind slujba religioasă. Cocoțată pe o piatră, o doamnă mai corpolentă strigă: «Iată-l! – Pe cine? Pe Ionesco? – Nu, pe rege! Regele! Dumnezeule, l-am văzut pe rege!”. Un rege murise, după ce el însuși își anunțase moartea (Le Roi se meurt); altul, regele Mihai, se afla, într-adevăr, în mulțime.
*
Aprilie 1996. Presa se amuză după ce cineva a descoperit la București, etalat în vitrinele librăriilor și în chioșcurile de pe străzi, un roman al lui Arthur Hailey (un „roman de gare”, cum spun francezii), cu titlul Hotel, pe a cărui copertă se află fotografia… președintelui Senatului, René Monory, încadrat de două june dintre care una, văzută din spate, e cum nu se poate mai dezbrăcată. În România, spun ziarele franțuzești, nu există o lege care să protejeze dreptul la imagine așa că cei de la editură s-au „servit” fără să-și pună alte întrebări. Ce e drept, Monory are o „față” potrivită: ai zice un bancher sau un industriaș în căutare de întâlniri galante. Un membru al cabinetului lui Monory a luat legătura cu editorul român pentru a protesta și a cere retragerea volumului. Prea târziu: cartea a fost tipărită în 30.000 de exemplare. Românii citesc, nu glumă…
*
Mai 1996. Ziarul Libération citează din săptămânalul tineretului comunist din Cuba: „Chiar și cubanezele care practică amorul tarifat nu abandonează valorile pe care le-a implantat în ele Revoluția, cum ar fi educația, gustul pentru lectură, un nivel înalt de instruire”. Prostituția în socialism, după cum se vede, e în primul rând plăcere intelectuală.
*
Iunie 1996. Apariție a unui foarte interesant volum de corespondență (Choix de lettres: 1946-1968) a lui Jean Paulhan, critic briliant și nume greu la Gallimard, mai ales la revistă (La Nouvelle Revue Française). Pe 24 octombrie îi scrie lui Georges Lambrichs, în legătură cu un text de Pierre Guyotat (scriitor sulfuros, adesea în conflict cu cenzura din cauza obsesiilor sexuale): „Guyotat mă lasă nedumerit. Oare nu exagerează puțin? E oare practic să-ți usuci membrul frecându-l de cauciucul unui camion?”. Da, pare puțin exagerat.
*
Iunie 1996. Pescuit în L’événement du jeudi: un avocat din Milwaukee organizează vânzarea bunurilor ce au aparținut lui Jeffrey Dahmer, ucigașul în serie din Milwaukee care a omorât și a tăiat în bucăți vreo douăzeci de bărbați întâlniți în baruri pentru homosexuali. Din catalog: congelatorul în care asasinul punea inimile victimelor sale, o măciucă, foarfeci, un ferestrău etc. Banii rezultați din vânzări sunt destinați familiilor îndoliate.
Cu condiția să fie cumpărători… Deși obiectele puse în vânzare au, incontestabil, utilitate practică.
*
Iunie 1996. Președintele Félix Faure (1841-1899) e, într-un fel, o legendă națională. Ales președinte în ianuarie 1895, moare într-o încăpere a palatului Élysée, pe 16 februarie 1899, în urma unui accident vascular cerebral, în timp ce amanta sa Marguerite Steinheil (personaj cu o biografie extraordinară) executa, dacă pot spune așa, o felație. Sunt istorici care contestă această versiune dar ea s-a impus până și în imaginarul popular. În Le Journal du dimanche, Frédéric Dard, creatorul lui San Antonio, povestește că a fost în bune relații cu președintele Mitterrrand. Într-o zi Mitterrand l-a condus într-o încăpere de la parterul palatului Élysée și i-a spus; „Aici a murit Félix Faure”. Dialogul avea loc către finele celui de al doilea mandat al președintelui. După care Mitterrand a adăugat: „Dacă aș fi sigur că aș avea aceeași moarte, aș mai candida o dată”…
*
Aprilie 1997. În Le Monde: Valeri Bîkov, directorul Institutului rus de cercetări biologice, confirmă că Rusia deține cele mai avansate tehnici de mumificare: „Putem mumifica orice cadavru, costă 350.000 de dolari, cu o garanție de 200 de ani”. Mai mult, savantul, care are nevoie de fonduri pentru institutul lui, a lăsat să se înțeleagă că mumia lui Lenin ar putea fi clonată.
Progresele științei te fac uneori să te îngrozești…
*
Mai 1997. Câte bordeie, atâtea obiceie. Culese din Courrier international: în orașul Alexandria din Minnesota, un bărbat nu are drept să facă dragoste dacă gura îi miroase a usturoi, a ceapă sau a pește; în Hastings, Nebraska, un cuplu, chiar dacă e căsătorit, nu poate dormi în pielea goală într-o cameră de hotel; în Kentucky, o femeie nu se poate plimba în costum de baie pe un drum național, exceptând cazul în care este însoțită de doi polițiști; În Tremonton, Utah, femeile n-au drept să facă amor într-o ambulanță; în schimb, bărbații cărora le-ar veni această idee o pot face fără probleme.
*
Mai 1997. Un profesor în vârstă de 50 de ani din Santa Fe, New Mexico, a fost prins în mașină cu o elevă de 14 ani goală pușcă. Profesorul a explicat că avea o datorie de dragoste față de fată, întrucât aceasta i-a salvat viața în secolul VII, în Tibet: în acea epocă, adolescenta era o femeie în toată firea și, așezându-se în fața lui ca să-l protejeze, a primit în plin o săgeată otrăvită.
Insensibil la gesturile sublime, judecătorul l-a condamnat la 18 luni de închisoare.
*
Mai 1997. Larry Wayne White, 47 de ani, vinovat de uciderea a două femei în vârstă, a fost executat vineri, 23 mai, la Huntsvile, Texas. Polițiștii, aplicând „programul de prevenție a cancerului la plămâni în mediul carceral”, nu i-au dat voie lui White să fumeze o ultimă țigară.