Când am auzit pentru prima dată întrebarea: „Dacă în pădure cade un copac și nu e nimeni acolo, oare face zgomot?” mi s-a părut nu doar fără sens, ci oarecum ostentativ pusă. Până la urmă, ce legătură are sunetul cu prezența cuiva? Procesele care au loc în natură se desfășoară și fără prezența umană, fără măsurătorile noastre: nu putem fi atât de aroganți încât să credem că toate se întâmplă pentru noi sau din cauza noastră. Apoi, încet-încet, am înțeles și cealaltă fațetă a adevărului.
Mi-am amintit de această întrebare, deoarece medicul-biolog Robert Lanza – un savant de vârf în cercetarea tisulară și medicină regenerativă, cu sute de publicații și invenții –, împreună cu astronomul Bob Berman (cel mai citit astronom din lume, conform New York Times), tocmai cu această întrebare deschid dezbaterea asupra sensului existenței, din cartea lor, Biocentrismul[1]. Apărută în 2009, cartea a suscitat tot mai mult interes, iar la noi a fost tradusă în 2012 și reeditată în 2022. Pentru ca ulterior, după un an, să apară în traducere românească o nouă carte care aprofundează tema inițială: Marele design biocentric. Cum viața creează realitatea[2]. Pe coperta acesteia, printre alte referințe, Robert R. Young, profesor la Universitatea Yale, spune că „este unică și reprezintă o schimbare de paradigmă”, iar un alt savant afirmă că „într-un mod genial, Marele design biocentric ne îndreaptă atenția spre cea mai importantă caracteristică a întregului univers: mintea… Această carte nouă dezvăluie adevăratul scop al universului nostru: că toți căutăm să ne înțelegem rostul.” (Richard Conn Henry, profesor de fizică și astronomie la Universitatea Johns Hopkins și fost director adjunct al diviziei de astrofizică din cadrul NASA). Robert Lanza, ca urmare a influenței sale în cercetare, a fost introdus pe lista celor „100 cei mai influenți oameni din lume” de revista TIME în 2014, iar revista Prospect l-a plasat în „Top 50 gânditori ai Lumii”, în 2015.
Dar ce este biocentrismul și de ce ar avea de furnizat răspunsuri atât de aparte? Noua perspectivă constă în ideea că teoriile actuale cu privire la lumea fizică nu funcționează și nu vor putea fi funcționale niciodată, până când nu vor fi luate în calcul viața și conștiința. (Să ne amintim doar de experiența dublei fante, în care starea interșanjabilă undă/particulă este total dependentă de prezența omului, a privitorului, a conștiinței care influențează manifestarea lumii fizice. Explicația acestui experiment este reluată în carte, repetată în fel și chip, cu rezultate tot mai uluitoare și „ciudate” – după exprimarea lui Einstein.)
Revenind la povestea copacului care se prăbușește în pădure: face zgomot sau nu dacă nu este nimeni în preajmă să-l audă? – răspunsul biocentrismului este NU. Explicația: copacul în cădere creează pulsiuni rapide ale aerului, nu sunete, care pot fi simțite chiar și la nivelul pielii de către cineva atent (de exemplu, cei cu deficiențe auditive, care și-au dezvoltat alte simțuri adjuvante, pot simți vibrația aerului, a pământului, în cazul unei astfel de mișcări). Aceste rafale de aer provoacă vibrația fizică a membranei timpanice, care, apoi, stimulează nervul acustic, dar numai dacă aerul pulsează cu o frecvență între 20-20.000 bătăi/secundă, acestea fiind percepute de urechea ființei umane, conform arhitecturii neuronale. Dacă frecvența e mai mare sau mai mică, vibrația nu este transformată în sunet, nu este percepută. Deci este vorba doar despre percepție și transformarea acesteia în informație de către un creier, o conștiință.
Cu siguranță există multe „evenimente” în jurul nostru despre care habar nu avem pentru că nu le percepem cu măsurătorile simțurilor noastre, nu suntem dotați în a prelua respectiva informație și, prin urmare, nu putem mărturisi că lucrurile acelea chiar există. Să ne gândim doar la recent descoperita materie/energie neagră, care înseamnă un procent enorm de 93% din Univers, despre care habar nu avem ce este, cum interacționează cu restul materiei cunoscute, din ce se compune, cum ar putea fi măsurată, făcută „vizibilă”. Pe de altă parte, o serie de lucruri și evenimente care pentru noi „există”, le atingem, le gustăm, le vedem, le percepem cu simțurile noastre, nu există pentru alte ființe care sunt în jurul nostru, cu alte aparate de percepție și analiză fiziologică.
Antropologul american Carlos Castaneda, în controversatele sale cărți și studii, spune că șamanul toltec Don Juan nu înceta să-i amintească faptul că lumea este reală doar pentru că există cineva care o privește, o susține cu gândurile sale. Că tocmai conștiințele noastre susțin lumea. Ea, altfel, n-ar exista. Cam din acest punct de vedere se pune întrebarea, deși puerilă: Luna există doar cât timp o privesc? Dacă n-o privesc, ea încetează să existe? Din punctul de vedere al percepției umane, ea există, dar altfel de simțuri de analiză ar percepe altceva: de exemplu, dacă am fi un neutrino care circulă liber prin Univers, foarte posibil că n-am percepe existența Lunii. Acest element subatomic trece prin materie fără să interacționeze cu ea – chiar în acest moment, 100 de miliarde de neutrini trec prin fiecare centimetru pătrat al pielii noastre, spune Live Science[3]. Deci totul ține de nivelul și tipul de percepție. Logic, noi, oamenii, cunoaștem lumea prin simțurile noastre prelucrate de mintea și conștiința noastră. Fără ele, nu există lume pentru noi. La o vârstă destul de fragedă, copilul devine conștient de sine. Testul este cel al oglinzii, spun specialiștii: copilul privindu-se știe că este el. Conștiența de sine este baza pentru toată experiența umană la nivelul la care înțelegem noi.
Când fiul meu și-a exprimat pentru prima dată o nedumerire existențială, abia împlinise 5 ani: mama, știu că eu sunt eu, dar puteam să mă nasc altul? Puteam să fiu altcineva? L-am asigurat (fără multe explicații) că nu s-ar fi putut cu niciun chip să fie altcineva, în orice conjunctură el nu poate fi decât el. Dar ar fi fost complicat să-i explic că și dacă ar fi fost „altcineva” el tot pe sine s-ar fi perceput ca fiind el însuși, de aceea și altcineva este mereu eu cât timp problema și-o pune „persoana” care „vociferează” în creiereul meu. Probabilitatea de a fi fost din start altcineva există în „n” variante, dar sinele este același. Fiul meu s-a mulțumit atunci cu simpla asigurare, mă foloseam de autoritatea maternă ca să-i răspund, dar apoi mi-a pus a doua întrebare: ar fi putut să nu fie deloc, adică să nu se nască? A fost nevoie de aceeași asigurare, ca să-l liniștesc: dacă ești aici și tocmai pui întrebarea asta, înseamnă că nu se putea! Abia mai târziu am trecut la explicații filosofice și spirituale. Interesant este că exact în momentul în care omul își dă seama că „există”, apare și corolarul posibilității „inexistenței” sale… Deși o terță persoană ar putea fi conștientă de lipsa cuiva, de neivirea sau trecerea cuiva, cel în cauză nu-și poate experimenta „inexistența” decât ca idee, în timpul în care ființa sa tocmai există.
Cu privire la sensul existenței Universului, teoria cunoscutului savant fizician Stephen Hawking spune că trăim într-un univers antropocentric: adică acesta există pentru că există omul care să-și pună întrebarea cu privire la existența Universului. Robert Lanza susține că nu este vorba doar de antropocentrism. Nu doar conștiința/mintea umană care-și pune întrebări despre existență reprezintă sensul, ci „într-un fel, legile lumii au produs în primul rând observatorul. Aceasta este una dintre temele centrale ale biocentrismului și ale acestei cărți: observatorul animal creează realitatea și nu invers.”[4] (s. m./ H.B.). Deci tot ce înseamnă lume vie are un fel propriu de a percepe și de a se percepe, fiecare specie trăiește în bula propriului univers, pe care îl descifrează într-un fel distinct. O „conștiență de sine” asemănătoare speciei noastre o au și anumite animale, iar testul cu oglinda se aplică și la primate: etologul Jane Goodall a introdus o serie de asemenea teste pentru a verifica inteligența și conștiența de sine a cimpanzeilor – aceștia se recunosc în oglindă aproximativ la vârsta de cinci ani, deci ceva mai târziu decât omul. Dar există o „conștiință de sine” și la alt nivel al animalelor: este foarte greu de spus cum este să fii un liliac care folosește sonarul și ecolocația, spune biologul evoluționist Richard Dawkins, în cartea sa Ceasornicarul orb[5].
Nu doar specia, ci fiecare dintre noi, ca individ, are un fel particular de a vedea și analiza realitatea. La nivel de microvers, fiecare își are propriul unghi, propria procesare a informației. Acest lucru subliniază într-un fel unicitatea fiecăruia și, apoi, bogăția adăugată macroversului. Dar „perspectiva proprie”, dacă nu este înțeleasă, poate crea disensiuni și luptă în relații, în cadrul grupului, în societate. Când unghiurile sunt diferite, iar persoana își impune un punct de vedere specific asupra celui care are altă viziune, fără a ține seama de orizontul lui distinct, înseamnă că nu dă voie universului să fie ceea ce este. Pe scurt, înseamnă să fim obtuzi. Problema e că unii își dau seama de diferența de perspectivă și permit alte opinii, iar ceilalți se folosesc de toleranța primilor ca să-și impună propriul punct de vedere.
* * *
Era vară, în Piața Mihai Viteazu din Cluj, în spatele statuii, tocmai se reabilitase și se dăduse în folosință vechea fântână arteziană, modernizată, cu jeturile de apă căzând înapoi în bazinul artificial. Era dimineață, orașul era gol, cum numai în august putea fi Clujul pe vremea aceea (de atunci s-a umplut de festivaluri și turiști, încât orașul nu se mai golește niciodată). Soarele bătea pieziș și, dintr-o anume poziție, mi-a atras privirea un curcubeu. Picăturile fine reflectau lumina, iar în triunghiul format de soare-apă-ochiul meu, lumina albă se descompunea în cele șapte culori. Era atât de diafană arătarea aceea, încât m-am oprit s-o admir. Dacă făceam un pas în față, pierea, dacă făceam unul în spate, la fel. Curcubeul era vizibil numai pe lungimea de un pas, respectiv la înălțimea ochilor mei. Nu era nimeni în preajmă ca să am cu cine împărtăși frumusețea, dar nici nu era cazul, căci în câteva minute, poziția soarelui s-a schimbat. Doar câteva grade mai spre înaltul cerului și curcubeul a pierit.
Lanza pune întrebarea: exista acel curcubeu, sau numai ochii mei, în poziția respectivă, foarte restrânsă, puteau depista o defalcare a luminii albe la trecerea prin prismă (adică picăturile de apă aveau rolul de refracție a luminii)? În esență, acolo nu exista nimic în afară de soare, picături și corpul meu. Dar mintea mea percepea ceva ca urmare a acestei alinieri. Dacă în locul meu ar fi fost un stâlp de telegraf fără percepție, n-ar fi existat nici un curcubeu. Sau, prin extensie, existau mii de curcubeie, existau nenumărate arcuri potențiale, dar nu existau minți/conștiințe care să se poziționeze în unghiul corect, cu neuronii potriviți pentru accesul la evenimentul refracției[6].
Acel curcubeu, pentru aproximativ un minut, a fost doar al meu.
Exact astfel se explică și „cărarea de lumină” care unește soarele răsărind din mare cu ochiul celui care-l privește. Fiecare privitor își are propria „cărare” care, deși „asemănătoare”, este totalmente diferită de cea a privitorului aflat lângă el, tâmplă lângă tâmplă. Dacă mii de oameni ar privi răsăritul, ar exista mii de cărări de lumină, toate diferite între ele. În realitate nu există mii de cărări, de fapt, nu există nici una, căci ele nu sunt fixate pe suprafața apei, ci depind de poziția în care se află observatorul și mai depind de neuronii lui funcționali. Dacă el nu ar fi acolo sau dacă ar avea loc o secționare a nervului optic – oprind impulsul către creier –, „cărarea de soare” ar lipsi.
Lanza enunță primul principiu al biocentrismului: „Ceea ce noi percepem ca realitate este un proces care implică și propria noastră conștiință”[7].
Ducându-și demonstrațiile până la capăt, autorul ne va descoperi pas cu pas un total de șapte principii, dezvăluind interesante perspective asupra universului și conștiinței/minții umane.
[1] Robert Lanza, Bob Berman, Biocentrismul sau cum viața și conștiința sunt cheile pentru înțelegerea adevăratei naturi a Universului, Livingstone, București, 2012.
[2] Robert Lanza, Matej Pavši, Marele design biocentric. Cum viața creează realitatea, Prestige, București, 2023.
[3] What Are Neutrinos? | Live Science – Căutați (bing.com)
[4] Robert Lanza, Biocentrismul, p.26.
[5] Richard Dawkins, Ceasornicarul orb, Humanitas (ed. II), 2017
[6] La fel ca observarea directă, refracția funționează și în cazul unui aparat de măsurat, de exemplu filmarea/ fotografierea evenimentului; inclusiv în cazul „colapsării funcției de undă” în experimentul dublei fante.
[7] Robert Lanza, op. cit., p.35.