Dacă aș deveni un om liber, mi-ar plăcea să duc o viață ca a lui Alexandru Călinescu. Să citesc doar cărțile care îmi fac cu ochiul, să reacționez la ideile care mă încântă sau mă scandalizează, să mă plimb cu mintea plină de nostalgii pe străzile unor orașe care au contat în viața mea (Timișoara, Paris, Bruxelles), în compania unor oameni care nu mai sunt, să le aud în minte râsul, să-mi amintesc replicile lor pline de duh, să regăsesc, cu zvâcniri ale inimii, cafenele uitate și librării din care să-mi amintesc cu precizie ce cărți am cumpărat din fiecare dintre ele. Tânjesc după dimineți confortabile, în care să citesc reviste franțuzești, învăluit în aburul aromat înălțându-se languros din ceașca de cafea de pe brațul fotoliului.
Dar, din păcate, deocamdată, viața mea arată altfel: în fiecare zi mă trezesc la ora 5 dimineața și fug la muncă, presat de obligații profesionale și termene ultimative, sâmbăta și duminica, de cele mai multe ori, am altfel de obligații. Scriu cronici pentru revistele la care colaborez și se întâmplă destul de rar ca volumele despre care scriu să coincidă cu ideile care îmi preocupă mintea la momentul respectiv și pe care le expediez în câteva vorbe postate pe Facebook.
Un astfel de caz fericit este cartea lui Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun simț la ce ni se întâmplă. Cum este ușor de imaginat din simpla lectură a titlului, cartea este compusă din mai multe texte scurte (marea majoritate au fost la origine articole publicate în ziare sau în revistele culturale). Articolele sunt grupate în două secțiuni Vești din „Lumea nouă”, respectiv, Lecturi. Granița dintre ele este destul de flu, multe dintre textele din secțiunea Vești din „Lumea nouă” fiind recenzii la cărți care se referă la ideologia woke (simpatia autorului se îndreaptă fără ambiguitate spre cei care o condamnă), așa cum la secțiunea Lecturi întâlnim și reflecții ale autorului despre idei controversate ale lumii contemporane provenite din izvorul nesecat de prostie al corectitudinii politice.
Alexandru Călinescu este ceea ce I.L. Caragiale ar fi numit un om „vechi”, iar Blaise Pascal un honnête homme. Un om cultivat, bine informat, cu picioarele înfipte temeinic în pământ, pe care módele și vorbele goale nu pot să îl scoată din rosturile sale. O minte limpede în debandada generală, o stavilă de bun simț în fața torentului gândirii comune pe cale să inunde rațiunea. Alexandru Călinescu este tipul de om căruia mi-ar fi rușine să-i spun aberațiile ideologiei woke dacă, Doamne ferește, mi-ar trece vreodată prin minte, de teama ridicolului. Credibilitatea foarte mare a eseistului, pe care am remarcat-o încă de la cartea Adriana și Europa, despre care am scris la vremea sa, provine din importanta doză de bun-simț pe care o emană scrisul său. Profesorul simte ideea și atunci (mai ales atunci) când aceasta trădează bunul simț elementar, iar simpla ei punere în lumină îi scoate în evidență monstruozitatea. El nu polemizează agresiv cu partizanii de azi ai corectitudinii politice, care dau tonul rasist îndreptat împotriva albilor, războirii cu statuile marilor personalități ale trecutului, inițiatorilor unor politici de cadre aberante în marile universități americane (ca orice imbecilitate, moda tinde să prindă și în Europa), ai feminismului isteric și maximalist. Observă doar cu un fel de stupoare că nici măcar aceste criterii foarte discutabile nu sunt urmate consecvent și că aceleași fenomene sunt tratate cu unități de măsură diferite. Se face mare caz de colonialism și de comerțul cu sclavi al europenilor, dar nu se suflă o vorbă despre experiențele bogate în acest domeniu ale arabilor și turcilor, de pildă.
De multe ori autorul nici nu participă direct la polemică, ci se mulțumește să comenteze cu vădită simpatie cărți ale unor filosofi și sociologi occidentali care au făcut-o. O astfel de carte este cea a lui Pascal Bruckner, Un coupable presque parfait. La construction du bouc émisaire blanc (Grasset, 2020) în care filosoful ia atitudine împotriva neofeminismului și neorasismului. În privința noului rasism, Bruckner notează cu ironie, iar Alexandru Călinescu notează conștiincios că pentru a combate „rasismul structural și sistemic” care, potrivit unor ideologi de stânga, domnește încă în Statele Unite, referitor la persoanele de culoare, s-a inventat un antirasism, la fel de „structural și sistemic”, „care este de fapt un rasism pe dos, cu atât mai comod cu cât poți fi acum rasist fără probleme, dacă îi alegi drept țintă pe albi. «Diavolul alb» a adus numai nenorociri, a prădat și a distrus.” (p. 56). Pascal Bruckner vorbește și despre strategia culpabilizării în virtutea căreia albii de azi trebuie să dea seama de atrocitățile comise de cu sute de ani în urmă de strămoșii lor. În virtutea acesteia, sclavia este o crimă, care nu trebuie iertată și care aparține exclusiv albilor. Dar, ține să reamintească Bruckner, „nu Europa a inventat sclavia, dar a inventat în schimb abolirea ei. Înaintea europenilor sclavia a fost practicată, vreme de secole, de către arabi, după cum nu trebuie să uităm de existența în Africa, a sclaviei interne (tot niște africani erau „furnizorii” neguțătorilor de sclavi: în Maroc ultimul târg de sclavi a fost închis în 1920, traficul de ființe umane a fost declarat ilegal abia în 1980 în Mauritania și în 1999 în Nigeria. În 2008 istoricul franco-senegalez Tidiane N’Diaye a publicat o carte, Genocidul cu văl, în care arată că africanii au fost victimele comerțului cu sclavi practicat în lumea arabo-musulmană între secolele VII și XX și că se poate vorbi fără dubii în acest caz, de o exterminare în masă”. (pp. 57-58)
Foarte rar mi se întâmplă, ca în cazul lui Alexandru Călinescu, să îmi doresc să achiziționez cărțile despre care scrie. Chiar în timp ce citeam această carte, mi-am cumpărat de pe Amazon cartea istoricului Nicolas Werth,
Poutine: Historien en chef. Este despre felul incompetent profitabil în care Putin interpretează și rescrie istoria. Propaganda rusă pentru justificarea scandaloasei agresiuni împotriva Ucrainei este cea mai bună exemplificare. Scrie Nicolas Werth citându-l pe unul dintre propagandiștii lui Putin: „Denazificarea este un ansamblu de măsuri ce privește întreaga populație […]. Trebuie să se realizeze o curățenie totală.[…] Durata denazificării nu poate fi în nici un caz limitată la o generație. […] Denazificarea va fi inevitabil o de-ucrainizare. […] Denazificarea Ucrainei implică inevitabil o de-europenizare.” (p. 133) Să mai spun doar că Nicolas Werth este unul dintre cei mai prestigioși istorici francezi, specializat în problematica fostului spațiu sovietic, colaboratorul lui Stéphane Courtois la monumentala lucrare Cartea neagră a comunismului.
Citind puzderia de exemple din presa și mai ales din universitățile americane culese de Alexandru Călinescu nu poți decât să te îngrozești. Dar îți spui că, până la urmă este problema lor și că asemenea aberații nu au cum să prindă rădăcini în spiritualitatea europeană, influențată de Platon, Aristotel, Cicero, Sfântul Augustin, Sfântul Toma, Francis Bacon, Pascal, Decartes, Hobbes, chiar dacă îngenuncherea ritualică a arbitrilor și jucătorilor înainte de începerea meciurilor de fotbal din campionatul Angliei ar cam trebui să ne pună pe gânduri. Iată, însă, o informație pe care Alexandru Călinescu o aduce din Franța. Faimosul dicționar Le Robert a introdus pe lângă pronumele personale tradiționale pentru persoana a III-a il, elle/ ils, elles și forma grotescă iel, iels, pentru a defini persoanele „indiferent care ar fi genul lor”. Elita intelectuală franceză (academicieni, filosofi, lingviști, scriitori) a avut o reacție dură. Filosoful Robert Redeker a scris în Le Figaro că s-a comis un „puci lexical” că prin acest tip de acte, „adepții ideologiei woke se comportă ca niște neobolșevici care au drept scop crearea «omului nou». Ei fac astăzi operă de subversiune pentru a-și asigura mâine poziția dominantă.” Ce mai contează scandalul izbucnit? Chiar dacă sunt însoțite de particula explicativă „rar”, înscrisă în paranteză, iar Alexandru Călinescu și alți câțiva intelectuali de renume din Franța mărturisesc că nu le-au întâlnit niciodată, cuvintele controversate au intrat, la presiunea comunităților transgender în marele dicționar și nu vor mai fi scoase de acolo.
Este o adevărată plăcere să citești cartea lui Alexandru Călinescu O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun simț la ce ni se întâmplă, să constați că nu ești niciodată în dezacord cu viziunea autorului ei și că la terminarea ei ți-ai însușit o mulțime de lucruri pe care nu le-ai observat sau nu le-ai analizat din perspectiva corectă. E o carte care te obligă să privești mai atent lumea contemporană și să gândești mai nuanțat tendințele ei de evoluție.
Pe Alexandru Călinescu îl simt, la sfârșitul lecturii ca pe un mare prieten de idei. Ami, cher ami, aș putea spune parafrazând titlul unei cărți a lui Bernard Pivot, pe care mi-am notat să o cumpăr cu prima ocazie.
Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun simț la ce ni se întâmplă, Editura Humanitas, București, 2023