După un debut târziu (conform mărturisirii autorului), survenit în 1990, cu proză, urmat apoi de două volume de poezii și iarăși de proză, Traian Dobrinescu publică în 2016 primul său roman autobiografic, intitulat Nu te opri, nu te întoarce, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Cartea de proză a anului la Colocviul Romanului Românesc de la Alba Iulia.
Romanul care face obiectul acestei recenzii, cu titlul Siberia de la capătul drumului, este continuarea acestei autobiografii extinse. Adăugându-i subtitlul Amintirile unui nechibzuit, autorul cuprinde într-un text de mare întindere (654 de pagini, plus anexele cu itinerarii geografice) o perioadă relativ scurtă de aproximativ 4 ani: din 10 ianuarie 1990, deci după două săptămâni de la evenimentele din 1989, până la începutul anului 1994.
Ca structură, cartea este împărțită în patru părți, care configurează atât grila temporală, cât și cadrul evenimentelor: 1. Se deschide un drum, 2. La est de Prut, la vest de Nistru, 3. Rusia sub zăpezi și 4. Siberia de la capătul drumului: această ultimă secțiune, evident, dă și titlul romanului. În ceea ce privește metoda de construcție, trebuie să dezvălui, după o discuție cu autorul – deși informația este prezentă, discret, și în carte –, că Traian Dobrinescu și-a notat (fără pretenția însemnărilor zilnice) într-un fel de jurnal toate întâmplările prin care a trecut în această perioadă învolburată de după prăbușirea comunismului: evenimente, persoane întâlnite, scurte observații despre personalitatea lor, nume, date, locuri, spații. În special atmosfera și starea psiho-emoțională a momentului l-au interesat, astfel încât la data scrierii romanului, chiar dacă nu toate dialogurile și amănuntele corespund întru totul realității, ele au fost autentic reconstituite.
În momentul în care încep evenimentele din carte, e evident că autorul, proaspăt debutat în proză, dar și jurnalist cu experiență, avea deja practica literaturii. Ba mai mult: Dobrinescu ne mărturisește că avea în subsidiar gândul de a nu pierde experiența în care tocmai se avântase, făcând afaceri tot mai departe de țară, conștient fiind de insolitul ei. Deși nu avea în minte scrierea unui roman de anvergură – după propriile mărturisiri –, ca jurnalist, se gândea la un ciclu de articole, eseuri, un foileton etc. Astfel încât cele citite acum în roman sunt foarte aproape de întâmplările în sine. Cu adaosul interpretării auctoriale, bineînțeles.
Pentru a creiona pe scurt conținutul, trebuie spus că romanul memorialistic începe în ianuarie 1990, când autorul se confruntă cu dificultățile înființării unui ziar, moment care deschide pe negândite calea pe care, din aproape în aproape, va ajunge taman în Siberia. Altfel spus, jurnalist fiind, își „rezolvă” un pașaport de serviciu ca să nu aibă probleme cu vizele și trecerile de frontiere în noile afaceri în care s-a avântat: naratorul exportă produse din țară (în special alimente) și importă din Germania anvelope uzate, hârtie, cuie, electronice etc., căci lipsurile din România fac să se absoarbă rapid orice se importă. Nu este preocupat, firește, numai de afaceri și bani: dezinteresat, în atmosfera aceea de entuziasm general de după căderea regimului comunist (și, după cum recunoaște el însuși: complicându-și existența), înființează un teatru la Vâlcea. În acest demers, întâlnește câțiva moldoveni de peste Prut: unul dintre ei îl provoacă să ajungă neapărat în Siberia, sugerându-i să-și întindă afacerile până în Rusia. După câteva descinderi la Chișinău, izbucnește războiul pe Nistru și, dintr-o pornire inexplicabilă, văzând că nu există nici un voluntar, naratorul se oferă să fie corespondent de război. Merge pe front, participă la lupte, uneori nu doar ca observator, ci implicat direct de partea moldovenilor, și trimite informații din zonele fierbinți: descrierile în roman din această perioadă sunt extrem de crude, dureroase și autentice.
În țară e penurie de hârtie, există riscul opririi tipăriturilor (tirajele ziarelor în țară atingeau cote maxime). Deci memorialistul, căutând hârtie și carton, ajunge în Rusia chiar în timpul unei înzăpeziri care prefigurează tot ceea ce avea să urmeze: „Ajungem la Zapadnaia Dvina (…). De la gară luăm o sanie care ne poartă leneșă printre nămeții ce străjuiau drumul (…) Coborâm din sanie și ne afundăm în zăpadă… Zăpada crescuse până la piept. Parcă ne bălăcim într-o apă albă” (pp. 295-299). În Siberia cunoaște un personaj aparte, care îl ademenește într-o afacere cu cherestea la schimb cu stofe pentru mobilă din România: afaceristul post-comunist Viktor Kovrijnîi, fost prim-secretar al regiunii Tomsk, mogul în devenire, care avea ambiția de a deține cea mai mare fabrică de mobilă din întreaga Rusie. Peste câteva luni, așa se și întâmplă: dincolo de Urali, în sătucul Ohrivo, la peste 40 de km de Tomsk, cu angajații săi: ingineri, tractoriști, drujbași, muncitori etc., va tăia o pădure întreagă pe un versant de deal, cherestea care se va vinde în Turcia, transportată din Siberia cu trenul, apoi pe Marea Neagră…
În vremea aceea, la începutul anilor ʼ90, ca să faci câteva sute de mii de dolari însemna o avere însemnată. Din cauza unor neglijențe/nepriceperi (în anii aceia, toată lumea făcea afaceri după ureche, puțini erau specialiștii cunoscători ai unor operațiuni care determină rentabilitatea tranzacțiilor), naratorul pierde sute de mii de dolari într-o afacere cu ciment. Dar, oricum, din poveste se iese pe plus: „O viață de drumuri. Am învățat devreme că atunci când se închide o poartă, se deschide un drum. Mai trebuie să spun că am făcut bani și am pierdut bani. Am fost dăruit cu puterea de a-i face, cu priceperea de a-i pierde și cu seninătatea de a uita ce am pierdut. Motiv s-o iau de la capăt fără preget. Niciodată nu m-am putut împotrivi unui drum care se deschide, de parcă cineva mă tot împinge de la spate. Ar fi potrivit, mai degrabă, să gândesc că drumurile m-au ales pe mine, și nu invers.” (p. 11)
Deși nu ar fi neapărat necesară această cheie de lectură, trebuie să spun că plăcerea pe care o induce autenticitatea celor trăite de autor adaugă valoare textului. Aici se dezvăluie, din nou, talentul de prozator, de fapt, în felul în care Traian Dobrinescu transformă masa enormă de întâmplări, evenimente, personaje etc. în text literar. Povestirile – unele, de-a dreptul cumplite – se înscriu în categoria întâmplărilor „posibil verosimile”, deoarece narațiunea urmează cu consecvență mersul evenimentelor, reproducând fidel caracterul personajelor, limbajul adaptat situației (cu „moldovenisme” și „rusisme” specifice), gesturile, tabieturile și apucăturile distincte, de la personaj la personaj, inclusiv meniul preferat de acestea (mâncarea și băutura, trebuie spus, dau savoare multor pasaje, fiind importante în economia cărții).
În aceste memorii organizate asemenea unui roman sunt păstrate numele reale al oamenilor. Prin urmare, întâlnim persoane care, în viață fiind, pot să-și întâlnească echivalentul în text. Aceste caracterizări la care recurge Dobrinescu nu sunt foarte măgulitoare: există referiri la politica prosovietică a Moldovei în perioada lui Snegur, la Rusia în perioada lui Elțîn etc., prozatorul surprinzând pe viu momentul în care averea Rusiei trece, prin privatizări dubioase, în mâna unor politicieni, majoritatea legați de KGB. Transferul – neremarcat de presa occidentală, în realitate – are loc fie direct, fie printr-un transfer de influență asupra fiilor acestor oligarhi, care afișează fără complexe idei „progresiste”, dar sunt în subsidiar la fel de rapaci, împânzind sistemul bancar, marile platforme industriale, minele și extracția materiilor prime: sunt zilele în care se nasc marii moguli ai Rusiei, pe lângă care situația din țara noastră poate intra la capitolul „mărunțișuri”.
Textul cuprinde o suită de povești halucinante, care se desprind una din alta ca în faimoasele O mie și una de nopți, ținându-l pe cititor cu sufletul la gură pe tot parcursul sutelor de pagini ale cărții. Descrierile amănunțite nu sunt divagații, nici „burți” narative care să deranjeze, iar „cusăturile” textului nu sunt la vedere. Pasajele te „fură”, introducându-te în lumea exotică a zăpezilor siberiene, în mediul unor oameni a căror viață presupune alte valori și însemnătăți decât ale noastre. Când ești atât de aproape de moarte (vezi descrierile luptelor din Transnistria, la care asistă memorialistul), când morții sunt îngrămădiți în camioane, când îți vezi camarazii jupuiți, torturați, apoi arși, când, mai târziu, intrat adânc în zonele îndepărtate ale Siberiei – îngropat în metri de zăpadă sau scăpând de degerături prin grija prietenilor și cu tratamente neortodoxe, dar funcționale –, locuirea și traiul în condiții extreme fac să dispară diferența dintre etnii și crezuri, dintre religii sau chiar sexe. Când pâlpâirea vieții în corp e tot ce mai contează, când sticla de vodcă e băută ca apa, pentru a rezista muncii grele în condiții extreme, iar sexul cu cine se găsește în preajmă înseamnă doar „încărcarea bateriilor” (ca să supraviețuiești, pur și simplu), și nicidecum trădarea relației matrimoniale, când nu contează dacă ești credincios sau nu, dar construiești biserică pentru cei care au nevoie să-și exercite credința, în astfel de condiții încetezi să mai judeci: vezi doar nevoia de a răzbate, ca să supraviețuiești ca om…
Memoriile lui Traian Dobrinescu sunt scrise într-un stil alert, vivace, lipsit de aroganță, în care scriitorul nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă. Dimpotrivă, e sincer în a-și demasca „păcatele”, chiar dacă până la urmă alter ego-ul său „nu iese bine” din narațiune: își etalează slăbiciunile, pierderile și impulsivitatea, care îl împing să intre în combinații periculoase, incerte – toate astea îl fac pe cel care scrie să pară autentic și uman. Textul devine, dincolo de extraordinarul evenimentelor, verosimil.
Închei cu cuvintele autorului: „Când dispare o epocă istorică, cea care-i urmează vine la fel de mirată pe cât de mirată pleacă cea dinaintea ei. Cele două epoci trecuseră una pe lângă alta, amândouă mirate, una că i se stinge lumina, cealaltă orbită de prea multă lumină.” (p. 12)
Traian Dobrinescu, Siberia de la capătul drumului.
Amintirile unui nechibzuit,
Cartea Românească, București, 2023