Eu am slujit poezia de Adrian Popescu, col. Antologia unui autor, Editura Știința, Chișinău, 2024, 143 p.
Redutabil poet, eseist, traducător, Adrian Popescu (n. 1947, Cluj) plasează la începutul acestei antologii poemul cu același nume, apoi șase poeme recente (2022-2023), urmate de selecții din volumele de versuri, selectiv: Umbria, 1971, Focul și sărbătoarea, 1975, Câmpiile magnetice, 1976, Curtea medicilor, 1979, Suburbiile cerului, 1982, O milă sălbatică, 1983, Proba cu polen, 1984, Vocea interioară, 1987, Călătoria continuă, 1989, Pisicile din Torcello, 1997, Drumul strâmt, 2001, Ucenicul ascultător, 2002, Dimineața în Forul Roman, 2007, Costumul negru, 2013, Planetă dificilă, 2022. Cine altul ar putea face oare o prezentare care să o întreacă, în precizie și lirism, pe cea a lui Al. Cistelecan?! Care prezentare ar suna așa: „Premiant al clasei de inocență și clasic al promoției ʼ70 (clasic din chiar prima zi), Adrian Popescu este, de fapt, un poet bipatrid; și încă bipatrid în două sensuri și/sau de două ori; în primul sens și prima oară, viziunea, tematica, ba chiar și sensibilitatea lui, beneficiază de două cetățenii distincte (dar unite, ca și naturile cristice): reveriile sale, fie nostalgice, fie matinale, dar și mai des reverii de iluminare, se țes cît sub fagi, cît sub măslini, cînd pe plaiul și obcinele noastre strămoșești, cînd pe însoritele coline italice. A doua oară și în al doilea sens, mult mai tare, poetul e bipatrid pentru că locuiește simultan în cer și pe pămînt; (…) iluminarea începe chiar de la senzație, din cauză că înseși simțurile sînt iluminate și iluminante. Ca și iconografii veritabili, Adrian Popescu de lumina din interiorul lucrurilor și ființelor se ocupă, cu conștiința că face, de fiecare dată, fenomenologia unei raze celeste.” Dar să îi dăm cuvântul autorului: „Eu am slujit poezia, nu m-am slujit de ea,/ Știu sună cam patetic, dar ăsta-i adevărul,/ Castaliei izvorul i l-am băut cu prima stea,/ În el, coroana, umbra, într-o livadă, mărul,/ Îl guști, îți amintește ceva pierdut, dar vag,/ Tu știi contează fructul nu cine scrie, omul,/ Din adâncimi vin seve prin rădăcini extrag/ Savoarea vieții, creanga ți-o întinde pomul./ O, eu mă usuc, firește, purtat de un tumult,/ Și crește fructul nopții, sâmburii lui negri,/ Poezia? Vrea să-i dai din ce în ce mai mult/ Iubire și nopți albe, vrea anii toți, integri.” Întrevăzută prin prisma unui poem de acum 40 de ani, regăsim – intactă – aceeași devoțiune a lui Adrian Popescu: „Cum creşti tu, uitată, între traversele/ unei linii părăsite, urmându-ţi rostul,/ chiar dacă nimeni nu-ţi mai gustă/ bobul rotund, poate picherul bătrân/ sau perechile care se abat pe-aici./ Vrejurile tale tot mai răzbat, printre/ cioburi de sticlă şi buruieni amare,/ printre păcură şi hârtii de ambalaje,/ seara-şi aprind lampioanele roşii,/ purtând gustul verii fără prihană./ Privindu-te redevin adolescentul,/ recrutul, suplinitorul, navetistul,/ mă avânt din traversă-n traversă,/ drapele mari de praf mă-nvăluie./ Soarele scade. Drumul meu e la jumătate/ de-acum. Sau mai puţin?” (Zmeura dintre traverse).
Eu sunt aproapele tău de Emilian Iachimovschi, Editura Oscar Print, București, 2023, 90 p.
Un bijutier al neantului este poetul Emilian Iachimovschi (n. 1956, Galați), căci nici neantul nu mai e omogen și uniform, ci cuprinde vertiginos toată gama de texturi, de regnuri, de registre. Și totuși, azurul începe să acopere orizontul: „O vâslă e o aripă, o vâslă e o piatră,/ Iubirea doar ne mai împarte moartea/ când zeii rup muțenia de aur a somnului,/ și din chilia aspră a sării curg strugurii de icre// Nimeni nu mai visează inimi nomade/ când plugul valului cade din înalt// Iată, sirenele fierbinți sub cel din urmă flux/ ieșind vâscos cu ancorele sânilor pe țărm// E doar azur și umbră scăldându-se cu ele” (32).
La 25 de ani de la debutul editorial, autorul are publicate 8 volume de poeme și unul de proză, unele primind recunoașteri prin premii și distincții.
fapte diverse (poezii, nimic mai mult) de Mircea Teculescu, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2023, 82 p.
Sunt 4 secvențe ale volumului: ceva invizibil, care dintr-odată devine real; un glonț care țintește sufletul; gând ce supune tăcut, înălțător, ascuns fapt; un mod de a fi viu – „prima focalizată pe adevăratele fapte diverse mărunte, având ca eroi bieți oameni, pisici și îngeri, celelalte orânduite în funcție de progresia elementului reflexiv în dauna celui contemplativ”, după cum scrie Al. Cistelecan. Prin ferestre, prin lentile de tot felul, poetul Mircea Teculescu (n. 1962, Ploiești) privește și – dezghiocată fiind privirea de conjunctural, de anecdotică, de faptul divers – face ce face și tot de Dumnezeu dă: „la două-trei zile un glas se aude/ deasupra peluzei cu gazon bine întreținut,/ din fața intrării în blocul meu,/ el zice: «Să faceți ce fac florile!»// atunci, noi ar trebui să coborâm în pământ,/ micșorându-ne cât niște trupuri de vrăbii,/ sau chiar mai mult, doar inocentele degete/ să ne rămână afară, ca niște tulpini pe care/ să se ivească întâmplări de tot felul,/ oranj, galbene, roșii, indigo sau violet,/ chiar albastre, cu fel și fel de nuanțe, însă/ niciodată verzi, căci speranța nu crește/ din carne, niciodată;// ne-am mulțumi cu puțin, am respira împreună,/ ne-am atinge ușor unele de altele, așa am aștepta/ apa și lumina, înghețul sau ploile cu piatră, iar/ gunoierii ar trece pe alee, cu tomberoanele lor/ mirosind a țărână dospită fără să le pese,/ noi am savura cântecul cuiburilor din copacii/ sub care se adună mereu umbra, parfumuri/ am trimite spre cer, apoi ușor-ușor ne-am ofili,/ iar risipitele semințe ar preface totul într-un tărâm/ tot mai vrăjit” (din fapt divers 35: glasul).
Selfie de Marcel Vișa, Editura Cartea Românească, București, 2023, 88 p.
Gratulat, en-gros și en-detail, pentru acest volum, de doi „grei” ai poeziei, Aurel Pantea și Constantin Abăluță, Marcel Vișa (n. 1983, Abrud) și-a structurat grupajele de poeme astfel: Febra, Valea Mor(ț)ilor, zBucium, Stol de drone deasupra parcului, Despre morți numai de bine. Moartea este o prezență – compactă sau disipată. Moartea este un carusel. Îmbietor. Sau nu: „Câinii adulmecă liniștea dinaintea furtunii,/ Ceasornicarii dorm în prăvălii cu storurile trase./ Orele de catifea trec alene, bușteni duși de ape spre gatere./ Minutele devin lipicioase ca panglica de muște din bucătăria de vară,/ se prind de trupul unui bolnav,/ îl trag de sub cearșafurile îmbibate cu sudoare/ spre gropile comune/ care nu știu că sunt comune și că vor macera creația unui Dumnezeu/ ce ne-a pierdut la păcănele./ Unchiul plesnea muștele cu praștia/ făcută din elasticul de prins celofanul borcanelor cu dulceață./ Îi vor întoarce favorul cândva, în roiuri,/ înfruptându-și larvele din carnea mânuitorului de moarte./ Borcane goale vor fi împărțite femeilor din sat de pomană/ oamenilor nevoiași care lasă de bunăvoie muștele să li se așeze sub pleoape,/ să-i bâzâie necontenit/ ca niște rezistențe defecte ce încălzesc totuși inimile muritorilor.” (Febra).