23 martie, seara, întunecatul april

Până la apariția acestui număr din revista noastră (lunară) se vor spune/scrie multe fraze despre dispariția criticului literar de direcție, cea opusă ideologiei și cenzurii, al unor decenii care s-au dus, nu fără a lăsa, totuși, urme neșterse în cultura română. Și datorită lui.
Acum câteva zeci de ani, dacă publicai o carte, așteptai să o comenteze Nicolae Manolescu. Dacă o făcea, cât de cât pozitiv, nu neapărat ultraelogios, te simțeai scriitor. De mulți ani nu mai scria cronică literară, de mulți ani regretam comentariile lui dintr-o altă epocă, mai grea pentru literatură și pentru cultură în general. Care ne luminau o clipă, sau mai multe, calea de urmat.
Acum, că Nicolae Manolescu nu mai e, fizic, printre noi, ne vom întoarce în gând la textele de altădată, încercând să ne mai simțim sprijiniți de una dintre cele mai proeminente personalități care au activat vreodată în cultura română.
Acesta nu e un necrolog, ci un început de gând despre eternitatea unui mare scriitor și profesor. Restul, partidul, senatul, academia etc. au fost și nu mai sunt. Gândurile lui, scrise sau spuse, vorba aia, rămân. Mai mult decât vom rămâne noi înșine.
Un mare poet uitat, Emil Botta, și-a intitulat o carte exemplară Întunecatul April. Deși plecarea lui Nicolae Manolescu a fost în martie, totuși, poate, într-o altă socoteală a zilelor și lunilor, ar fi trebuit să fie april, întunecatul april.