poeme
Gabriela Chiran

poeme

Articol publicat în ediția 3/2024

la locul lor

din închipuire, a mea și-a altora, am învățat statornicia

de nevoie: din bucuria întregului din durerea desprinderii
din beția singurătății

mereu alte gări poduri case și cu ele mereu alte nume…
și timpul, mereu numai al altora, în care se vărsa,
ca de nicăieri un afluent,
timpul meu

și-ntr-o lume tot mai mult a mea – un dar
smuls nopții celei cu ochi mari, dăltuit de ea răbdător
în piatră – am priceput: dar singură,
de voia mea, voi ști să plec?
și încă: voi ști să rămân ce să aleg cum să las?

azi toate sunt la locul lor, aici
unde parc-ar fi întors cineva timpul meu de fiecare dată

a avut cineva grijă de mine aici să nu mă înece nestatornic
și fals
alt timp

empatii

mă-ntrebam dacă pe tine te doare
(rămăsese legătura noastră durerea)
mă-ntrebam
cum mai ostoiești tu aripa dinăuntru,
ce-i cânți tu îngerului
încă nenăscut pentru aripa-aceea

și luam pe cont propriu absența și zilele
la fel o fi și în moarte, gândeam, și în moarte…
la fel…

arătări ciudat de cuminți îngheța pe geam iarna
timpul hiberna sub zăpezi – era bine:

mă-ntrebam, aripa-aceea,
când își va naște ea înăuntrul meu restul,
o să te doară?

și-așteptam ecoul durerii tale în mine

certarea visului

nu-ți încurca viața cu mine, viața nu ți-o lega
de-a mea, nu lăsa o umbră
să-ntunece
numele tău sfânt

dar, zici,
aici e visul

dar visul, chiar fără gratii, tot închisoare mi-a fost,
de ani mă țintuiește tot de
pământ

de-aceea spun, nu opri timpul tău
nu-ți pune limite
știi doar: eu niciodată nu ies înainte de ora zece
niciodată de pragul instituit nu trec

dar aici e visul, zici

o, dar visul m-a amăgit chiar el, mereu,
de-o păpădie să mă leg
de-un melc

de-aceea
nu da splendoarea pe nimic nu
încurca numele tău cu-al meu prin cărți
prin acte

pe-o poezie să le strici?

o, Libertate

îmbrățișarea

când ne-am întâlnit
eram, fiecare înăuntrul lui,
ascunși

ne vedeam și nu ne vedeam ne-auzeam și nu
ne-auzeam, lipiți
de-o parte și de alta
de uși

cine pe cine purta?
noi pe-acei bătrâni speriați?
ei pe noi în cochiliile lor tot mai friguroase?

prin albastrul rar treceam când,
uitând să mai numere bătăile ceasului vremelnic,
și-aminteau…

și ne îmbrățișam atunci
parte cu parte din noi
parte cu parte din ei
și în diagonală
trecut cu prezent iubire cu moarte – doi câte doi

și-aproape nu mai conta că erau din carne și oase

smerire

accept
că nu eu aș fi
în îmbrățișarea aceea, nu!

eu aș fi plusul
o adăugire la suma tuturor
imaginilor
iscate iar și iar
din îmbrățișări de moarte și de viață din adorații
sacre și repudieri și schingiuiri
de mii de ani prin malaxorul imaginației tale
trecute –

aș fi chiar suma (restul s-ar alege singur)
nu înainte de-a fi probată încercată,
schimbându-mi-se în surâsuri hohotele surâsurile
în grimase

stabilizată-apoi oprită chiar la suma aceea care și
pe mine m-a asimilat:
chip impersonal, de piatră – adevăratul?

da sau nu
să faci o astfel de imagine din mine,
Poezie
Moarte sau… Iubire sau… cum ți-or fi zicând
aș accepta

re-cunoaștere

trage după tine trupul tău de miresme de flori
de tămâie de lună, du-te la o depărtare anume

de unde
lasă ochiul să intre în casa celuilalt, fluxul rece să
și-l strecoare prin colțuri niciodată numite

să umble ca prin lucruri străine, să se-mpiedice
de urmele vechi sau recente de buze
pe cești bântuite
de penibile, calde intimități
de cârpe îmbibate în roua impură a somnului

de pași adunați răbdător câte unul, de palme
ținând zidul mâniei să nu lunece peste
dârze-așteptări peste cărți cenușii sigilate cu scoci
și salivă

printre răsturnatele umbre-ale pietrelor-gânduri
rămase la marginea patului

întoarce-te-apoi: partea aceea, a ta, din
respirația ce umple ritmic de miresme de flori de
tămâie de lună universul,
va ști să îngăduie,
chiar dacă nu s-a recunoscut în nimic,

trupul tău anonim