Dacă te uiți într-un dicționar, preferabil pe hârtie, găsești, dincolo de cea mai tragică poveste antică, de-a fir a păr, o listă a operelor inspirate de ea, de la Eschil, Sofocle, Seneca, și până la Hölderlin (Oedip tiran), Jean Cocteau (Oedip rege, muzică de Igor Stravinski), ca să nu citez decât câteva nume mai cunoscute (oare și azi,?) din literatură, lăsând la o parte zecile de autori, scriitori, compozitori, care timp de peste două mii de ani s-au inspirat cumva din mitul antic. Pentru noi, cel mai cunoscut titlu inspirat de mitul lui Oedip este desigur opera lui George Enescu. Adaug, dacă mai e nevoie, că tragedia lui Oedip l-a inspirat, dacă pot spune astfel, și pe Freud, care a definit ceea ce se numește „complexul Oedip”. Presupun că despre acest complex știu azi mult mai mulți decât cei ce ar putea răspunde la întrebarea „cine a fost Oedip?”
Lăsând la o parte lunga listă de personalități care au interpretat sau măcar pomenit numele și tragedia lui Oedip (de la Homer, în Iliada), povestea lui Oedip l-a inspirat și pe un dramaturg american, Robert Icke, a cărui piesă, chiar astfel intitulată, Oedip, a fost aleasă de Andrei Șerban pentru a fi pusă în scenă la Teatrul Bulandra. „Pusă în scenă” e puțin spus. Pentru că acest regizor important, care și reflectează asupra teatrului atunci când dă viață unei piese, este deja specializat în Oedip, dacă pot să-mi permit să spun asta, după ce a creat, acum vreo 20 de ani, spectacolul de la Opera Națională Română din București, cu opera lui Enescu, iar mai recent un spectacol la Teatrul Maghiar din Cluj, care, din păcate, nu se mai joacă.
Poate că-și mai amintește cineva de antica poveste tragică: Regelui Tebei, Laios, i se prezice de către oracolul din Delfi că fiul său, deocamdată abia născut, Oedip, își va ucide tatăl, iar după aceea, se va căsători cu mama sa. Ca să evite împlinirea acestei teribile preziceri, Laios, care e regele Tebei, dă ordin ca noul născut să fie ucis, dar cel ce primește această sarcină nu mai puțin teribilă decât prezicerea îl abandonează, în viață, cu picioarele rănite și legate, probabil pentru a nu putea să o ia la sănătoasa, într-o pădure. Găsit de un păstor, copilul ajunge la curtea regelui Polibos din Corint, care-l adoptă. Adult, Oedip află tot de la oracolul din Delfi ce soartă are și, crezând că tatăl său este cel care l-a crescut, fuge din Corint, ca să evite împlinirea prezicerii. La o răscruce îl întâlnește pe Laios și, într-o încăierare, îl ucide. (Până aici, ne putem aminti și de parabola arabă, „Moartea te așteaptă la Samarcand.”)
Mai departe, povestea spune că Sfinxul, care apăruse în preajma Tebei, făcea ravagii cu întrebarea sa, „ce ființă merge întâi în patru picioare, apoi în două și în final în trei?” Cei care nu puteau răspunde erau uciși. Oedip găsește răspunsul ghicitorii: omul: în copilărie, adult și bătrân. Sfinxul se sinucide, iar tebanii îi sunt recunoscători lui Oedip, care se căsătorește cu văduva celui ucis, Iocasta, ignorând faptul că aceasta e chiar mama sa, și devine regele Tebei. Robert Icke aduce povestea lui Oedip în prezent. În noua piesă, Oedip după Sofocle, personajul trăiește în zilele noastre, e un politician neasemenea celorlalți, însetat de adevăr, și candidează la președinția unei țări, Statele Unite ale Americii, probabil, dar în viziunea lui Andrei Șerban, lucrurile capătă semnificații mai generale despre viața politică din democrații, afectată de populisme și minciună, nu o dată.
Problema vârstelor celor trei eroi, Oedip, Laios și Iocasta, este rezolvată de dramaturgul american dintr-un condei, ca să zic așa: Iocasta ar fi fost o copilă de 13 ani, când regele-pedofil (cuvântul nu se pomenește), în vârstă de 70 de ani, Laios, pune ochii pe ea și o violează, abia mai târziu luând-o în căsătorie. Iar crima involuntară a lui Oedip, care e un accident de mașină – doar ne aflăm în epoca modernă, cu telefoane mobile și bolizi pe autostrăzi – se petrece când acesta are vreo 18 ani, iar Iocasta se căsătorește cu tânărul erou când ea împlinea 38 de ani. Scena în care Iocasta îi mărturisește soțului-fiu al său ce s-a întâmplat la nașterea lui, înțelegând și ea abisul tragediei în care se prăbușesc amândoi, este relevantă pentru posibilitățile interpretei, Cerasela Iosifescu retrăind cu o sinceritate debordantă și o forță extrem de rară la vreun actor întâmplările despre care Oedip află abia atunci, în momentul triumfului său electoral, care pentru el nu mai are, evident, nici o importanță. Spectatorul o poate vedea, într-o foarte autentică regresie, ca fetiță de 13 ani, îngrozită de ceea ce i se întâmpla, neînțelegând apoi nici graviditatea, totul extrem de convingător. Asistând oarecum neputincios la dezvăluirea care-i va pierde pe amândoi eroii, Oedip/ Vlad Zamfirescu își dă și el măsura în această scenă, cu o economie de mijloace de asemenea neobișnuită, coborând parcă astfel treptele tragicului adevăr, acesta din urmă neprezentându-i-se dintr-odată și, mai ales, fiind atât de departe de ceea ce amândoi trăiseră până în acele momente. El, cel care, conform adaptării lui Robert Icke, a fost crescut chiar de cel care l-a găsit în pădure, trăiește revelația unui adevăr pe care profetul Tiresias (înlocuitorul oracolului din Delphi, aici), într-o foarte subtilă interpretare a Anei Ioana Macaria, încercase să i-l sugereze, fără ca vreunul dintre cei care auzeau să fi putut înțelege. Imprecațiile în greaca veche pe care aceasta le proferă dau greutate în plus rolului și interpretării, umbrind veselia victoriei cu tragedia ce va urma. Introducând aceste fraze, Andrei Șerban a realizat proiecția acestei tragedii moderne, politice până la un punct, într-un fel de eternitate altfel ignorată.
Andrei Șerban a creat, alături de scenografa Carmencita Brojboiu, de Radu Daniel, autorul video-proiecțiilor și de Cristi Niculescu (lighting design), imaginea de zgomote și lumini, de entuziasm și optimism autoindus de către candidatul sigur de victoria sa, pe care o știu toți telespectatorii din lumea de azi. În piesă și în spectacol se vorbește despre timp, acest personaj invizibil al tuturor reprezentărilor dramatice, iar spectatorului i se oferă chiar cifrele care marchează trecerea celor două ore și vreo 30 de minute până la deznodământul tragediei, pe un ecran în avanscenă, acolo unde apar de obicei, când sunt și străini în sală, traducerile în engleză. Pe acest ecran se joacă, în fond, destinul dinainte hotărât, al eroilor. Iar după ce lucrurile sunt lămurite, în sfârșit, ceasul și-a făcut datoria, ceasul poate să se stingă. Dar tragedia își continuă efectele: Oedip o găsește pe Iocasta moartă, cu un pistol alături, iar el însuși va folosi tocurile cui ale pantofilor acesteia, lăsați alături de cada de baie din fundul scenei, pentru a se orbi. Dar cum nu auzim împușcătura care pune capăt vieții Iocastei, nu vedem nici momentul auto-mutilării lui Oedip. Și, acum, după dezvăluirea înspăimântătoare, Oedip poartă și el bentița petrecută peste ochi asemenea celei a lui Tiresias, o sugestie că, poate, orbirea fizică deschide ochii spre adâncurile adevărului, până atunci necunoscute celor în afară văzători. („Iară ochiu-nchis afară, înăuntru se deschide” spune Eminescu…)
Tragedia lui Oedip și a Iocastei se prelungește, înainte încă de ultima dezvăluire, prin mereu amânata comunicare a Meropei, soția celui ce găsise copilul în pădure, cea care venise la sediul de campanie al candidatului tocmai spre a-i dezvălui faptul că ea nu e mama lui naturală, ci cea adoptivă. La rândul său, nici Merope, interpretată cu patos autentic de Manuela Ciucur, nu știe decât o parte de adevăr, așa cum s-a întâmplat și cu Iocasta și apoi cu Oedip, până în clipa când fragmentele acestea sunt puse cap la cap și adevărul întreg iese la iveală în toată grozăvia sa. În chiar momentul în care Merope îi dezvăluie partea cunoscută de ea a adevărului în legătură cu biografia eroului, tatăl său, adică bărbatul care l-a găsit în pădure, își dă duhul, acasă, grav bolnav.
Piesa este foarte bine scrisă, astfel încât trec neobservate ca niște conformări la morala socială de azi homosexualitatea mărturisită în mod absolut natural de unul dintre fiii lui Oedip, Polinike, sau la pedofilia șefului de stat Laios. Totul atât de firesc integrat încât nu cred că-i deranjează nici pe cei mai conservatori dintre spectatori.
Legenda spune că Oedip a avut patru copii cu Iocasta, două fete și doi băieți, dintre care Robert Icke a păstrat trei, pe Antigona și pe Eteocle și Polinike, interpretați cu talent de Ilinca Neacșu, Matei Constantin și Eduard Chimac. Dragostea între Oedip și Iocasta este documentată, dacă pot folosi acest termen juridic, de câteva scene de sex între cei doi, întrerupte de apariția altor personaje, dintre care două roluri interesante, bine construite de Andi Vasluianu și Adrian Ciobanu, primul fiind Creon, fratele Iocastei, cel de-al doilea Corin, aici un supirant discret al Iocastei, pregătit să se retragă din viața publică.
Revenind la rolul vederii în afară și înăuntru, finalul este astfel construit încât să sugereze faptul că, în fond, orbul vede iar cei cu vederea întreagă nu prea, șirul acela de actori cu care orice spectator este obișnuit la finalul spectacolelor îl are în centru pe Oedip, singurul fără banda neagră pe ochi, iar pe toți ceilalți cu ea. Parcă preluând celebrul citat din clasici: „nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă”. Or, acum în sfârșit, Oedip vrea să vadă. Cam târziu totuși…
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – Oedip de Robert Icke, după Sofocle. În românește de Irina Velcescu. Distribuția: Vlad Zamfirescu – Oedip; Cerasela Iosifescu – Iocasta; Andi Vasluianu – Creon; Manuela Ciucur – Merope; Ana Ioana Macaria – Tiresias; Adrian Ciobanu – Corin; Lucian Ifrim – șoferul; Ilinca Neacșu – Antigona; Andrada Corlat – Lycas; Matei Constantin – Eteocle; Eduard Chimac – Polinike. Regia: Andrei Șerban. Regizor asociat: Daniela Dima. Scenografie: Carmencita Brojboiu. Premiera a avut loc la 20 ianuarie 2024.