Virgil Ierunca a fost, neîndoios, alături de Monica Lovinescu, vârful conștiinței scrisului românesc din exil. Aidoma unui personaj biblic ce-și recunoaște greșeala spre a apuca pe calea dreptei credințe, a trecut de la o tinerețe „de stânga” la o fermă atitudine democratică, într-o epocă în care aceasta reclama o ipostază de combatant: „mi-am exprimat public, în presa din exil, toate păcatele din tinerețe. N-am fost înscris în Partidul Comunist, am fost un om de stânga, însă un om de stânga anarhic”. N-am putea vorbi despre perioada exilului în cauză fără a ne referi imediat la Virgil Ierunca, n-am putea vorbi de Virgil Ierunca fără a-l vedea proiectat pe fundalul exilului ca un nume de primă mână. Întreaga sa existență reprezintă un sacrificiu adus exilului. Nu fără un recul al modestiei care-i reliefează autenticitatea: „Nu-mi recunosc o «biografie», ci doar conștiința unei existențe confruntată cu ceea ce îi transgresează neîntrerupt limitele: despărțirea de singurătate, nostalgia rânduielii, apelul la Lege pentru a istoriciza un fel de onoare a datoriei (nu vă speriați de cuvintele mari, fiindcă ele sunt expresia cusurului meu dobândit în urma unei alegeri ‒ Corneille și nu Racine!), opțiune datată și așezată într-o normă personală: voința de ne-putere.” În chip expresiv criticul a supus exilul nostru unei analize cu rezultat apodictic. Aportul creator al reprezentanților săi e organic legat de ceea ce s-a produs, fie și în circumstanțe vitrege, între granițele țării comunizate: „Chiar și în vremile de restriște absolută m-am ridicat împotriva «confraților» de aici care, cu o semeție pe care nu știu unde o găsiseră, afirmau că «singura literatură se face în exil»”. Se cuvine să admitem fenomenul unui „dublu exil”, în perspectiva faptului că scriitorii cu o conștiință integră din țară se înscriau la rândul lor într-un „exil intern”. „Exilul extern” n-a fost scutit însă de o evoluție nefastă. Dacă inițial putea fi abordat precum un corp de o exemplară unitate de conștiință, la un moment dat s-a disipat între nume cu profil moral divers: „Pentru că din primii ani ai domniei lui Ceaușescu au apărut iscoadele, împresurătorii, colaboraționiștii. Or, mi-am dat seama – am scris-o negru pe alb – că adevărata rezistență începea de atunci. (…) Când Ceaușescu, sub pretextul naționalismului, se adresa exilului prin ademenire și corupție, o parte – e drept nesemnificativă – a căzut în cursă”. Cercetătorii ar putea aprofunda această criză a exilului pe care noi, cei din țară, nu conteneam a-l socoti exemplar în integralitate.
Nu i-a fost tocmai lesne lui Virgil Ierunca a se adapta vieții de refugiat în capitala Franței. Însemnările sale de jurnal consemnează stările de spirit ale unei solitudini nescutite de neajunsuri materiale, care nu mergea totuși până la o congruență cu resignarea: „Căldură înăbușitoare. În loc să mă răcoresc într-un parc – nu-mi mai dă mâna să intru într-o cafenea – mă întorc din nou în mansarda mea în care s-a cuibărit – sunt sigur – arșița de pe toate acoperișurile Parisului. E atât de bine (!) să primești răul cu și mai răul din el. (Masochism solar? Homeopatia resemnării?)”. Lecturile puteau constitui o consolare: „Și descoperisem doar un leac obiectiv: ori de câte ori mă torturau insomniile, mă luptam cu Logica lui Hegel. Un fel de pace ciudată, pace de orgoliu, pace abstractă, mă ajuta atunci să petrec cu bine nopțile”. Treptat intervin relațiile cu confrații: „Stamatu mi-e acum mult mai drag, deși îl bănuiesc de un fel de diplomație lirică. Mă asigură că o să-mi scrie săptămâna viitoare ca să mă invite la o consfătuire redacțională.” „Mă duc să-l văd pe Cioran în urma unui bilet al lui în care îmi amintește că locuiesc parcă «pe un alt continent». Conversația cu Cioran e o neîntreruptă încântare”. „Paul Celan îmi supune niște planuri, care ar putea să mă salveze de o sumedenie de mizerii materiale ce se țin lanț”. Ca și, nu fără o nuanță a decepționării, „La șase seara la premiera anti-piesei lui Eugen Ionescu, La cantatrice chauve. Am primit ieri invitația, am șovăit și apoi m-am decis să merg. Rodica Ionescu mă primește fără căldura de altădată, așa cum și eu îi strâng mâna circumstanțial.”
Dar latura decisivă a acțiunii de exilat a lui Virgil Ierunca o constituie evident cea de consemnare a vieții literare din patria subjugată. Regimul abuziv a izbutit a atrage de partea sa un număr mare (prea posibil majoritar) de autori, inclusiv dintre cei care în interbelic ilustrau în prim plan epoca. Proces care nu e singular al nostru: „este întotdeauna important și este de ajuns să ne gândim ce-a făcut intelighenția rusească înainte de venirea lui Gorbaciov la putere, dar și ce a făcut intelectualitatea europeană până la dărâmarea zidului de la Berlin”. Întrucât „rolul intelectualului e la fel de important și în bine și în rău”. Drept care Virgil Ierunca schițează o implacabilă clasificare: „«Trădarea cărturarilor de pe Dâmbovița» s-a făcut prin contribuția mai multor categorii: 1. cinicii, 2. răsfățații pervertirii răsplătite, 3. disponibilii, 4. păguboșii cinstiți, 5. șantajații de circumstanță, 6. abilii în și cu misiune, 7. idealiștii”. Jena crește în raport cu cota de reală importanță a celor avuți în vedere. Câteva exemple: „Cinismul lui G. Călinescu era un cinism dizolvat în dezinvoltură, paradoxul jucând aici rolul unui auxiliar al unei iresponsabilități pre-făcute. În ceea ce-l privește pe Ralea, el exemplifică cinsimul integral. Își făcuse din Stere un model”. Sau: „Mihail Sadoveanu, la rândul lui, este răsfățatul imperial. (…) În noua ediție despre viața lui Ștefan cel Mare (reeditată sub comuniști), a înlăturat pretutindeni cuvântul Dumnezeu și l-a înlocuit cu inofensivul natură. Și a pus natura să intre în partid”. Sau un caz pitoresc: „Miron Radu Paraschivescu. El a avut întotdeauna dificultăți cu Partidul Comunist deși era realmente un comunist. Nu putea însă suporta dogmatismul de partid, tocmai pentru că era un poet autentic. Atunci partidul a găsit de cuviință să-l trateze ca pe un nebun, iar poetul s-a mulțumit să facă pe nebunul”.
Cu toate că reacția contestatară nu e dusă la extrem. Comprehensiunea morală a criticului cuprinde și o apreciere relativ benevolentă a unor cazuri situate „între bine și rău”. Astfel, amintindu-i pe „bunii mei prieteni Eugen Jebeleanu și Cicerone Teodorescu”, ca și pe Ștefan Roll, admite că „fiecare dintre aceștia a avut și merite, unii dintre ei au murit prea devreme pentru a ne mai putea oferi o schimbare la față și la conștiință”. Și încă o pildă: „Idealiștii din acea perioadă au plătit, fiecare în felul său și fiecare pe limba lui. Geo Dumitrescu, Ileana Vrancea, Maria Banuș și Sașa Pană. Fiecare dintre ei a crezut, din diverse motive, că regimul comunist repară o injustiție, pledează pentru o societate mai justă. Toți sunt oameni de o cinste exemplară.” Să mai menționăm un episod oarecum imprevizibil al unui conflict dintre două nume „mari”: „Tot cu Luc (Bădescu) la o cafenea. Stăruie asupra divorțului ce-ar exista între Eliade și Cioran. Acesta din urmă își îngăduie să pomenească de impostura savantului Eliade, de șiretenia sau aranjamentele sale. Și Eliade consideră îndepărtarea lui Cioran de spiritualitatea românească o stupiditate grațioasă, dar e mult mai puțin agresiv. (…) Dincolo de rezervele mele ușoare, nu pot să-mi retez bucuria de a-i avea contemporani în exil.”
Reeditarea de către Humanitas a volumului pe care-l prezentăm aici (prima sa ediție a fost în 1991) e binevenită deoarece readuce la lumină tema majoră a exilului. Una încă departe de a fi epuizată, care, fapt regretabil, nu mai are parte de o atenție a publicului în corespondență cu relevanța sa. Fie din pricina tensiunilor actuale aflate într-un sens ascendent, fie ca o urmare subliminală a îndelungatei propagande comuniste, exilul e încă tratat cu o anume desconsiderare precum o debara istorică și atât. E nevoie a-i realiza mereu dramatismul, a-i distinge victimele și vinovații. A-l putea cuprinde precum o parte a mentalității noastre civice încă nu o dată dezorientată, concesivă în fața unui trecut ostil care nu s-ar cuveni uitat. Și într-un astfel de context a cunoaște mai îndeaproape personalitatea lui Virgil Ierunca, una exemplară a spiritului românesc dintotdeauna.
Virgil Ierunca, Trecut-au anii…
Fragmente de jurnal, întâmpinări și accente,
scrisori nepierdute, Editura Humanitas, 2023