Acum câtva timp, am văzut un documentar înspăimântător legat de copiii tratați cu medicamente psihiatrice pentru adulți. Nu a fost o noutate, știam că fenomenul există, știam că are consecințe dezastruoase, dar nu știam că anvergura lui se referă la aproximativ 16 milioane de copii, dintre care 6 milioane doar în SUA, locul de unde a pornit experimentul. Căci un experiment a fost. Dar nu unul ordinar. Cu toate că se folosesc aceleași linii de diagnostic, ceea ce în SUA este diagnosticat ca tulburare bipolară (face parte din clasa psihozelor), în Europa este diagnosticat ca ADHD. Medicația este, invariabil, antipsihotică. Ceea ce este de-a dreptul tragic este că tratamentul începe încă de la 2 ani – 2 ani și jumătate. Mă întreb: cum, cum poți diagnostica un copil ca fiind psihotic încă de la doi ani? Nu înseamnă că nu există psihotici la doar 2 ani, înseamnă doar că îndrumarea părinților spre psihiatrie de la vârste atât de fragede nu este întâmplătoare.
Un copil aflat pe tratament antipsihotic de la 2 – 3 ani va fi, cert, un om aflat toată viața lui pe tratament. Tratament care are consecințe dezastruoase nu doar pentru că nu vindecă (și nu vindecă nu doar pentru că tratamentele psihiatrice nu vindecă boli psihiatrice, ci și pentru că nu pot vindeca ceva ce nu există), dar și pentru că efectele secundare ale acestor tratamente aplicate copiilor sunt promotoare de noi patologii: obezitate, boli cardiace, boli renale, boli tiroidiene, hipersexualitate, depresii, infertilitate (numărul băieților este de nouă ori mai mare decât cel al fetelor aflate în tratament) etc. Așadar, pentru următorii 40 de ani – nu mai mult, căci, din documentar, reiese statistic că acești oameni nu supraviețuiesc mai mult de 40 de ani – deci, pentru următorii 40 de ani, acel copil va fi un permanent pacient, care va aduce profit industriei PHARMA, pe seama plătitorilor de taxe și impozite. Care este categoria de medici susținută cu cele mai mari fonduri de către industria PHARMA? Ați ghicit: psihiatrii. Asta tot documentarul o spune.
Părinții nu sunt îndrumați spre psihoterapie, așa cum ar fi firesc, ci direct spre psihiatrie. Din incompetență sau din cauza relațiilor neortodoxe cu industria PHARMA, aceștia diagnostichează rapid copilul cu ADHD (sau cu tulburare bipolară, ca în SUA) și îl trec pe tratament. Ceea ce este, pur și simplu, o crimă. Însă, într-o lume progresistă, nu contează decât două lucruri: regresia/invalidarea populației și banii care se pot face pe seama ei.
Am văzut la viața mea, în propriul cabinet, vreo 20 de copii diagnosticați cu ADHD, pe care i-am putut cunoaște pe-ndelete. Dintre ei, în opinia mea, unul singur era diagnosticat corect. Dacă ceilalți au avut șansa remiterii simptomelor care făceau din ei niște bolnavi, a fost pentru că acei copii nu erau sub tratament. Odată antipsihotizați, nu mai ai cum lucra în psihoterapie. Nu sunt medic psihiatru, dar am convingerea că doar incompetența sau avantajele materiale din partea producătorului de medicamente te pot face, ca medic, să diagnostichezi cu ADHD sau ca bipolar un copil atât de mic. Acești copii nu vor avea o viață de adult, nu vor avea familii, vor fi doar niște permanent abonați la serviciile medicale, vor consuma sume enorme pe tratamente ineficiente și la 40 de ani vor părăsi această lume. Și tot din rândul lor se vor recruta și sinucigașii, ca și ucigașii. O spun medicii intervievați în documentar. Pur și simplu, abominabil. Crime împotriva omenirii, deghizate sub forma grijii față de bolnav. Ba, mai mult, moda asta cu ADHD-ul la copilul de grădiniță a devenit apanajul educatorului, al femeii de serviciu, al asistentei medicale, care-și iau libertatea de a enunța astfel de diagnostice în fața părinților bietului copil prea năzdrăvan. Părinții, speriați, dau fuga la medic, uneori au norocul să nimerească unde trebuie – și copilul e salvat –, alteori nu, și copilului începe să-i fie administrat tratament. Iar pe astfel de „doamne” nimeni nu le deranjează pentru a le trage la răspundere pentru ceea ce proliferează fără drept și cu consecințe dezastruoase.
Dar cum s-a ajuns la această explozie de o astfel de așa-zis boală, de vreme ce atâtea milioane de copii sunt „prinși” sub această etichetă psihiatrică? Manualul de diagnoză și statistică a tulburărilor mintale (DSM), biblia psihiatriei de-a lungul și de-a latul planetei, pleacă, la jumătatea secolului trecut, de la efortul de sistematizare a domeniului. Dacă în prima ediție, cea din 1952, erau identificate 106 tulburări mintale, în a cincea ediție, cea de azi, s-a ajuns la 374. Primele două ediții au fost intens contestate de practicieni, din cauza faptului că criteriile de diagnoză stipendiate erau imprecise, neclare, vagi. Atât de neclare încât, dacă 10 medici consultau același pacient, puteau ajunge, cu ușurință, la 10 diagnostice diferite. Ideea de la care a pornit scrierea unui astfel de manual a fost aceea că există o relație între defectele fiziologice ale creierului și diferitele boli mintale, ceea ce nici până azi nu s-a dovedit a fi adevărat. Dacă psihanaliza a devenit ținta urii prin anii `80, a fost pentru că ea susținea că sursa tulburărilor mintale nu este în creier și, de aceea, niciun medicament nu poate vindeca „bolile gândurilor”. Au trecut aproape 50 de ani de atunci și este dovedit că medicamentele psihiatrice nu vindecă. Trebuie spus, totuși, că administrate cu discernământ și multă etică profesională, ele pot face minuni. Dar de vindecat, nu vindecă. De ce? Pentru că medicamentul a fost conceput să se adreseaze simptomului, nicidecum cauzei care l-a produs. Odată cu anii ‘80, DSM-ul renunță la ideea legăturii dintre fiziologia creierului și boala psihică și pune în loc așa-zisa rigoare științifică. „Așa-zisa” pentru că baza „științifică” nu era nimic altceva decât… statistica. De-acum, ca să te califici pentru un diagnostic sau altul, trebuia să bifezi 2, 3 sau 6 simptome. Cum le bifai, cum erai încadrat într-o boală. Doar că aceste simptome nu erau rezultatul cine știe căror și câtor studii științifice, ci doar niște rezultate statistice care le-au ținut locul. Următoarele ediții ale DSM-ului au lărgit categoriile diagnostice în așa măsură încât, azi, niciunul dintre noi nu scapă de eticheta unei boli. Oricine poate fi încadrat ca bolnav mintal, absolut oricine, într-atât de aiuritor de permisibil a devenit acest manual după care psihiatrimea de pe mapamond se ghidează. Noroc că nu trecem cu toții prin cabinetele ei.
Dar de ce atâta nebunie în jurul „nebuniei”? Pentru că în anii `80 s-a descoperit marea găselniță. De ce să se investească bani în cercetarea a ceva ce încă nu putea fi cercetat riguros științific, câtă vreme se puteau găsi alte criterii, din perspectiva cărora funcționarea minții să poată fi privită ca problematică și încadrată în psihiatrie? Și iată marea triadă în jurul căreia se construiește, de-atunci, boala mintală: casă, școală, muncă. Cele trei locuri în care, dacă omul nu funcționează așa cum și-ar dori, înseamnă că e bolnav mintal. Mai mult, odată cu remanierea manualului de diagnostic, se renunță la unele etichete nosografice, unele boli sunt relativizate așa încât, azi, nici măcar cuvântul „boală” nu mai există (e incorect politic rău), există doar tulburări. Ceea ce s-a obținut este nimic altceva decât patologizarea existenței. Care a fost scopul? Acela de a mediatiza ca fiind normal uzul medicamentelor psihiatrice, așa încât orice om timid sau prea vesel sau prea energic să-și spună despre sine că e bolnav și să dea fuga la medic după pastile. Orice neplăcere firească a vieții e tratată cu medicamente, măcar cu un antidepresiv sau/și un anxiolitic. Nu doar că s-a indus în populație ideea că nu e în regulă să fie timidă sau mai știu eu cum, ci mai ales aceea că o pastilă te scapă de timiditate etc.
Dar nu, nu te scapă de nimic, din contră, te face dependent. Să ne înțelegem, medicamentele psihiatrice sunt droguri. Pur și simplu droguri date pe rețetă, nimic altceva. Și îți e atât de bine cu antidepresivul sau anxioliticul, încât, la sfatul medicului care nu uită să-ți spună „mai luați o pastilă la nevoie”, primești liber la a-ți administra cât vrei și când vrei. Absolut toți pacienții mei care iau și tratament psihiatric au primit această indicație de la psihiatrii lor. Iar de-acolo nu mai ieși. La dependență mă refer. Cine are de câștigat? În niciun caz bolnavul care nici măcar bolnav nu era, dar a devenit între timp, din moment ce, de-acum, e dependent. Doar PHARMA. Și medicii care au bătut palma cu sistemul. Tragedia este, însă, la copii. S-au inventat problematici infantile pur și simplu din temperamentul natural al micului sălbatic, care, prin educație, urmează a fi civilizat. Să privești natura umană ca pe o boală dată la naștere, ce trebuie vindecată, este, pur și simplu, crimă.
Dar, dacă știința nu a putut demonstra cauza bolii psihice ca fiind în funcționarea creierului, iată că, prin medicația psihiatrică, creierul este cel îmbolnăvit. Căci tratamentul este nimic altceva decât o dereglare a funcționării creierului, care dereglat va rămâne. Căci creierului îi este adresat tratamentul. Dar, dacă nu el produce boala, de ce trebuie… „tratat”? Schimbarea chimismului creierului este ceea ce PHARMA zice că e echivalentul vindecării. Să ne mai mire că în atâtea și atâtea țări din lume s-au legalizat unele clase de droguri în așa-zisul scop recreativ? Parcă lucrurile încep să se lege în cu totul altă înțelegere a lor.
Țin să precizez că nu generalizez. Știu că nu toți psihiatrii dau tratamente ca pe bomboane, la fel cum cunosc utilitatea tratamentelor de ultimă generație în patologii invalidante, fără de care viața bolnavilor respectivi ar fi un calvar sau nu ar mai fi deloc. Însă fenomenul despre care vorbesc, chiar dacă nu generalizat, este un atentat la sănătatea lumii, prin gradul de extindere la care s-a ajuns.