(arta de a nu trăi în afara Iubirii)
Omenirea arde mocnit. Pe bună dreptate. Ultimii ani au adus oamenilor de prin mai toate colțurile lumii un mod de viață nou, nefiresc, cu evenimente accelerate, prezentate de multe ori într-un fel care sădește confuzie. Totul în jur (stradă, TV, internet, rețele de socializare) e o ofertă de nerefuzat, un calup de promisiuni apetisante, acaparante, hoațe de secunde. Confuzia pare a fi una dintre emblemele zilelor noastre. Mecanismele cu care se propagă sunt: neclaritatea, imprecizia, principiile interschimbabile, eroarea, amestecul, zăpăceala, iraționalul și ideea că totul se învechește și trebuie schimbat sau că totul e consumabil.
Primăvara o să asistăm la izbucnirea unică și non-virtuală a florilor de cireș, de măr, de prun, de cais etc. Emoțiile tainice ale naturii, aflate mereu în pragul eternității, nu țin de ritmurile modificate și ultrarapide ale istoriei recente.
În piețele marilor orașe sau pe bulevarde, se organizează greve, proteste. Oamenii au dreptate. Sunt atâtea lucruri de rezolvat într-o urbe, oriunde în lume. Flacăra nemulțumirii e mare și, de multe ori, de foarte multe ori, justificată.
Rămâne cuvântul declanșator. Nemulțumire. De ce, pentru ce, de unde până unde, față de ce? Dar inima poate intra în grevă? Dacă ar face asta, ai mai trăi? De ce ar face cordul așa ceva? Fără să te anunțe. Fără să declare la primărie organizarea unui protest. Care ar fi lista de plângeri a inimii? Dimineața, când te-ai uitat în oglindă, sigur te-ai mințit cu ceva, ți-ai declarat un neadevăr, oricât de mic. Cel care te ajută să mergi mai departe în hățișul zilei, să faci față provocărilor, să te ascunzi după o mască. Ți-ai vândut o bucățică de cer de deasupra inimii. Inima tace răbdătoare, e o făptura nobilă, e manierată. Până într-o zi. Cei hiper-melancolici și hiper-nostalgici cultivă mult sinele egoist și validează starea de tristețe, de ne-bucurie. Minciuna sau cosmetizarea adevărului sunt de multe ori scuturi de apărare, unele iluzorii, care nu te trec Styxul. Cuvântul adevărului clădește. Cuvântul mincinos îți dă apă la moară și te sprijină să îți justifici erorile, nemulțumirile și te abate pe o cărare ce se-nfundă într-un hățis.
Inima, acum cu banderolă de grevă japoneză, s-a așezat într-o bună zi pe o bordură. Se uită la trecători. Atâtea inimi trec pe-acolo, inimi largi, mărinimoase, darnice, vesele sau întunecate, posace, antipatice, fără chef, cu griji, preocupate, morocănoase, triste, abătute, părăsite, blazate. Inima în grevă le observă și nu trage nicio concluzie. De multe ori, concluziile altora le-au rănit pe acelea, așa că nu mai au nevoie de alte etichete sau de sfaturi.
Pentru cât de rar o ascultăm, dacă inima ar avea gură, ar țipa de supărare destul de des simțind cum ne pierdem vremea cu toate prostiile. Ascultă-ți inima e un sfat foarte popular. Bine. Dar cum!? Ea trimite din cușca pieptului tot felul de mesaje, iar noi facem pe dos, parcă am dori să-i facem în ciudă. Din frică sau din iubire? Frica o strânge, iubirea o amplifică. Așa cum aflăm din Psalmii lui David, mândria e grăsimea de pe inimă. Șah mat la inimă. Mândria, ipocrizia, fățărnicia, invidia, minciuna, viclenia.
Dacă inima ar avea ochi, urechi, mâini și picioare, și-ar face bagajul într-o bună zi și ar pleca în lumea largă, așa ca în povestea Prostia omenească scrisă de Ion Creangă. Cea cu drobul de sare.
Bietul om zice: „– Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar, de nu, ba!”
Dar problema se pune așa: cum să stai fără inimă până se hotărăște ea să revină în pieptul tău? Să fii o momâie, o paiață, un figurant? Primăvara se pregătește să renască. Poate că o să ne îndrăgostim. Cum să ratăm marea dragoste doar pentru că inima noastră e în grevă și nu știm când revine?
Doctorul J. Andrew Armour a descoperit că inima are un „mic creier” sau un sistem nervos cardiac. Și că acest „creier” al inimii conține circa 40.000 de neuroni. Se pare că inima are propriul său sistem nervos, așadar și propria sa personalitate. Ce este foarte interesant e că în ultima vreme s-au făcut descoperiri extraordinare legate de rețelele neuronale, de funcționarea creierului și s-a dezvoltat mult domeniul neuroștiinței. Un domeniu pe cât de vechi, pe atâta de nou. De ce? Un alt exemplu. Sanctitatea Sa Dalai Lama a acordat o atenție specială noilor cercetări în domeniul care abordează creierul și mintea omenească, evidențiind legături între vechile credințe și practici budiste și noile descoperiri ale științei. Există și la noi o extraordinară carte publicată la Editura Humanitas (2017) Minte Știință. Un dialog între Orient și Occident de Dalai Lama, Herbert Benson, Howard E. Gardner, Robert A.F. Thurman, Daniel Goleman.
Sanctitatea Sa Dalai Lama spune: „Cred că scopul ultim al tuturor ființelor umane este dobândirea fericirii și a unui sens al împlinirii. Oamenii de stiință studiază în special materia, dar nu pot ignora mintea omenească sau conștiința. Practicanții spirituali sunt preocupați în primul rând de dezvoltarea minții, dar nu-și pot ignora cu desăvârșire nevoile fizice. Iată de ce am insistat întotdeauna asupra importanței de a împleti abordarea mentală cu cea materială, în atingerea fericirii.“
Inima e în continuare în grevă japoneză. Stă pe bordură și observă. Parcă, parcă ar mânca și o înghețată! Ar vrea să și râdă, umorul fiind un adevărat medicament pentru ea. Dacă s-ar îndrăgosti? Mica ei minte începe să țeasă tot felul de planuri și variante care mai de care mai stranii și mai tulburătoare. Mai bine să stea în tăcerea ei și să observe. Îndrăgostirea vine la pachet cu chinuri, nopți nedormite, bucurii și tristeți. E doar pentru tineri, își zice ea. Ba nu e așa, își răspunde tot ea în timp ce savurează un cornet cu înghețată de afine.
Poeții medievali spuneau că inima este simbolul pasiunii omului și compuneau poeme în care ea e rănită, furată, distrusă. Organ fizic cu virtuți metafizice. Centru al vieții și al iubirii. În tapiseria Oferirea inimii (1410), din colecția muzeului Luvru, putem observa un cavaler care ține în mâna sa o mică inimioară pe care o oferă iubitei sale ca semn al iubirii și al devoțiunii. Mai este aceasta o viziune potrivită cu lumea de azi? În care iubirea trece repede, se consumă (în trei ani așa cum spune în fermecătoarea sa carte, Frédéric Beigbeder). Mai putem dărui inima în varianta ei eternă și plină de fidelitate sau mai degrabă oferim un cocktail de emoții de natură erotică, artificii ale unei iubirii care, odată pornite, conține germenii sfârșitului în ea? Mai e iubirea trubadurilor posibilă? Dorită? S-a schimbat omul așa de mult în profunzimea sa ontologică? Eu cred cu tărie că nu. Doar că decorul este nou, un paradis virtual, un spațiu al iluziilor META.
Acest timp ne este dat. Acestuia trebuie să-i facem față cu noblețe sufletească. În acest timp, să ne pregătim pentru marea întâlnire cu eternitatea. Și readucându-l pe Socrate în atenție să spunem cu el odată: Alt timp nu am!
Bucurii! Ale inimii unite cu mintea.