Cândva, cu mai mulți ani în urmă, într-o cronică la volumul Kakistocrația (Editura ARC, 1998), făceam o mărturisire: observasem că mai toți cei care scriu despre Dorin Tudoran simt nevoia să își declare propriile raporturi cu acest scriitor, de cele mai dese ori pozitive. Cumva aflarea în preajma lui Dorin Tudoran, șansa de a-i fi fost prieten, coleg, interlocutor sau vecin de birou, de etaj etc., îți împrumuta un dram din prestigiul său: faptul de a te fi acceptat, provizoriu, în proximitatea sa îți asigura o legitimare, un fel de „coroniță de premiant” literară și umană.
Nu-mi pot reprima nici eu această tentație, deși încerc s-o controlez. Am avut norocul să-l cunosc pe Dorin Tudoran nu doar prin textele lui, poetice sau publicistice, acestea din urmă înglobate în volumul Kakistocrația, de care aminteam – o excepțională radiografie a societății românești de dinainte și de după 1989 –, și în altele ce au urmat. L-am cunoscut nemijlocit în anii în care a condus la București și la Chișinău o fundație americană pentru sisteme electorale – perioada de ucenicie în materie de democrație pentru Basarabia post-sovietică, atunci când am și realizat, pentru Contrafort, primul interviu acordat de el unei reviste de cultură basarabene, urmat și de al doilea, oferit colegului meu, poetul Vasile Gârneț. Tot atunci, Dorin Tudoran a avut bunăvoința să îmi scrie o scurtă prezentare pe coperta a patra a volumului meu, Frica de diferență.
Despre Dorin Tudoran, cititorul mediu cultivat, cunoscător de literatură română, știe că este un poet din generația lui Adrian Păunescu (poetul „maselor largi, populare”), dar că, spre deosebire de acesta, s-a opus lui Ceaușescu, a fost tracasat de Securitate, a făcut greva foamei timp de 40 de zile și astfel a obținut ultimul și cel mai trist drept al unui cetățean român, cum spune el însuși, cel de a emigra. A plecat în America împreună cu familia, soția și fiica de opt ani.
Oricât de spectaculoase, aceste date biografice i-ar fi sărăcit în mod nepermis profilul, dacă nu ar fi apărut volumul Numai copilăria e glorioasă (cu o postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022) – titlul reia un vers al lui Dorin Tudoran. Volumul s-a bucurat deja de o primire foarte bună, a obținut și premiul revistei Observator cultural, iar în rândurile ce urmează nu îmi propun decât să punctez câteva aspecte ce merită reținute, după părerea mea, la o privire sintetică asupra cărții. Sunt patru interviuri pe care Robert Șerban i le-a luat celebrului său concitadin, mai întâi la Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură pe care îl găzduiește orașul de pe Bega, și apoi în scris.
Cărții i se poate atribui cu succes și titlul: De bună voie, autobiografia mea, doar că de data aceasta nu mai este vorba de poezia lui Dorin Tudoran – deși se discută mult poezie, se citează din creația autorului și din versurile altor poeți români și străini –, ci de o valoroasă introspecție a intervievatului, un fel de jurnal sau carte de memorii deghizată, structurată potrivit întrebărilor ce i se pun. E o carte pe care o parcurgi cu încordare la început, urmărind discuția despre poezie, cu savante digresiuni estetizante, dar și critica sa la adresa derapajelor stângiste din universitățile americane și ale unor reprezentanți ai establishment-ului politic.
Mie, unuia, mi se aprinde un „bec roșu” când Dorin Tudoran se pronunță favorabil la adresa lui Trump – e primul interviu din volum, datat înaintea alegerilor pe care acesta le-a pierdut în noiembrie 2020 în favoarea lui Biden –, considerații legate de crizele interne americane, într-un alt moment istoric. Or, azi, când Trump ar avea șanse să-și ia revanșa, pe noi, esticii confruntați cu agresiunea Rusiei în Ucraina, ne cam ia cu fiori reci pe la spate. Încetarea ajutorului american pentru Kiev îi va livra lui Putin, inevitabil, și Basarabia la „micul dejun”.
Ampla conversație cu Robert Șerban explorează etape definitorii ale biografiei și creației poetului. Cât a mai contat literatura, în momentul în care a decis să părăsească România? Răspunsul lui Dorin Tudoran nu lasă loc de interpretări: „Îmi sacrificasem familia, care nu avea niciun fel de vină pentru ideile și actele mele, și m-am simțit responsabil să le pot asigura, măcar în partea asta de lume (Statele Unite – n.m.), o viață decentă și posibilitatea să o ia de la capăt cu mai puțin dramatism decât alții.” (p. 25) Azi, la atâția ani de la episodul plecării din țară (și orice plecare de acest fel este definitivă pentru că modifică ceva fundamental în noi, destinul, structura sufletească), unele tonalități din poemele de altă dată i se par stranii, dar, spune Dorin Tudoran: „Îmi asum integral conturul literar, civic și moral pe care-l am. Altă cale nu cunosc.” (p. 56)
Îi plac toți poeții laureați ai Marelui Premiu Internațional de Poezie „Janus Pannonius” din al cărui juriu face parte. În ce privește propria poezie, spune că este interesat mai mult de valoarea ei documentară, chiar dacă există cititori care îi explorează caratele estetice, mai ales că „lentila cititorului – nu doar cea prin care citește, ci și cea prin care simte – nu e întotdeauna aceeași cu cea prin care poetul își descifrează sieși ce și de ce a pus pe hârtie”. (p. 137) Aventura receptării, pe care niciun autor nu o poate controla.
Se consideră un „transfrontalier” nu doar în carne și oase, ci și din punct de vedere literar. Când e întrebat de unde îi vine impulsul de a scrie, nu are un răspuns univoc (cum nici nu poate exista): din lecturi, din vanitate, poate și din alte surse, singura grijă, atunci când îl bântuie un vers din care s-ar putea înlănțui altele, este ca acel vers să fie autentic, nu un reziduu livresc.
Vorbește la un moment dat despre romanul la care lucrează cu intermitențe: „N-ar fi de mirare ca personajul acesta să se descurce foarte bine și fără mine, așa cum s-au descurcat fără ajutorul meu și alți Luca Grimaldi, dacă m-aș gândi fie și numai la trubadurul, guelful și diplomatul anilor 1200, la un primar al cetății Milano sau la un doge al Genovei.” (p. 65) Suficient, zic eu, cât să ne intrige. Dorin Tudoran n-ar trebui să-l lase prea mult de capul lui pe Luca Grimaldi; o fi ea bună „democrația personajelor”, dar fără o mână-forte auctorială, romanul riscă să rămână o pură virtualitate în eonul cunoașterii absolute, inaccesibilă nouă în această dimensiune a existenței în care, până una alta, ne aflăm.
Robert Șerban a reușit să-i provoace multe mărturisiri interlocutorului său. Despre familie, despre „rădăcini”. O tradiție a demnității și verticalității naște acea situație când te simți îndemnat să vorbești cu mândrie despre antecesorii tăi, pentru că ți-au dat toate motivele în acest sens. Tatăl lui Dorin Tudoran a fost un publicist și un militant civic pentru reîntoarcerea Transilvaniei, ruptă în două prin dictatul de la Viena. A fost și un scriitor amintit în Istoria literaturii române a lui G. Călinescu. Iar un strămoș al său, Tănase Todoran, ajuns la 104 sau la 124 de ani, a fost tras pe roată în 1763, pentru că s-a revoltat de încălcarea jurămintelor împărătesei de la Viena față de grănicerii români năsăudeni, cărora li s-a cerut să treacă de la ortodoxie la catolicism ca să-și poată face slujba.
Cu o asemenea ascendență, nu e de mirare să citești: „Sunt un om care, pentru a-mi permite să fiu aspru cu alții, am hotărât de la bun început să fiu foarte aspru cu mine însumi.” (p. 36)
Regăsim această intransigență etică în judecățile lui Dorin Tudoran asupra mediilor culturale: scriitori, actori, pictori, redactori ai unor reviste, interpreți de muzică folk. Este partea cea mai captivantă, hagiografic vorbind, a cărții.
O lungă galerie literară: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Leonid Dimov, Dan Deșliu, Nicolae Manolescu, Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu (l-a iubit pe „poetul necuvintelor”, dar nu uită și de o „mizerie” pe care acesta i-a făcut-o), Iosif Sava, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Mircea Martin, Petre Stoica, Nicolae Breban, Eugen Simion, Mircea Dinescu, Ion Bogdan Lefter și mulți-mulți alții… O hartă bogată a literaturii române prinde viață în carte.
Amintiri emoționante cu Emil Botta, cel care într-o seară i-a dat telefon pentru a-i recita, cu vocea sa unică, inconfundabilă, poemul „Pasărea Emanuelle” al lui Dorin Tudoran. Au continuat să comunice la telefon – el, tânărul poet, cu marele actor –, dar nu s-au întâlnit niciodată. Schițează derapajele postdecembriste ale unor scriitori ca Mihai Ungheanu, de care a fost foarte apropiat într-o perioadă, înainte ca acesta să eșueze în brațele lui Eugen Barbu și CV Tudor.
Adrian Păunescu este personajul căruia Dorin Tudoran îi consacră cele mai multe pagini din capitolul său de amintiri. I-a legat o lungă prietenie. Au fost colegi de facultate, jucau fotbal pe terenurile de antrenament ale clubului Steaua, unde s-a întâmplat să se confrunte și cu Nicu Ceaușescu în niște secvențe demne de un film artistic. Adrian Păunescu e omul care l-a îndemnat mereu să scrie și tot el a insistat pe lângă Marin Preda, la Cartea Românească, să-i publice volumul de debut, Mic tratat de glorie (1973), premiat de Uniunea Scriitorilor. L-a angajat la Flacăra și au lansat împreună și cenaclul care s-a mutat mai târziu pe stadioane.
Fără să justifice în niciun fel adorația fostului său prieten pentru Ceaușescu, Dorin Tudoran invocă motivul sau unul dintre motivele care l-au adus pe Adrian Păunescu în tabăra elogiatorilor dictatorului: tatăl lui Păunescu, fost liberal, a făcut ani grei de pușcărie sub Dej și a fost reabilitat de Ceaușescu. După mai mulți ani, Dorin Tudoran preferă, loial, în relația cu fostul său prieten să despartă „luminile” de „umbre”, scriind la dispariția lui Adrian Păunescu un emoționant necrolog.
În general, dincolo de intransigența morală, care a devenit trăsătura sa de caracter definitorie, descoperim în aceste portrete pe care le face multor confrați sau chiar unor politruci, „sub vremi”, un Dorin Tudoran nuanțat, lucid, înțelegător, care știe să deceleze și să prețuiască umanitatea chiar acolo unde te-ai aștepta să o găsești mai puțin. Îi consideră pe toți acești oameni alcătuind o generație pierdută. „Cred că România este o colecție de asemenea generații pierdute, generații de sacrificiu – destinele prea multora dintre membrii lor au fost deturnate de împrejurări, contexte, chiar blesteme istorice, dacă vrei. Și de temperamentul, erorile fiecăruia în parte.” (p. 233)
Aș spune că ramura de măslin pe care și-o întinde sieși în finalul acestei extraordinare cărți de confesiuni este și gestul său de asumare a lumii, așa cum este ea. Îi doresc lui Dorin Tudoran, ajuns, cum se vede, într-un liman de tihnă și reflecție înseninată, să-și recupereze toate bucuriile, literare și umane, de care poate s-a lipsit stând drept în puterea furtunilor.
Dorin Tudoran, De bunăvoie autobiografia mea, Editura Trei, 2022