Reluând lista cu „jocul aliterației ca pași spre autocunoaștere și vindecare” propusă de Gabor Maté, amintită în articolul precedent, în cadrul celor șapte „A”, atașamentele și autenticitatea sunt pași care stau într-o continuă tensiune, se susțin, respectiv, se resping. Acești pași întrețin nevoi de bază pentru a căror împlinire ființa se zbate de la naștere până la moarte.
Într-o încercare de a reduce această tensiune la o ecuație simplă – fără a fi simplistă –, putem spune că ființa umană face echilibristică pe o sârmă subțire între cei doi pași și, cu cât trece timpul, balansul ajunge deseori la „mare înălțime”, deoarece miza crește odată cu vârsta. Ca să înțelegem în ce constă această tensiune, să ne reamintim că „puiul de om” se naște total dependent de părinții lui, necesitând cel mai lung timp de hrănire, susținere și educație din regnul viu, pentru a se putea apoi descurca singur în viață. Iată aproximativ cum ne explică medicul în cartea sa: copilul știe din fragedă pruncie cum să ceară atenție pentru îngrijire. Fără a căuta un substrat logic – deoarece mintea sa încă nu e dezvoltată pentru așa ceva –, copilul înțelege emoțional, intuitiv, instinctiv care sunt mecanismele de comportament trebuincioase pentru a primi răspuns la cererile sale fizice și emoționale. În scurt timp va „citi” reacțiile adulților și va afla „calea scurtă”, cu minimă rezistență, de a-și satisface nevoile. Se va ajusta la „felul de a fi” al adulților, le va revendica, cerși sau „cumpăra” prezența pentru propriile lui satisfacții, știind cum să-i mulțumească. În câțiva ani, ca să nu piardă susținerea, aprobarea, iubirea, atenția și grija adulților, copilul se va plia pe ceea ce adulții vor de la el. Devenind tot mai maleabil, încălcându-și granițele, renunțând la autenticitate, el se va comporta „teleghidat” de atitudinea părinților, a educatorilor. Dacă atitudinea acestora este pacifistă, pozitivă, iubitoare și asertivă, lăsând copilului spațiu destul pentru a se desfășura, rezultatele vor fi bune. Dar adesea, prea ocupați și fără educația potrivită, excedați ei înșiși de probleme, adulții irosesc șansa copilului de a se exprima (și nu e vorba doar de exprimare verbală, ci ca ființă, ca personalitate), îl obligă pe acesta să se reprime, să se ascundă în sine, să se retragă, să-și adauge măști, platoșe de protecție sau să fie agresiv, revendicativ etc. Toate aceste limite vor funcționa ca niște pattern-uri neuronale, îl vor transforma pe viitorul adult într-unul care nu-și permite să fie autentic pentru că nici nu știe cum, nici nu se cunoaște pe sine. Copilul n-a reușit să-și pună granițe ca să nu fie abuzat de comportamentul adulților pentru că, poate, nici părinții n-au avut aceste granițe, iar abuzul fizic sau emoțional (să ne amintim cu câtă bătaie au fost „educate” generații întregi de copii: părinții și bunicii noștri) devine o traumă transgenerațională, de care abia acum devenim conștienți, spune specialistul.
În esență, nevoia de atașament față de cei care ne împlinesc nevoile creează teama de a fi autentic, de a fi autonom. Ca urmare, atașamentele devin dependențe. Ajungi mare și rămâi legat de dependențele create: ceea ce te-a ajutat când erai mic devine o piedică la maturitate (se spune despre generația tinerilor numită zeta că va fi generația care va rămâne cel mai mult în casa părinților, incapabili să plece, incapabili de a se susține singuri). Se repetă același motiv: teama de a te detașa și a deveni tu însuți, liber, matur emoțional, capabil de a-ți asuma viața și provocările ei, deoarece ani de zile ai ales inhibarea autenticității, în detrimentul libertății interioare. Apoi dependențele se pot transforma în temnițe și mai urâte: alcool, comportamente dezordonate, somatizare (boli), droguri. Ne-am transformat într-o cultură toxică, spune Gabor Maté în cartea sa Mitul normalității, trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică.[1]
Deși e greu de dat o definiție autenticității, spune autorul Mitului normalității, e mai ușor să răspundem la întrebarea: cum se resimte lipsa ei? Cum știe persoana că trăiește în falsitate, din moment ce toată viața a trăit ca atare? „Lipsa de autenticitate se face simțită prin tensiune sau anxietate, iritabilitate sau regret, depresie sau oboseală. Când oricare dintre aceste tulburări ies la suprafață, ne punem întrebarea despre noi înșine: există vreo direcție interioară pe care o sfidez, căreia îi rezist, pe care o ignor sau pe care o evit? Există adevăruri pe care mă rețin în a le exprima sau chiar în a le contempla, din teama de a pierde siguranța sau apartenența.”[2]
Pe lângă principiile de vindecare pe care le enumeră autorul în cartea sa, aș vrea să atrag atenția asupra cărții filosofului Sandu Frunză de la Universitatea din Cluj, Căutarea autenticității în era digitală[3]. Deși este o carte de eseuri, temele abordate și înscrierea în problematica zilelor noastre actualizează vechile învățături, ele devenind răspunsuri pentru căutător. Inserând contextul existenței noastre, și anume era digitală, devine limpede că „vechile probleme” trebuie să caute răspunsuri noi, deoarece contextul obligă, deși conținuturile – „umplutura” vieții – în esență rămân aceleași.
În cartea sa, Sandu Frunză ne sugerează „imersiunea” în culturile arhaice, deoarece cunoscând rădăcinile și arhetipurile care ne formează baza existenței ca societate, ca gândire, ca suită de credințe, putem găsi sursa cunoașterii de sine și a descoperirii autenticității, reprezentând prin urmare o cale de vindecare. Iată argumentul: „Umanitatea a pătruns în era digitală fără a produce o nouă formă de spiritualitate. Omul postmodern a adus cu sine, în noua eră, comportamentele sale religioase tradiționale, chiar dacă marcate de o suită de procese cum ar fi secularizarea modernității și o serie de fenomene de re-mitizare caracteristice postmodernității (…) El se hrănește de la conținuturile și comportamentele primite prin tradiție și golite de autoritatea pe care o aveau în etapele anterioare ale manifestării lor culturale”[4].
Pentru a intra în universul culturilor arhaice, filosoful recurge la câteva dintre ideile lui Mircea Eliade, „un gânditor care ne poate oferi soluții semnificative pentru înțelegerea omului arhaic, a omului modern, a omului postmodern și chiar a omului erei digitale”[5] – scrie Sandu Frunză.
Un pas vindecător ar fi căutarea centrului. Mai exact, analizând simbolismul centrului, conform definiției lui Carl Olson: „a fi în centru înseamnă să poți vedea totul ca fiind interconectat”[6]. Prin urmare, „căutarea centrului este la Mircea Eliade o căutare a propriei ființe. (…) Situarea în centru îi dă posibilitatea de a fi conectat nu numai cu manifestările sacrului, nu numai cu metamorfozele transcendenței, ci și cu celelalte ființe umane și cu cosmosul. El devine un factor de organizare a întregii realități, cosmosul se construiește în jurul său ca într-un act de descoperire și consacrare a realității”.[7]
În cartea filosofului clujean găsim și direcții practice, și anume, un capitol cu tehnici meditative în căutarea echilibrului și autenticității. Consilierea filosofică pe care o practică el însuși în cabinetul său este un instrument pentru căutarea autenticității în viața cotidiană, un răspuns, un dialog. În plus, nu uită să ne dezvăluie provocările induse de Inteligența Artificială, subiect intens dezbătut, care pare să ne sperie suficient încât oamenii să se polarizeze în raport cu el, creând astfel și mai multă tensiune. Un capitol aparte îl constituie comunicarea iubirii în societatea de consum, ca valoare cardinală și ca factor germinativ al unei gândiri simbolice care poate să ducă la diverse forme de regăsire de sine a ființei umane, ca ființă spirituală.
Cuprinzând sub o umbrelă largă cele de mai sus, întrebându-ne cum e să fii autentic în timpurile noastre în raport cu Celălalt, în raport cu cei din cultura ta, respectiv cu cei din alte culturi, cum poți să te descoperi pe tine în relație cu culturile arhaice, aș vrea să închei cu o parabolă nou-testamentară, rostită după celebra Predică de pe Munte, în contextul în care ucenicii întreabă cine este aproapele meu? În loc de definiție, li se servește o povestioară. Un oarecare ins trecând printr-o zonă periculoasă este atacat de răufăcători, bătut, tâlhărit, lăsat gol și rănit. Ni se relatează cum pe același drum trec apoi un preot, un levit (lucrător la templu), dar nu se ating de nenorocit pentru că tabuurile religioase, orgoliul poziției și indiferența îi împiedică. Când trece un samaritean (considerat străin, impur religios, un păgân) și îl ajută, îi salvează viața și își consumă banii pentru vindecarea și cazarea/hrănirea sa la un han, ni se relevă de fapt cine este Celălalt. Nu doar „aproapele” care te ajută, cum susține parabola: în mod cert, și conaționalul și religiosul/ spiritualul/ intelectualul care te ignoră fac parte din acel Celălalt la care ar fi bine să te raportezi, căci fără aceste date, informația despre tine și societate nu e completă. Datele acestei povești sunt veșnic actuale, te poate trăda cel de lângă tine, familia, prietenii, și să găsești în schimb susținere de la cel îndepărtat, care poate fi oriunde pe planetă și în istorie. Prin el te poți descoperi, poți prinde viață, poți fi hrănit și vindecat. Dar trebuie să ții seama și de cel care te ignoră, căci, în extensie, cunoașterea de sine presupune atât lumini cât și umbre.
[1] Gabor Maté în colaborare cu Daniel Maté, Mitul normalității, trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică, Herald, București, 2022.
[2] Idem. p. 382.
[3] Sandu Frunză, Căutarea autenticității în era digitală, Eseuri despre poezie, filosofie și spiritualitate, Eikon, București, 2023.
[4] Idem. p. 41.
[5] Ibidem.
[6] Idem/ Carl Olson, The Theology and Philosophy of Eliade. A Search for the Centre, London, Mac.Millan, 1992/, p.46.
[7] Idem, p. 46.