Redactorii revistelor care se respectă primesc tone de versuri, adică texte așezate „în scară”, despre care cei care le-au comis afirmă că sunt poezie. Rare sunt cazurile când unii autori se mai îndoiesc de valoarea celor scrise de ei. Aceștia, și numai aceia, cred, au șansa de a depăși faza de veleitari și de a intra în aceea de poeți. Am specificat „redactorii revistelor care se respectă”, nu pentru că acei ai revistelor inițiate chiar de unii veleitari nu ar primi și ei aceleași cantități impresionante de vorbe cu pretenție de poezie. Ci pentru că aceștia nu fac deosebirea între poeziile măcar de oarecare valoare și cele emanate din pura ambiție, nesusținută, a autorilor lor de a se vedea tipăriți.
Epoca noastră, care părea dedicată meritocrației, adică separării valorilor adevărate de impostură, s-a dovedit, nu în cele din urmă, una a falsei democratizări a tuturor domeniilor. Greșeala provine din proasta înțelegere a acestui termen, democrație. Și de aici extinderea lui și în zone în care „libertatea, egalitatea și fraternitatea (?)” nu ar fi normal să acționeze decât dacă lumile, zonele acelea, vorba lui Alexandru Călinescu, „au luat-o razna”.
Să încercăm să facem un exercițiu de imaginație: ce s-ar fi întâmplat dacă marile opere ale Renașterii italiene ar fi fost lăsate pe mâna altor artiști, mediocri sau veleitari, că or fi existat și din ăștia și atunci, ce Capelă Sixtină fără Michelangelo am mai vizita noi în aceste secole?! Ce construcții am mai admira azi dacă unor Brunelleschi, Bramante sau Bernini le-ar fi fost preferați de sponsorii vremii te miri ce artizani ale căror nume nu ni s-au păstrat!? Ce versuri ar mai citi cei care mai știu să o facă dacă în locul lui Dante și Petrarca s-ar fi tipărit și păstrat pentru eternitate încropirile vulgare ale unor maneliști ai vremii! Asta ca să alegem numai zona Italiei, atât de bogată în opere de artă adevărată, fără de care artele noastre de azi ar fi undeva departe…
Părea, atunci când artiștii români au scăpat de cenzura comunistă, că valoarea va prima și va fi recunoscută de consumatori și chiar de oficialitate. Că lucrurile nu stau așa, vede azi oricine e atent la fenomenele zilei. Una dintre surse e, poate, chiar aceea că amatorii (cuvânt emanat de la amo, amare = a iubi, în latină) au devenit consumatori, termen mai potrivit clienților marilor magazine și ai piețelor. Or, consumatorul dictează în piață, prin opțiunile sale, preponderența unei mărfi sau a alteia. Ei, bine, democrația noastră, fostă cândva populară și, pare-se, redevenită, alături de multe altele spre care ne uitam cândva cu mari speranțe, s-a cam întors la nu prea îndepărtata ei strămoașă, într-un vesel și, de fapt, sinistru pleonasm. Mentalitatea de piață a aleșilor a dictat o eliberare a multor arte de criteriul valoric, împroprietărirea multor săraci cu duhul cu dreptul de a proclama cine trebuie și cine nu să figureze în cultura unei țări, în speță a noastră, și astfel redactorii ăia care se respectă, pe ei și pe revistele la care lucrează, devin cam ceea ce altădată erau așa numiții dușmani ai poporului.
Îmi amintesc oarecum nostalgic de fostul miner din Maramureș (sic!) al cărui nume îmi scapă, care comitea un fel de versuri populare mai fără har decât cele autentice și pretindea să-i fie publicate într-o revistă profesionistă. După căderea regimului comunist, cineva, un prieten din Baia Mare, mi-a semnalat, ba chiar și înmânat memoriul acestuia către primul secretar al Comitetului județean de partid Maramureș, în care se plângea că textele i-au fost respinse de la publicare de către Cutare la revista unde Cutare lucra. Nu de alta, dar o editură mai conformistă, poate în cadrul „Cântării României”, cea care tocmai cu asta se ocupa, cu subminarea profesioniștilor artelor de către veleitari, acea editură zic îi publica încropirile fals folclorice. Un argument era și acela că fostul miner suferea de silicoză, din cauza anilor petrecuți în minele de pe la Cavnic, dacă nu mă înșel. După cum vede oricine, în mintea pretinsului poet, dar și în memoriul său, figurau niște argumente care, uneori, se mai folosesc și azi, dar care nu au nici o legătură cu valoarea literară, cea recunoscută de profesioniști. Sau, cum li se spune azi printr-o extensie a unui cuvânt luat din engleza americană, a celor care au expertiză (sic).
Libertatea și egalitatea, nu prea compatibile una cu alta, cum au dovedit politologi cu expertiză, că de fraternitate nu se prea poate vorbi alături de acestea două, au dat la noi rezultatele unor alegeri pe care le suportăm cu toții de peste 30 de ani, dar în domeniul acesta, al realizărilor artistice, au produs ceea ce constată mai ales cei interesați, având totodată și, vorba aia, expertiză. Dacă memoriul bietului miner din Maramureș nu a avut totuși efectul scontat, azi sunt canale mult mai des accesate, cum ar fi judecătoriile și tribunalele spre care se îndreaptă bunăoară unii dintre veleitarii ce doresc să fie primiți în Uniunea Scriitorilor atunci când sunt respinși pe motivul lipsei de valoare a scrierilor lor! Dacă justiția noastră n-ar fi construită tocmai ca să permită unele abuzuri, desigur „nu pentru căței” (v. fabula „Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu), ale protejaților vreunei puteri, atunci poate ar exista și un filtru care să oprească amestecarea ei, a justiției, în conflicte ce nu țin de domeniul juridic, așa cum este cel citat mai sus.
Veleitarii mai energici și mai puternici prin argumente tot extraestetice, în numele cărora li se permite să distrugă monumente și să interzică opere literare ori picturi acceptate de canonul estetic, au apărut deja în culturile mai mari și, treptat, moda lor le servește și unor profitori locali. Unirea celor locali cu cei universali e previzibilă, scopurile fiind cam aceleași, și anume de a transforma cine știe ce non-valori în tezaur viu. Că nici „Cântarea României” „n’o muritu’ doar o țî’ s’o hodinitu”, ca să parafrazez o strigătură maramureșeană post-revoluționară, dintr-un autentic folclor viu, chiar dacă nu neapărat tezaur.
Aștept cu interes noua lozincă: „Veleitari din toate țările, uniți-vă!”