Ceea ce uimește încă și azi pe spectatorul avizat al unui spectacol după celebra piesă a lui Mrožek este faptul că, într-o familie de aiuriți care se pretind artiști moderniști, nu prea supuși unei morale severe, în haosul asumat cu plăcere, ba chiar cu oarecare mândrie, de cei trecuți de vârsta avangardismelor, reprezentantul tinerei generații, fiul unic este acela care cheamă la ordine și, aș zice, disciplină, la o viață organizată și morală. Entuziasmele lui se produc în fața celor două generații vârstnice, bunica și părinții săi, încremeniți, ca să reproducem o formulă celebră în anii ’90, în propriul lor proiect, probabil fără prea mare efect de public și de aceea în plină desfășurare grotescă încă. Dacă la început, observațiile junelui Arthur, întruchipat cu dăruire și energie de Matei Constantin, par absolut normale, ba chiar binevenite, progresând, ele se transformă încet-încet într-un fel de directive (indicații prețioase, poate?) ale unui viitor dictator, pe cale de a se naște. Și, mai mult decât atât, entuziasmul și condamnarea dezordinii materiale și sufletești, a haosului din viața familiei, începe să semene cu dictatul pe care-l instituie în zilele noastre, de care Sławomir Mrožek (1930-2013) probabil nu avea habar când a scris această cea mai celebră dintre piesele sale, în 1964, noile reguli ale corectitudinii politice, ale așa zisei doctrine woke și toate celelalte de cenzură deloc mascată pe care le știm.
Gábor Tompa (îi voi ortografia și eu așa numele, deși corect ar fi Tompa Gábor) este nu numai un regizor cu strălucite realizări artistice, nu doar un profesor de teatru, ci și un artist dăruit acestei arte, posesor al unei bine strunite imaginații. Aceste calități, întrunite, au dus la realizarea unui spectacol impresionant, continuând linia textului înspre realitatea noastră. Dar regizorul nu se dedă cunoscutelor actualizări și aluzii care valorează deseori cam cât făcutul cu ochiul în toiul unei foarte serioase discuții. Pentru cine are urechi să audă și pentru cine are ochi să vadă, entuziasmul reprezentanților noii generații (că, de fapt, sunt doi, cel citat mai sus, plus logodnica sa, Ala) seamănă uneori cu entuziasmele regimului zis de tristă amintire, ale cărui rămășițe, mai ceva decât cele ale zilei, mai bântuie și azi, într-o lume care crede că s-a schimbat. Ceea ce e specific piesei, dar și realității de pe scenă – căci pe această scenă de la naționalul bucureștean (sala Pictura) s-a născut în seara aceea o realitate paralelă – este faptul că nici tânăra generație, reprezentată de cei doi menționați în paranteza de mai sus, băiatul și fata, nu sunt tocmai de acord asupra cum ar dori să-și organizeze viața, fata e mai degrabă înclinată spre un amor destul de liber spre a semăna cu teoriile viitorului său, până la urmă, socru, în timp ce tânărul îndeamnă la un fel de ordine ce se poate citi și în cheie catolică. O cheie pe care noi, românii, o înțelegem mai greu, în Polonia lui Sławomir Mrožek, însă, catolicismul a avut un rol pe care… dar s-o lăsăm baltă. Așadar, acțiunile și declarațiile tânărului Arthur pot trimite și la mai recentul conservatorism naționalist din Polonia recentă.
Și dacă în substanța piesei marelui polonez, un cunoscut satiric al anilor trecuți, conviețuiesc trei generații, bunica, părinții și fiul acestora, pe scenă avem, totuși, două generații de actori, rude și în realitatea de dincolo de scenă: Matei Constantin și tatăl său, Mihai Constantin. Doi actori, la rându-le, coborâți din trunchiul marelui George Constantin. Iar ca talent, onorându-i numele onorându-și-l și pe al lor. Mihai Constantin e artistul modernist mai mult pretins decât adevărat, Stomil, cel căruia îi pace haosul și mizeria în ultimă analiză în care își trăiește, chipurile artistic, viața familia sa. Bunica, întruchipată de o Rodica Negrea mobilă în nesupunerea ei față de orice convenții, se potrivește cu modernismul lui Stomil și al Eleonorei, soția acestuia, în persoana Emiliei Popescu, care construiește un personaj autentic, fără prea multe criterii morale, cu o dezinvoltură ce scade pe parcursul desfășurării acțiunii, până la urmă impuse de micul dictator Arthur, fiul său. Acesta din urmă își găsește un aliat supus, culmea!, îți vine să zici, dar te abții, pentru că n-ai avea dreptate, în unchiul său, Eugen, foarte bine condus de un mobil și bine ritmat George Ivașcu. Cătălina Mihai și-a asumat cu multă sinceritate și senzualitate personajul Ala, o jună foarte atentă la bărbații macho.
Dar asemenea exemplare nu se prea găsesc în haosul și dezordinea din casa aceea. Este, cam ca la Cehov, pripășit un personaj tâmp, dar hotărât, Edek, interpretat cu acuitate și talent de Emilian Oprea, nou cuceritor-macho de pe scenele naționalului bucureștean și nu numai. Mă mai întreb încă dacă numele va fi sugerând același lucru în poloneză ca-n română, dar chiar dacă nu, tot e ben trovato… Cultivând și ultimele resurse de feminitate ale Eleonorei (aceasta o mărturisește, în stilul liber al artiștilor, ea însăși), dar și pe cele în curs de a se naște, ale Alei, Edek îi trage, de fapt, după el, care se transformă treptat din supus, valet și bucătar, precum și partener la cărți (pocher), în șef și dictator. Evoluția sa se desenează foarte clar pe ecranul conflictelor dintre membrii propriu ziși ai familiei. El ia, până la urmă, conducerea, devine dictator, iar aici parcă un ecou din Livada de vișini ni se impune, iar în spatele lui parcă ar sta umbra gigantică a lui Lopahin.
Într-un decor care surprinde cu exactitate viața fără orizont și rost a autoproclamaților moderniști, semnat de un maestro al genului, Andrei Both, se desfășoară o coregrafie (Florin Fieroiu) care continuă semnele anunțate ale piesei.
Spectacolul lui Gábor Tompa e unul la care ne vom putea referi dacă vom fi mai atenți la calitatea actului artistic autentic decât la falsele criterii impuse de resentimentarii de azi din toate țările (mai lipsește doar un „uniți-vă!” hotărât).
Teatrul Național București, Sala Pictura – Tango de Sławomir Mrožek, în românește de Irina Pîslaru-Lukacsik. Distribuția (în ordinea apariției): Eugenia – Rodica Negrea; Edek – Emilian Oprea; Eugen – George Ivașcu; Arthur – Matei Constantin; Eleonora – Emilia Popescu; Stomil – Mihai Constantin; Ala – Cătălina Mihai; Fotograful – Florin Ghioca. Un spectacol de Gábor Tompa. Decor: Andrei Both. Premiera: 9 decembrie 2023.