(arta de a fi solitar într-o lume plină de oameni singuri)
Să trăiești cu stil poate însemna să te îmbraci cu stil, să îți decorezi cu stil și bun gust locuința, să ai o manieră elegantă de a vorbi sau de a scrie. Stil poți arăta și în atitudinea morală vizavi de aproapele tău, spiritul de comuniune, respectul față de natură, apartenența la o comunitate.
Se poate observa ascensiunea unui mare necaz al lumii de azi, o realitate evidentă: singurătatea. Gândul mi-a fugit înapoi în istorie și nu m-am putut abține să mă întreb dacă anticii se simțeau singuri, dacă cei din perioada medievală, din toate palierele societății, se simțeau singuri, cu sufletul sau cu trupul. Oare ei conștientizau o singurătate abstractă? Erau în mod cert afectați de tribulațiile amorului, așa cum se observă în poemele și cântecele trubadurilor. Sau de trăirea într-o singurătate abisală, în afara Iubirii lui Dumnezeu, adevărată spaimă existențială. „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmul 50, 12). Singurătatea este strâns legată de retragerea privilegiului, prin îndepărtarea sursei iubirii. În forma ei de Eros sau de Agape.
O excelentă carte ce abordează acest subiect acut al vremurilor noastre, este Secolul singurătății de Noreena Hertz (ed. Humanitas, 2021). Am aflat cu surprindere că există posibilitatea, în anumite țări, să îți închiriezi un prieten sau un partener de mers la cumpărături. Eventual o persoană care să te țină în brațe și să te mângâie, totul foarte afectuos dar și platonic în același timp. Sau poți avea un „amic” cu care să stai la masă, el online, înfulecând cu poftă (ceva de tip: montaj de trei ore de mâncat macaroane cu brânză, de unde poți alege de la ce minut vrei să-l vezi pe mâncăcios). Tu la masa ta din bucătărie, el pe o tabletă proptită de o carafă cu apă. Așa numitele clipuri mukbang, filmări cu oameni care mănâncă și care sunt preferate de unii oameni singuri. Aș zice că, de fapt, este o întâlnire – deseori costisitoare – între două iaduri perfect închise, dacă acceptăm că iadul este o stare interioară.
Să privim în jur cu atenție! În familie, în comunitatea aflată în proximitate, putem observa că avem pe cine ajuta și că nu suntem singuri în singurătatea noastră. Putem oferi un zâmbet, câteva clipe de atenție, să ascultăm sau să dăruim ceva după puterile noastre. Așa se produce în inimă o mutație și apare bucuria de a ajuta, de a fi util, prezent. O schimbare importantă de perspectivă între a ți se da și a oferi. A oferi celor care sunt și mai singuri și mai neajutorați decât tine. Noreena Hertz mai spune în cartea ei că: „Se pare că sănătatea noastră este modelată nu doar de comunitate și de sentimentul de relaționare cu ceilalți, ci și de bunătate.”
Însingurarea poate fi și o boală a sinelui egoist. Acolo, în adâncuri, în cele mai abisale resorturi ale sufletului omenesc, se poate produce o decizie inconștientă de a te situa, nemulțumit și resentimentar, deasupra semenilor. O trufie de fapt, mascată sub o formă îndulcită de auto-compătimire și auto-îndreptățire. Însingurarea apare și ca rezultat al unei alte alegeri. Aceea de a nu suporta să te încarci cu prea multe din problemele de viață ale celui de lângă tine. Ai senzația că te obosește, că te strivește, că te copleșește. Această senzație e alimentată și de sfaturile iresponsabile ale unor pseudo-terapeuți sau pseudo-vindecători de suflete care predică iubirea egoistă cu parfum de lumânărele-puse-pe-marginea-căzii, în care faci baie Tu cu Tine. Interesantă capcana sinelui egoist, un iad al iluziei binelui imediat, igienic, al tinereții fără bătrânețe. Adică a unei tinereți care nu va cunoaște moartea. Așadar, nici viața veșnică. Multe dintre formulele lumii de azi sunt bazate pe „aici și acum”, pe rezolvări imediate și pe anularea oricărei transcendențe. Cred că acest tip de om singur și anxios este și un rezultat al acestei închideri în „aici și acum”, care e tot un tip de iad interior, propus ca mod de viață (de succes). Omul are o nevoie profundă, organică să fie ascultat și să se confeseze și atunci, apar oferte ingenioase ce răspund fără întârziere necesității de a fi mângâiat, îmbrățișat, ascultat, iubit. Se creează întâi povara, rușinea, angoasa de a nu fi iubit, de a nu avea un partener, apoi apare și soluția aparent salvatoare. Omul singur închiriază un hug-friend. Sau chiar un robot sexual. Undeva în viitor s-ar putea să apară „EVA 4.0” și „ADAM 5.0”.
Privită din alt unghi, acela al unei alegeri conștiente, singurătatea, mai bine zis, solitudinea, este și un stil sănătos de viață. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi, pentru a te liniști, a te reașeza, a rezolva ceva care cere concentrare. Solitar, te retragi o vreme, este sănătos. O formă de tihnă, de armonie. Retragerea, făcută cu inimă blândă și iubitoare, nu e o formă de fugă de lume, de sine. O formă înaltă a acestei retrageri, o solitudine rodnică este și viețuirea monahilor (monachos – singur, solitar în limba greacă). Aici este vorba despre un tip de singurătate ca formă de comuniune cu întreaga lume, sub semnul Creatorului ei. Este un refugiu fără a fugi de cineva, dimpotrivă, e o retragere spre a cuprinde lumea în sensul ei mult mai mare, de a fi – prin rugăciune – în comuniune cu ea. Putem observa acest lucru în creștinism, budism, la practicanți ai misticii sufite. O dăruire continuă fără ca sursa să se epuizeze. Când oferi, fie și o fărâmă din inima ta, devii mai bogat. „Dăruind vei dobândi”, să ne amintim de cartea lui Nicolae Steinhardt. Acest tip de solitudine îl practică și scriitorul sau pictorul, când renunță la lume pentru a o regăsi în interiorul său și a o rechema, și spre a o dărui dintr-o sursă mult mai mare decât cea a sinelui său, a ego-ului său.
Am văzut la un moment dat un film scurt realizat de o femeie, o artistă din nordul Suediei. Vorbește cu candoare despre iernile lungi fără lumina soarelui, despre condițiile extreme în care ai putea să te simți singur și al nimănui, fără vlagă și speranță. În teritoriile înghețate ale nordului, unde singura sursă de căldură e aceea venită din inimă, iar inima e însuflețită de Creatorul ei. Felul smerit în care această femeie, delicată și puternică în același timp, se consideră parte a unui întreg armonios, este impresionant. O face cu simplitate, respect pentru natură și cu multă căldură umană. Atrage atenția asupra faptului că natura, lumea, așa cum este ea, e bine gândită. Chiar și în iernile lungi și fără lumină, chiar și atunci când omul este epuizat la final de iarnă, când apare senzația de neputință sau chiar muguri ai disperării. În toate acestea, la fel ca în mișcările unduitoare ale aurorei boreale, e prezentă Dragostea. Cea care alină. Și căreia omul îi poate răspunde cu recunoștință.
Recunoștința pe care o cultivă în grădina sa interioară.