Criticul american Malcolm Cowly definea proza lui Thomas Mann drept o structură complexă care e dusă, pe alocuri, până dincolo de limite, iar Mann însuși, se știe, punea mare preț pe arta sa narativă atentă la detalii (atât de atentă, încât, treptat, cititorii au început să se simtă intimidați de construcțiile sale de largă respirație precum Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit sau Doctor Faustus, ca să nu mai vorbim de cele patru volume care compun Iosif și frații săi…). Pornind de la aceste elemente, scriitorul irlandez Colm Tóibín a elaborat, la rândul său, o construcție narativă vastă și complexă, axată pe viața laureatului german al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1929. Căci asta se dorește a fi, în primul rând, romanul Magicianul (The Magician), publicat în 2021.
Interesant este că Tóibín se folosește, pentru a doua oară, când de propria sa ficțiune cu scopul de a readuce în actualitate existența și opera unui mare scriitor din trecut: să nu uităm că în anul 2004 apărea The Master, excelentul roman avându-l ca protagonist pe Henry James. Acum, apropiindu-se de Thomas Mann, Colm Tóibín dezvăluie cititorilor, pe parcursul narațiunii din Magicianul, o serie de amănunte care, deși adesea trecute cu vederea de publicul larg, ori ignorate mai mult sau mai puțin voit de exegeți, au darul de a lumina într-un mod aparte opera literară a acestor figuri intrate de mult în canonul occidental. Astfel, atât Henry James, cât și Thomas Mann și-au petrecut mare parte din viață departe de țara natală. Amândoi au avut câte un frate mai mare care s-a afirmat la rândul său în plan cultural (William James și Heinrich Mann) și cu care, pe de altă parte, au întreținut relații complicate, deloc lipsite de rivalități juvenile, iar mai târziu de un acut spirit de competiție. Ambii au fost figuri marcante ale vremii lor, având numeroase legături sociale care le-au permis să cunoască și să înțeleagă lumea în care au trăit, depășind cu mult universurile ficționale pe care le-au creat. Și nu au lipsit, în cazul amândurora, anumite tendințe homosexuale, mai mult sau mai puțin evidente la nivelul creației literare, chiar dacă nici unul dintre ei nu a afișat vreodată public vreun comportament care să poată fi etichetat ca nepotrivit de contemporanii lor. Însă James și Mann au în comun și stilul extrem de elaborat, frazele lungi, nu o dată arborescente. Iar aici Colm Tóibín li se alătură, căci propriile sale creații dedicate acestor iluștri înaintași literari sunt texte vaste și complexe, proza sa părând la prima vedere simplă și clară, doar pentru ca o a doua lectură să-i dezvăluie complexitatea și profunzimea. Căci, fără să încerce să imite atât de elaboratele (în plan lingvistic sau simbolic) creații ale lui Henry James, dar și fără să tindă spre tonalitățile erudite și nu o dată atât de sumbre ale lui Mann, din Doctor Faustus, scriitorul irlandez se apropie de aceștia prin profunda înțelegere a lumii în care au trăit ei și știind perfect cum să identifice punctele comune (deloc puține…) ale acelor vremuri cu cele pe care le trăim astăzi. În fond, prin simplul fapt de a fi fost ceremonios, elegant până la manie și voit distant (detestat de naziști exact din aceste motive), Thomas Mann a reușit să fie mereu o voce distinctă în vâltoarea politică a anilor pe care i-a trăit și a acelui moment istoric și să se raporteze cu obstinație la rațiunea în care a crezut mai presus de orice. La rândul său, Tóibín e pe deplin conștient că somnul rațiunii poate naște întotdeauna înspăimântători monștri (mai ales în zilele noastre!), astfel încât rămâne lucid chiar și atunci când rațiunea ori arta nu mai par a fi la prea mare preț…
Magicianul (apărut în românește la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, în excelenta traducere semnată de Mihnea Gafița!) este în primul rând portretul mereu în mișcare al unui artist silit să supraviețuiască în vremuri de restriște, dar, în egală măsură, și al unui om care se simte mai presus de orice responsabil nu doar pentru sine, ci și pentru familia sa numeroasă. Astfel încât, deși pe alocuri Tóibín oferă suficient de puține detalii despre devenirea lui Thomas Mann ca scriitor, el prezintă nenumărate elemente (și momente) ale vieții obișnuite a familiei Mann și a existenței cotidiene a lui Thomas. În plus, marele scriitor e plasat, simbolic, în centrul unei imagini panoramice pe care Colm Tóibín o realizează întregului spațiu cultural german (și nu numai) din primele decenii ale secolului XX, cu toate tensiunile, paradoxurile și marile sale realizări artistice ori științifice. Așa că nu e deloc întâmplătoare prezența, printre personajele acestui roman, a unor figuri de marcă și a unor nume mari precum Gustav Mahler, Albert Einstein sau Bertolt Brecht, ca să ne oprim la aceste exemple. În plus, în a doua parte a Magicianului, regăsim figuri importante ale scenei culturale europene, de la W.H. Auden (care o critică malițios pe Virginia Woolf…), ginerele lui Thomas și soțul formal al Erikăi Mann (care dorea doar un pașaport britanic și cel mai simplu îl putea obține printr-o căsătorie!) sau Cristopher Isherwood, oaspeții nepoftiți din casa familiei Mann, cei care nu se feresc să-l ironizeze ori chiar provoace în mod deschis pe marele scriitor.
Evident, cele mai importante sunt figurile din universul familial al lui Thomas Mann – și sigur că oricine a citit magistrala Casă Buddenbrook realizează influența acestora asupra operei narative a lui Mann. Descendent al unei prospere familii de negustori hanseatici, cu un acut simț al afacerilor, dar și cu o mamă braziliană, cu înclinații artistice care vor șoca mereu închistatul Lübeck, Thomas va încerca mereu să se elibereze de sub tutela tatălui și de sub influența pe care o exercita asupra lui fratele mai mare, Heinrich (cu care va avea de-a lungul anilor o relație sinuoasă, pendulând între admirație și respingere), recunoscut de timpuriu drept talentul literar al familiei… După moartea tatălui și după mutarea la München, Thomas se va apropia de bogata familie de origine evreiască Prigsheim, sfârșind prin a se căsători, în 1905, cu Katia Prigsheim, împreună cu care va avea șase copii. Fascinat în secret de Klaus, fermecătorul si talentatul frate al Katiei, Thomas chiar va scrie o povestire neobișnuită (desigur, șocantă pentru cei mai puțin deschiși în fața unor astfel de experimente literare și umane din Germania!), în care două personaje care duc în mod clar cu gândul la Katia și Klaus Prigsheim se suprapun, simbolic, pe atracția incestuoasă dintre Siegfried și Sieglinde ai lui Wagner, compozitorul atât de apreciat de întreaga familie Prigsheim.
Dincolo, însă, de succesul literar și social al lui Thomas Mann (mai ales după apariția primului său roman, Casei Buddenbrook, despre autor va începe să se vorbească din ce în ce mai frecvent drept candidat serios la Premiul Nobel, pe care, de altfel, îl va și primi), se ascund numeroase neîmpliniri și tragedii, spinoase probleme în plan personal, dacă e să amintim aici doar sinuciderea celor două surori ale lui Thomas, atitudinea mereu rebelă și nonconformistă a celor doi copii mai mari ai săi, Erika și Klaus (bisexuali declarați, amatori, consumatori sau dependenți – după caz – de substanțe interzise, foarte inteligenți, dar risipindu-și talentul în zgomotoase și costisitoare acțiuni politice sau într-un soi de avangardă literară dusă la extrem), plus atracția secretă pe care scriitorul a nutrit-o pentru anumite figuri masculine de felul celor pe care le regăsim în unele texte ale sale, precum Tadzio, din celebra nuvelă pe care o publică în 1912 (și care are mai multe accente autoreferențiale decât se vede la prima lectură…), Moartea la Veneția. Evident, momentul cel mai greu, clipa care-i pune lui Thomas la încercare puterea de a îndura și, deopotrivă, umanitatea, e reprezentat de sinuciderea fiului său, Klaus. Iar dacă din punctul de vedere al rezistenței în cazul unei uriașe dureri personale marele scriitor face față suficient de bine, el pică, în mod clar și lamentabil testul umanității, preferând să-și continue turneul literar și să-și țină conferințele în loc să participe la înmormântare. Copiii săi nu-l vor ierta niciodată complet pentru asta, mai ales Michael, care îi și trimite o scrisoare ale cărei cuvinte îl vor bântui multă vreme pe marele scriitor.
În roman e urmărită, de asemenea, traiectoria sinuoasă a evoluției convingerilor politice ale lui Thomas Mann care, deși scrie un eseu naționalist în timpul Primului Război Mondial, se va dezice de propriile idei după ce va înțelege ce înseamnă cu adevărat național socialismul și unde poate duce acesta. Căci, după ce devine o țintă vie în timpul mișcării anarhiste de la München, din anul 1918 (fiind salvat de la moarte de Ernst Toller, dramaturgul transformat în lider politic ad-hoc), Thomas Mann realizează pe de-a-ntregul că nu mai poate sta retras în turnul său de fildeș (a se citi în casa sa somptuoasă, înconjurat de lucrurile și cărțile sale scumpe, ascultând muzica preferată și sperând în rațiunea care va învinge spiritul belicos al Germaniei acelei vremi), cu atât mai mult cu cât, după 1933, când Hitler ajunge la putere, marele scriitor (având, în paranteză fie spus, o soție de origine evreiască, un frate cu convingeri socialiste și doi copii care nu se feresc să atace deschis regimul nazist) va fi considerat persona non grata, în ciuda imensului său prestigiu național și internațional. Astfel că familia Mann va ajunge mai întâi în neutra Elveție, apoi în sudul Franței, unde frecventează cercurile exilaților germani, iar după aceea, finalmente, în Statele Unite ale Americii. Iar de aici, Mann meditează la războiul care va schimba pentru totdeauna chipul întregii lumi, încercând pe de o parte să-și găsească locul în această societate americană pe care nu o poate înțelege pe deplin, iar pe de alta, să-și salveze familia rămasă în Europa. Și, evident, are de-a face cu cercurile puterii politice, i se transmit mesaje nu o dată sibilinice din partea președintelui Roosevelt, iar întrevederile sale cu soții Eugene și Agnes Meyer (editorii influentului The Washington Post) sunt extraordinar de bine prezentate de Colm Tóibín, mai cu seamă dialogurile în care lui Thomas Mann i se va cere să facă ceva în schimbul libertății care i s-a oferit în Lumea Nouă… În cele din urmă, sătul de jocurile politice atât de complicate din jurul capitalei americane, Mann se stabilește în California, însă nici aici nu va reuși să se simtă cu adevărat acasă ori să rămână definitiv, mai ales după ce regimul McCarthy începe să se radicalizeze, sfârșindu-și viața în Elveția.
Pentru acei cititori care ar dori să vadă explicate până la capăt ori întoarse pe toate părțile opiniile politice ori estetice ale lui Thomas Mann, cartea lui Tóibín va părea nesatisfăcătoare, căci autorul nu încearcă să stabilească ori să exprime tot adevărul despre protagonistul său. Magicianul, după cum sugerează și titlul, este romanul unui vrăjitor – adică, altfel spus, în primul rând povestea vieții acestuia. A vieții unui vrăjitor văzut în forma sa umană, ca soț, frate, tată, cap al unei familii numeroase și pline de probleme. Căci, dacă Erika și Klaus, copiii săi mai mari, îl privesc cu un straniu amestec de uimire și respingere (care îl va urmări întotdeauna), Thomas Mann rămâne de la început și până la sfârșit un magician, în stare să alunge pe dată coșmarurile lui Klaus, să-i facă pe toți să zâmbească, fie și fără voia lor, în jurul mesei de familie, dar și să scrie într-un asemenea mod, încât, după el, proza germană să nu mai poată fi la fel. Cu pasiunile sale secrete și cu toate idiosincraziile sale, cu obsesia lui pentru muzica lui Bach sau Buxtehude, cu speranța sa mereu reînnoită pentru pace și pentru o lume mai așezată, Thomas Mann, fiind un extraordinar scriitor și un artist unic, rămâne, din perspectiva lui Colm Tóibín, în primul rând un om. Cu slăbiciuni și greșeli, cu dureri ascunse și cu bucurii secrete. Dar care nu a încetat niciodată să creadă că frumusețea va salva lumea.
Colm Tóibín, Magicianul.
Traducere și note de Mihnea Gafița,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2022