Pe vremuri, când nu aveam mintea prea coaptă, aveam o plăcere bizară de a citi jurnale. De fiecare dată, îmi era dificil să situez autorul într-o categorie: nevoia regăsirii de sine, exhibiționism, narcisism, conștiința onestă a propriei înțelepciuni ce merită a fi diseminată, martor al vremii. Căci nimeni nu trăiește, de-a valma, numai experiențe exemplare. Lectura mi-era tendențioasă. Vânam, la fiecare pagină, surprinderea adevărului. Eram acolo, în lectura mea, ca să demasc autorul, nicidecum ca să mă bucur că-mi împărtășește propria-i intimitate. Care dintre noi era perversul?
* * *
Ce ciudat să ții jurnal cu gândul că ții jurnal! Nu sunt simple notații în vreun fișier oarecare, pe care uiți că l-ai deschis și care te așteaptă, tăcut, să dai într-o zi de el, ca o iubită abandonată care încă speră la întoarcerea iubitului. Ești chiar tu însuți cel pe care-l ai sub privire și, când prinzi vreo parte din tine, te întrebi: o fi suficient de bună pentru a fi prinsă în insectar? Să te pândești, să te surprinzi și să te înhați – este ca și cum ai fixa clipe care, adunându-se, la final îți vor arăta propriul chip, într-o oglindă care-ți va aminti de tine și în care, privindu-te, te vei întreba: oare chiar eu eram? Jurnalul, ca amintitor de cel care ai uitat că ai fost, dar în care te recunoști a fi tu, cel dintotdeauna.
* * *
Crearea unei voci cu care să scrii este a-ți face posibilă existența. Cartea este un obiect inanimat, dar vocea autorului o transformă nu într-un obiect viu, ci într-o existență a ființei autorului. Dacă și-a întâlnit cititorul, cartea devine și vocea cititorului însuși. Așadar, va fi vorba despre trei voci și despre trei existențe: a autorului, a cititorului și cea a niciunuia în parte, ci a celor doi laolaltă. Împletind gândurile celor doi, este singura care contează. Dacă ea nu ia naștere în spațiul lecturii, jurnalul rămâne o săgeată slobozită-n nicăieri. Simt nevoia să fiu onestă: metafora săgeții de la Nietzsche am luat-o.
* * *
Când te regăsești într-un scriitor (jurnal) care te descrie cu acuratețe, nu faci decât să-l citești pentru a mai afla ceva despre tine. E ca și cum te-ai privi într-o oglindă care te închipuie mai fidel decât cea în care te priveai până atunci. O astfel de lectură nu lasă loc dialogului, nu poți dialoga dând dreptate, dar te poți înțelege mai bine, poți recupera părți din tine despre care nu aflaseși încă. Și așa ajungi să-l iubești pe cel în care te regăsești, căci el îți face un dar de tine. Cum căutăm identicul! Câtă nevoie avem de forma noastră mai completă! Și atunci, vom exclama: fratele meu! Cu cât te va grăi mai bine, cu atât va fi fratele tău mai bun. Îl iubești pe el pentru că, neputând să te iubești suficient pe tine, te poți iubi proiectându-te și luându-te din el. Avem nevoie de forma noastră mai limpede, mai înaltă, cea pe care singuri nu suntem în stare să ne-o dăm. Orice astfel de iubire este o iubire narcisiacă, care stă pe pământul solid al identicului. Este raiul pierdut, căci reiterează o experiență de iubire primordială, pierdută-n memorie, cea dintre mamă și bebeluș, în care mama dă formă și conținut sufletului care copilul va fi, prin chiar sufletul ei care-și iubește și îngrijește copilul cu toată dragostea. Și, ca să poți da iubire, trebuie s-o deții, mai întâi, pe cea de tine.
* * *
A publica jurnal se poate revendica de la a te supune judecății celorlalți, atunci când nu mai știi prea bine cum să te situezi față de tine însuți. Asta nu înseamnă că, în viața ta, trebuie să fii foarte singur, adică rămas fără posibilitatea de a te lăsa oglindit în adevărul tău de către cei ai tăi? În acest caz, al condiției primordiale a omului pe pământ – singurătatea – ai nevoie, cu adevărat, de un luciu de argint care să te arate ție însuți, pentru a te putea măsura prin privirile celorlalți. Finalmente, este vorba despre a te reașeza în lume mai orânduit decât erai înainte. A-ți regăsi buna proximitate cu tine însuți. A te re-cadra față de tine. A-ți redobândi echilibrul. Așadar, un act de igienă mentală. Dar cine-ți poate garanta că, publicând, vor exista ecouri care să ajungă la tine?
* * *
Jurnalul e un fel de a nu te scăpa din vedere. De-a te scruta cu un ochi în fața căruia trebuie să dai seamă: ia să vedem, din toate clipele unei zile, măcar una singură ai fost bun de ceva? Dacă nu ai nimic extra-ordinar de consemnat, înseamnă că ți-ai mai risipit o zi din viața care ți-a mai rămas. Jurnalul, ca un hăituitor întru binele tău. Cel puțin, asta ar trebui să fie.
* * *
Jurnalul de la Păltiniș – 2023, 40 de ani de la publicare. Și niciun ecou de presă vizibil! „Netrebnicia românească”.
* * *
Un jurnal este o metaforă care se oferă cititorului spre a fi interpretată, cu speranța ca autorul să fie descoperit, dându-i-se, astfel, viață. Și așa capătă atâtea plăsmuiri câți cititori l-au luat în serios. Dacă autorul rămâne nedescoperit, el este gata mort.
* * *
Ultimul meu jurnal, ținut cu mulți ani în urmă și ajuns la vreo 150 de pagini, șters, dintr-un singur click, din computer. Pentru totdeauna. Cât de tare ajungem uneori să ne urâm! Apoi, după o vreme, ne văicărim după cei care am fost. Aș fi dat orice ca să recuperez acele pagini, ca să o văd pe cea care eram atunci. Nu scriam pentru public, scriam ca să pot supraviețui. Și mă ajuta. A fost suficient să citesc, după ani, câteva rânduri, ca să-l șterg imediat, cuprinsă de o insuportabilă silă. Trecutul redevenea prezent, iar trecutul acela se voise a fi uitat. Jurnalul își făcuse treaba, de vreme ce viața mea mersese mai departe. Dar a-l avea sub ochi reinstaura amintirea urcușului spre echilibru. Asta era de nesuportat, reamintirea efortului de a mă salva. Pesemne, am supraviețuit cu bine tocmai grație jurnalelor care nu-și căutau lumina tiparului. O auto-terapie reușită.
* * *
Într-un jurnal nu te întâlnești cu tine însuți, ci te replici, în diversele tale forme. La final, ești tot tu, cel pe care-l știai, nicidecum un necunoscut despre care abia acum afli. Cameleonismul eului oglindește identicul, nu ne-știutul. Îl face mai clar, îl conturează mai limpede, dar nu-l descoperă. Așază în vizibil camuflatul, ascunsul, dar nu necunoscutul. Pentru a-ți afla necunoscutul trebuie să te dai altuia. Metafora chirurgului este destul de potrivită: un chirurg nu se poate opera pe sine însuși, chiar dacă cunoaște toate manevrele operatorii.
* * *
Orice jurnal intim are, chiar de neîntrevăzut, măcar un mic nucleu de perversitate. De exhibiționism. O iau, desigur, la modul metaforic. Exhibarea intimității relevă nevoia obținerii de plăcere, pe această cale. Căreia îi putem spune, desigur, sublimare.