The play’s the thing.
(Shakespeare)
Anul 2024… Secolul XXI… Mileniul trei al erei creştine… Violență… Frică… Globalizare şi furie… Încălzire globală… Uciderea libertății… Crize de vertij… Orgoliu… Trădări… Terorism… Războaie… Provizoratul naţiunilor… Rătăcirea civilizației…
Ce face lumea, domnule?
În timp ce se-nvârte, se şi roade (William Shakespeare – Timon din Atena).
Magia şi deriziunea, înălţarea şi ridicolul, entuziasmul şi nimicnicia, puritatea şi degradarea, şi tot aşa la infinit, prezenţa dublului însoţitor al fiecărei certitudini de nobleţe umană fac existenţa să-şi dezvăluie faţetele surprinzătoare în fiinţa născută pentru a muri şi a înţelege ceea ce nu e de înţeles.
Albert Einstein spunea că cel mai important lucru în viaţă este să poţi trăi tainicul. Un geniu al ştiinţei trăia din incandescenţa imaginaţiei pe care o valida cu profunzimea misterioasă a creierului său emiţător de cunoaştere prin gândire.
Cred în Shakespeare… Cred în universul său, acolo îmi pot trăi întrebările. Cred în Hamlet. Pentru că el nu mai poate crede în nimic.
Am restructurat un eseu despre Hamlet cu care se încheia volumul Împotriva uitării. Și acum încerc să pătrund în necunoscutul acestui personaj.
Artistul îşi reprezintă întotdeauna şi lumea şi pe el însuşi.
„Dă scrisului tăcerii azi citire…” (Sonetul XXIII)
Shakespeare este maestrul contrapunctului dramatic; ceea ce ne prezintă nu este ritmul simplu al unei singure întâmplări, este în acelaşi timp întregul şi reflexul ei privit din diferite perspective.
În lumea planetelor – spune Schelling – ritmul este dominant, mişcările lor sunt melodie pură; în lumea cometelor predomină armonia.
Hamlet… Tânărul Hamlet… Ezitarea lui de a răzbuna uciderea tatălui, a regelui său îl face să fie Sfinxul dramaturgiei moderne.
„Printre toate iregularităţile vulgare care fac până în zilele noastre drama engleză atât de absurdă şi barbară sunt de găsit, printr-o bizarerie şi mai mare, câteva pasaje sublime, demne de cel mai mare geniu”.
Această opinie îi aparţine lui Voltaire. Piesa la care se referea era Hamlet.
Publicul secolului al XVII-lea vedea în Hamlet doar un crud meşter al vorbelor şi un prinţ răzbunător.
Nu se întreba niciodată de ce întârzie atât de mult cu uciderea uzurpatorului Claudius. De fapt, nici nu dădea vreun semn că aceasta ar întârzia în vreun fel.
Oricum, Hamlet era un personaj gata făcut: convenţionalul „om melancolic” elisabetan. Fără nici un dubiu, mulţi dintre spectatorii care vedeau pentru prima oară noua versiune a vechii piese, nu credeau nimic altceva decât că Shakespeare a reuşit să strice o poveste bună cu omoruri şi răzbunări, pentru a adăuga prea multe… vorbe.
În sec. al XVIII-lea, când începe să i se acorde o mai mare atenţie, Hamlet era încă un prinţ activ, cu o datorie de împlinit, care, la momentul potrivit, va fi îndeplinită cu succes.
Drama elisabetană era construită pe vigoarea şi frumuseţea cuvântului. Putem presupune că simpla lui rostire era în sine un lucru splendid, comparabil cu bel-canto-ul sau cu virtuozitatea unui pianist.
Se credea chiar că nici un actor, fie el viu, fie mort, nu ar fi potrivit în acest rol.
Shakespeare, desigur, voia „artă”; şi are câteva tentative în acest sens: ceva din Hamlet putem întrezări în Romeo, în Richard al II-lea, ca să nu-l mai punem la socoteală pe Jacques „melancolicul”; iar fără „melancolia” lui, Hamlet nu ar fi devenit Hamlet.
Shakespearologii încep să devină conştienţi de complexitatea eroului, încep să-i cântărească nehotărârea şi nebunia, fie ea asumată, fie reală.
Studiile destinate protagonistului devin şi ele din ce în ce mai subtile. Hamlet este văzut când timid, când nepăsător şi indolent, când singuratic sau mizantrop.
Devenea însă tot mai clar că Hamlet amâna orice posibilă acţiune. Dezbaterile încep să se concentreze tot mai mult asupra acestei stări.
Cât de importante erau obstacolele externe care-l împiedicau să îndeplinească comanda Fantomei? De ce Hamlet poate face pe nebunul, pe dramaturgul chiar, pe actorul, şi încă cu succes, şi este incapabil să îndeplinească singura acţiune care i se cere?
Era oprit cumva de vreun scrupul moral? Sau poate de vreo sensibilitate extraordinară, ori poate chiar de o nevroză? Sau din cauza vreunei reflexive şi speculative dispoziţii mentale?
Întrebări de felul acesta începeau să fie în atenţia tot mai multor analişti. Unde cineva vedea o constantă în aşteptarea momentului oportun, altul nu vedea decât o concentrare sterilă asupra răului şi morţii. Unde se remarcau virtuţile unui soldat angajat într-un război, se putea observa doar o dispoziţie stranie pe fundalul unei nebunii reale sau fictive. Oscar Wilde se întreba, la un moment dat, dacă criticii lui Hamlet au înnebunit cu adevărat sau doar o fac pe nebunii?!
Hamlet este un nume, o identitate. Vorbele sale sunt doar cuvinte inventate de creierul unui poet. Goethe scrie despre Hamlet în felul următor: ,,O făptură frumoasă, pură, nobilă, fără tăria de fire ce se cere unui erou, se prăbuşeşte sub o povară pe care nu o poate duce şi nici lepăda. Toate datoriile sunt sfinte pentru el, dar cea prezentă e prea împovărătoare.” Să ne îndoim deci de realitatea lor? Am putea crede, mai degrabă, că sunt la fel de reale ca şi propriile noastre gânduri.
Cine oare nu a simţit „dispreţul pentru oamenii de bine”, „biciul acestor vremuri”, „jignirea adusă numelui de om”, ,,durerea dragostei neîmpărtăşite”. Gândurile şi imaginile fanteziei lui Hamlet sunt mult mai vii decât percepţiile sale reale.
Aproape că recunoşti în el sufletul unui poet făcut mai degrabă să viseze decât să acţioneze, pierdut parcă în contemplarea fantomelor propriei creaţii, un artist pe care nenorocul l-a făcut prinţ, ghinionul l-a făcut răzbunător şi care, destinat de natură geniului, este condamnat de soartă nebuniei şi nefericirii.
Dezgustul de viaţă, cu tot ce se află în ea, incluzându-l şi pe el, dezgust ce variază în intensitate, ducând uneori la dorul de moarte, o ciudată apatie – iată o stare inevitabil adversă oricărei acţiuni decise. Corpul e inert, mintea indiferentă sau chiar mai rău, răspunsul nu este decât un: nu merită, nu contează, nu e bine!
Iar acţiunea care i se cere lui Hamlet este una excepţională!
Este periculoasă, violentă, greu de îndeplinit fără riscuri.
Remarcăm la Hamlet o enormă activitate reflexivă şi o aversiune pe măsură față de faptă. Puterea de a acţiona se pierde în energia gândului. De bună seamă că Hamlet medita pentru noi toţi.
Căci Hamlet era, mai mult decât orice, un gânditor. Dacă privim destinul lui Hamlet prin termenii reflexivitătii atunci avem de-a face aici, mai curând, nu cu o meditaţie excesivă, ci cu una înfrântă. „Gândirea deci ne face laşi pe toţi.”
O imaginaţie vie frânge energia prin furia intensităţii care o absoarbe. Hamlet nu este stăpânul actelor sale – întâmplările sunt cele care îl domină. El nu poate plănui o crimă; va trebui, deci, să o improvizeze!
Cu siguranţă Shakespeare nu a intenţionat să-l privim pe Hamlet ca pe un nebun.
Atâta lume trăieşte şi astăzi într-o nefericită, frustrată şi bântuită de inutilitate existenţă.
Nevroză… După Freud: ,,o stare în care o persoană este nedrept şi adesea dureros condusă, contracarată sau chiar înfrântă de (inconştientul) minţii sale – acea parte a minţii care a aparţinut odată copilului şi care trăieşte încă laolaltă cu mentalitatea adultului, din care aceasta s-a născut şi care iese la suprafaţă.” Rezultatul este un intens conflict mental interior… Zbucium.
„Tânărul Hamlet şi-a folosit cât se poate de fără eficienţă capacitatea de a raţiona. Confruntat cu iraţionalul, raţionamentul său devine total nepractic. El cade victimă tragică discrepanţei dintre un asemenea raţionament şi o asemenea acţiune – Danemarca pradă norvegilor.” – notează Bertolt Brecht.
Este posibil ca Polonius, tratat de Hamlet ca un biet bătrân senil şi flecar să fi avut dreptate în diagnosticarea tulburării psihice a lui Hamlet: dragostea neîmplinită pentru Ofelia, oricum un motiv de origine sexuală.
Dar dacă această paralizie a lui Hamlet nu se datorează unor laşităţi fizice sau morale, ci doar acelui zbucium de gândire care te face mai şovăitor în cercetarea străfundurilor sufletului tău? Lucru, de altfel, împărtăşit de Hamlet:
„Gândirea deci ne face laşi pe toţi
Şi flacăra pornirilor din noi se stinge
La suflul îngheţat al cugetării
Şi fapta mare cerută de moment
Se abate din drum
Şi-ajunge orice, doar faptă nu!”
Lumea lui Hamlet trăieşte într-o densitate interogativă. Este o lume plină de întrebări chinuitoare, alarmante, inocente la prima vedere, dar care-şi depăşesc contextul vizând tocmai taina de nepătruns a lumii.
Este mai bine să ai trei sferturi de laşitate şi un sfert de înţelepciune, decât patru sferturi de bravadă şi bufonerie. Dar unde şi când va scăpa Hamlet de această laşitate? Aceasta este problema; şi nu numai a lui, ci a noastră a tuturor:
,,Gândirea deci ne face laşi pe toţi.”
William Butler Yeats se întreba odată: „De ce i-am onora pe cei care mor pe câmpul de bătălie? Un om poate da dovadă de un curaj deosebit şi intrând în propriul abis?”.
„Căci nebunia ce poate fi la urma urmei/ Decât a fi nebun” constată atât de firesc Polonius.
Am spune că Hamlet este mai curând bolnav de gând decât bolnav la cap. El însuşi va ajunge, poate, cel mai aproape de adevăr:
„Eu sunt nebun numai dinspre nord-nord vest
Când bate vântul de la sud, pot să deosebesc o viperă de o şopârlă.”
Şi, oricum, nebunia lui nu va fi remarcată în Anglia – ne spune primul gropar – ,,pentru că acolo toţi sunt nebuni ca el”.
La curtea unde nu poate să fie rege, Hamlet va trebui să fie Nebun.
Nebunia lui Hamlet este o ghicitoare. Cât este reală şi cât inventată? Şi ce înseamnă sănătos sau bolnav?
Faptul că nu este chiar atât de simplu să-l joci pe el aşa cum ai cânta dintr-un fluier sporeşte şi mai mult impresia realităţii şi misterului său:
„Ei, vezi ce lucru de nimic ai vrea să faci din mine.
Vrei să mă faci să cânt, parcă mi-ai cunoaşte toate clapele; ai vrea să-mi smulgi taina. Ce muzică, ce voce minunată stau tăcute-n ţevişoara asta. Şi totuşi n-o poţi face să vorbească. Nu zău, crezi că-i mai uşor să cânţi din mine decât din flaut? Ia-mă drept orice instrument vrei, oricât m-ai zgândări n-ai să ajungi să-ţi cânt eu niciodată.”
„Dat fiind că timpul în care dormim este egal cu cel în care veghem, sufletul nostru se luptă, în fiecare perioadă, să arate că părerile din acel moment sunt nu se poate mai adevărate. Astfel încât perioada de timp în care afirmăm că există cutare lucruri este egală cu aceea în care afirmăm că există altele şi de fiecare dată afirmaţia noastră este la fel de vehementă. Şi deci când este vorba despre boală sau nebunie, nu este acelaşi lucru – în afară de faptul că perioada de timp nu este egală?” (Platon).
Și… Hamlet este o fiinţă a cărui conştiinţă e concentrată asupra morţii.
Interesant că o mare parte din faptele ce se petrec în această piesă, poate cea mai mare parte a lor, nu sunt decât nişte evenimente întâmplătoare… Actorii sosesc şi venirea lor face posibilă piesa – întâmplător! Este o întâmplare că singura ocazie în care Hamlet putea să-l omoare pe Claudius e când acesta se roagă…
Uciderea lui Polonius e o pură întâmplare, ca şi întâlnirea lui Hamlet cu piraţii pe mare şi reîntoarcerea în Danemarca. Totul concentrat în duelul final, cea mai mare şi mortală dintre întâmplări.
Iată şi primul moment în care luăm contact cu mintea lui Hamlet:
„O, carnea aceasta mult, mult prea închegată/ De s-ar topi şi s-ar preface-n rouă/ Sau dacă Cel de Sus/ N-ar pedepsi cu legea lui/ Uciderea de sine.”
Surprinzător că tocmai el, cel răvăşit de atâtea întrebări, începe cu un răspuns care nu mai lasă loc nici unei îndoieli:
Regina: ,,Dacă aşa e de ce să ţi se pară altfel numai ţie?”
Hamlet: ,,Să mi se pară? Nu! Nu mi se pare, este!”
Au fost chemaţi în grabă Rosencrantz şi Guildenstern.
Regele:
,,Doream de mult să vă revăd, dar peste acestea
Nevoia-mi grabnică de ajutor
A provocat urgenta voastră rechemare
Poate c-aţi prins vreun zvon că Hamlet
Nu mai e Hamlet.”
O rea presimţire l-a cuprins dintr-o dată pe regele Claudius. Vom fi de-acum martorii unei adevărate insurecţii spirituale.
Dar dacă i-am lăsa problemele deoparte, cam ce fel de om ar fi Hamlet? Cursul acţiunii ni-l înfăţişează în trei posturi diferite: în decepţia înţelegerii, sub semnul nebuniei şi, întors din Anglia, cu impulsul acţiunii, decis să încheie socotelile cu Regele. Stări intens conflictuale.
Pentru un timp, actorii îi vor veni în ajutor. Imaginativul Hamlet va găsi uitare în lumea lor ireală şi în nobila muzică a lui Eneas către Didona. Reprezentările sale ne arată că de fiecare dată când gândeşte sau vorbeşte, el este un clarvăzător, un vizionar şi un profet, pentru care lumea înconjurătoare simbolizează plenar gândul.
Shakespeare se adresează necondiţionat simţului nostru interior; prin aceasta se însufleţeşte îndată lumea imagistică a fanteziei, şi astfel se naşte o impresie pe care nu ştim cum să ne-o explicăm, căci aici se află cauza acelei iluzii care ne dă impresia că totul se petrece în faţa ochilor noştri. Dacă cercetăm, însă, piesele lui Shakespeare mai de aproape, ele conţin mai puţin acţiune perceptibilă prin simţuri, cât mai ales meditaţie şi răspântii spirituale.
Omul imaginativ preferă irealul realului. Întotdeauna Hamlet se uită la el prin oglinda conştiinţei. Nu întâmplător îi sfătuieşte pe actori: ,,tot ce depăşeşte măsura se îndepărtează de la scopul teatrului, al cărui rost, de la început şi până acum, a fost şi este să-i ţină lumii oglinda-n faţă, să arate virtuţii chipul ei, păcatului la fel, iar vremii să-i arate forma şi limitele ei”.
Când îi spune mamei sale: „Stai jos şi să nu mişti/ Îţi pun în faţă o oglindă/ În care să te vezi până-n străfund”, aceasta nu este decât propria sa dispoziţie care cheamă imaginea. Nu ar fi vorba de faptul că Hamlet ar fi atât de conştient de sine, ci, mai degrabă, de încercarea lui de a se vedea cu alţi ochi, cu ochii minţii, aşa cum este, niciodată satisfăcut de adevărul celor văzute. Normal că în faţa unei astfel de oglinzi e foarte greu să nu ajungi să denaturezi propriul adevăr.
Astfel de caractere, atât de morbid introspective, nu pot fi sincere cu ele însele nici în solitudine şi (puţin probabil) nici nu se pot bucura de intimitatea dragostei, când egoismul lor poate deveni ori prea sătul, în cazul în care sunt iubiţi, ori prea înfometat – când iubesc. O oarecare mângâiere pot găsi în generozitatea prieteniei. Cu prietenii pot deveni încrezători, pot fi ei înşişi.
Cu toate că piesa pare o lungă ocazie pentru Hamlet de a se exprima pe sine, purul adevăr despre el nu îl aflăm decât prin prietenii lui…
Hamlet este o continuă poveste plină de dezamăgiri atât despre ceilalţi, cât şi despre el însuşi.
Ofelia îi evocă la un moment dat calităţile:
,,Ce cuget nalt într-însul s-a surpat!
Lumină, limbă, spadă de curtean, soldat şi erudit.”
Şi, într-adevăr, Hamlet era familiarizat cu antichitatea, mitologia greacă, cu legile, cu teatrul, cu jocul actorilor, cu muzica, vânătoarea şi creşterea şoimilor, cu strategia militară şi viaţa de curtean…
Nenorocirile nu schimbă un caracter, ele scot doar la iveală slăbiciunile sau tăria lui. Cele mai mari chinuri cărora le este supus omul se nasc din nepotrivirile inerente dintre „a trebui” şi „a voi”, apoi dintre „a voi” şi „a înfăptui”. ,,A trebui” în mod permanent este supărător; incapacitatea de a înfăptui e îngrozitoare; a voi în mod permanent este îmbucurător şi când ai o voinţă fermă, te poţi consola chiar şi de incapacitatea de a înfăptui. La Shakespeare – şi aici se evidenţiază unicitatea lui – noţiunile „a voi” şi „a trebui” caută să se echilibreze în piesele sale; amândouă se combat cu violenţă, dar totdeauna de asemenea manieră, încât noţiunea „a voi” rămâne dezavantajată. Privit sub aspectul caracterului, individul „trebuie” să acţioneze; el este însă îngrădit, menit pentru ceva deosebit; ca om, însă „vrea” nelimitat. (Goethe).
Este adevărat că un om e întotdeauna și ridicol când încearcă să fie ceea ce nu este în realitate, şi Hamlet este în acest fel chiar tragic.
Când ţine craniul lui Yorick în mână, el vede mai mult în această ţeastă decât ceilalţi, pentru care ea nu e decât un obiect fără viaţă. Şi tocmai pentru că e atât de mişcat de realitatea şi semnificaţia acestor rămăşiţe pământeşti fantezia sa poate zbura:
„…Ţărâna e pământ.
Din pământ facem lut. Şi cu lutul acesta de ce n-ar putea cineva să astupe un butoi cu bere?”
Hamlet este un suflet în derivă, lăsat pradă timpului. Toată înţelepciunea pe care mintea sa vie, singuratică şi sfâşiată, o poate procura este că Danemarca e o închisoare, lumea la fel, cerul strălucitor un vârtej odios şi infect de miasme şi duhori, pământul doar o stâncă stearpă şi omul – esenţa ţărânii, nu mai bun ca un animal dacă nu-şi foloseşte judecata şi folosind-o tot asta va găsi. Nimicul…
Lumea şi viaţa sunt înşelătoare, combinaţii diverse ale unor elemente sau, mai precis, ale unui singur element: pământul, în al cărui circuit sunt cuprinse mineralul şi vegetalul, dobitoacele şi omul, într-o frăţietate panteistă.
Când Rosencrantz vrea să afle unde este trupul lui Polonius ucis, Hamlet răspunde: ,,L-am împăcat cu ruda lui, ţărâna.”
Hamlet este personajul curentului Weltschmerz. Dacă el s-ar fi înţeles pe sine, tragedia spirituală n-ar mai fi existat, s-ar fi pierdut în tragedia acţiunii şi dacă oricine altcineva ni l-ar fi explicat n-ar fi devenit decât un „caz”.
Aproape de sfârşitul vieţii, Shakespeare îşi făurise ideea zădărniciei a ceea ce a adunat omul pe pământ, a perisabilităţii acestuia şi chiar a pământului, considerând oamenii o plămadă asemănătoare aceleia din care sunt făcute visele.
„E-un destin şi-n moartea unei vrăbii. Dacă e să fie acum, nu va fi mâine; dacă nu va fi mâine, va fi acum. Dacă nu e să fie acum, totuşi va fi odată. Totul e să fii pregătit. De vreme ce nimeni nu ştie ce va fi după dânsul, ce dacă pleci o clipă mai devreme?” (Hamlet).
Cum foarte bine observa Nietzsche în Naşterea tragediei, Hamlet nu este un om care „gândeşte prea mult ci un om care gândeşte prea bine”. Observaţia cea mai shakespeareană a lui Nietzsche este pur hamletiană: ,,nu putem găsi cuvinte decât pentru ceea ce este deja mort în inima noastră, aşa încât, în mod necesar este un fel de dispreţ în orice act al vorbirii”. Restul e tăcere; vorbirea este agitaţie, este trădare, tulburare a propriului eu sau a altora.
Singurul rival al lui Hamlet în vibraţie şi înţelegere ar putea fi Sir John Falstaff. Evident, Falstaff a privit şi el cu adevărat în esenţa lucrurilor. Hamlet, ca şi Falstaff sunt, poate, oamenii cei mai carismatici; ei ar putea chiar întruchipa fiinţarea personalităţii sau „invenţia umanului” – Harold Bloom, Shakespeare.
Dacă Hamlet este, probabil, propriul său Falstaff, el este un Falstaff care nu are nevoie de prinţul Hal, aşa cum nu mai are nevoie nici de Ofelia şi nici măcar de Horaţio, decât doar de un supravieţuitor care să-i spună povestea. Falstaff a scăpat de Shakespeare, dar putem îndrăzni să afirmăm că Shakespeare nu a putut scăpa de Hamlet.
Poate că Falstaff i-a fost mai drag lui Shakespeare, dar Hamlet e sigur o problemă mai personală pentru dramaturg. Oscar Wilde spunea odată că din cauza lui Hamlet lumea a devenit tristă. Să vorbeşti în general despre Hamlet înseamnă să accepţi că fiecare observaţie va trebui să admită şi opusul acesteia. Suntem de-a dreptul uluiţi de un personaj care, de fiecare dată când vorbeşte, se schimbă şi totuşi consistenţa identităţii sale rămâne nealterată.
În timp ce lui Racine i-au fost suficiente 2.000 de cuvinte pentru piesele sale, Shakespeare a avut nevoie de 33.000.
Moartea, întrupată în Duh, dă naştere unei morţi în sufletul lui Hamlet; viaţa tatălui său l-a adus pe lume, duhul tatălui său îl zămisleşte pentru a doua oară în moarte. Viaţa este doar atât, craniul lui Yorick, emblemă şi simbol al destinului uman.
O neconcordanţă dintre realitate şi idealul pe care şi-l făurise despre viaţă, Hamlet ne apare ca un portret sintetic al umaniştilor din epoca lui Shakespeare. Ei au văzut minciuna care îi înconjura, acest lucru le-a trezit revolta, dar nu erau în stare să îndrepte răul. Ei erau, ca şi Hamlet, nişte visători.
Să ne amintim că tocmai în acea epocă au fost create utopiile sociale care zugrăveau o societate ideală, bazată pe dreptate.
Această despărţire între vis şi realitate dădea naştere în sufletul lor unei profunde „tristeţi hamletiene”.
E bine că viaţa nu este veşnică. E bine că totul este trecător. E bine că există moartea. E bine că există un sfârşit. Numai aşa îţi poţi juca rolul pe scena acestui teatru.
Nici un alt geniu al culturii universale nu a observat, cu atâta atenţie, apariţia raţiunii în lume, apariţia intelectului, a inteligenţei, ca atare, a minţii descătuşate, triumfătoare. El are un adevărat cult pentru intelect. Trăsătura cea mai semnificativă a eroilor lui Shakespeare este totala libertate de gândire, de simţire, de acţiune.
Fiecare om e îndemnat să cugete la imensitatea lumii, să cuprindă cu ochii minţii orizonturile vaste ale vieţii şi să se simtă strâns înrudit cu oamenii din întreg universul.
Putem afirma că Hamlet este singurul personaj shakespearean care ar fi putut să scrie piesa în care şi joacă; ba chiar am putea spune că Hamlet era capabil să scrie Othello, Macbeth şi Regele Lear.
Deci: creaţia uzurpă creatorul.
Foarte probabil Shakespeare l-a citit pe Montaigne şi nimic nu sună mai shakespearean decât superbul eseu al lui Montaigne, Despre experienţă, scris în 1588, când, se pare, Shakespeare termina primul Hamlet.
Montaigne spunea în acel eseu că noi toţi suntem vânt, dar vântul e mai înţelept decât noi de vreme ce îi place să facă zgomot şi apoi să plece, fără a tânji după stabilitate sau trăinicie, calităţi străine lui.
La fel de înţelept ca vântul, Montaigne priveşte în mod pozitiv individualitatea, eul nostru mobil, metamorfic şi în acelaşi timp surprinzător de liber.
În citirea propriului text, Montaigne devine precursorul lui Hamlet în reprezentarea realităţii, în sine şi despre sine.
Fără a mai avea vreo credinţă în limbaj sau în sine, Hamlet devine un dramaturg al sinelui, care îl depăşeşte pe Sf. Augustin, pe Dante şi chiar pe Montaigne – aceasta fiind şi cea mai mare invenţie a lui Shakespeare: eul nostru nu e numai mereu schimbător, dar este mereu şi în continuă creativitate.
Shakespeare a îngăduit ceva foarte aproape de o fuziune între Hamlet şi el însuşi – cel puțin începând de la venirea actorilor şi până la „Cursa de şoareci”.
Stabilirea trecutului, istoriei lui Hamlet ne-ar putea învăţa un mare paradox: cu mult înaintea uciderii tatălui său şi nunta mamei, Hamlet era deja un genial om de teatru care se punea singur în scenă – ajuns aici din dispreţ pentru vorbe, a ceea ce este deja mort în sufletul său. Apocaliptica conştiinţă de sine a acestui unic personaj ar fi putut duce la acţiuni periculoase demne de un Macbeth – dacă nu ar fi fost această vocație teatrală.
Cine-i acolo?
Întrebare de taină care deschide piesa… Restul e tăcere, singurul răspuns viu ce o închide întru eternitate.
Hamlet nu este decât în plan secundar un curtean, un soldat, un învăţat – el este în primul rând (şi o ştie) un dramaturg regal…
Hamlet a venit pe această lume pentru a o ajuta să nu piară în propria ei neliniște.
Putem căuta, putem chiar şi găsi înțelesurile lui Shakespeare, dar niciodată înțelesul… înţelesul vieţii. Întregul.
Pentru că viaţa e mereu aceeași… şi Shakespeare mereu altceva.