Când ești est-european și pleci în vacanță în vest, cauți acele locuri în care stima de sine să se regleze întru ziua de mâine, cu speranța deșartă că simpla trecere pe-acolo va reuși să compenseze ceva ce nici nu știi că se cere a fi compensat. Așa se face că, dacă alegi Geneva și dacă deții o minimă zestre a unei anume educații, cu siguranță vei trece pe la Maison de Ladureé.
Eu am fost la magazinul de pe Rive, situat la câțiva pași înainte de intrarea pe principala stradă cu magazine din centrul orașului, care vara este plină de turiști. Vei împinge cu nonșalanță ușa grea din sticlă, cu cadru metalic vopsit în verde fistic pe care este pictată o coroană aurie de laur, ca și cum nu doar ai fi de-al locului, ci mai ales ca și cum a intra la Ladurée ține de cotidian. Dacă ești doar un strop introdus într-ale brand-urilor, știi că Ladurée nu e de tine, dar știi și că măcar câteva macarons îți permiți, nu se face gaură nici în buzunar, cu atât mai puțin în cer. Poate că vei cumpăra și ceva pentru un cadou mai sofisticat și atunci vei alege o coffret cu patru marrons glacés, toate cântărind 92 g, la 19 CHF. Nu, nu o vei alege pe cea cu 16 bucăți, la 70 CHF, asta e sigur. Trebuie să fie o persoană foarte importantă pentru tine, ca să te gândești să-i faci o mică bucurie cu 150 g de gingembrettes, moelleuses lamelles de gingembre confites recouvertes d’un chocolat noir aux notes fruitées. Bucuria te va costa 33 CHF. Iar ție îți vei oferi, la fața locului – căci trebuie să iei loc la minuscula masă din fața cofetăriei, ca să privești cu vanitate strada – o glace pistache (160 g, 9,50 CHF) sau pépite mangue Yuzu, biscuit de Savoie citron avec crème légère mangue yuzu, compotée mangue passion, sablé croustillant coco (două sfere cât două îmbucături fiecare, o operă în miniatură la „doar” 11 CHF). Despre ceaiurile ambalate cochet nu e cazul să discutăm, prețul pentru 45 g pleacă de 27 la CHF.
Și, dacă tot ai ajuns la Geneva, e sigur că nu vei rămâne doar o zi, așa încât mâine vei trece – doar dacă cineva ți-a dat pontul – pe la Hȏtel des Bergues. Nu vei locui acolo (o cameră standard pentru două persoane costă 1000 euro pe noapte), dar vei merge, cu siguranță, la Le Bar des Bergues, pentru a bea măcar o cafea sau, mai ales, la Salon Dufour, pentru o ciocolată fierbinte servită din ibric de argint în cești ivoyre din porțelan fin, alături de șervete din bumbac brodat, cu totul accesibilă ca preț. Ciocolata e doar un pretext, scopul este rafinamentul estetic al salonului, care este greu de imaginat. La plecare, vei face în așa fel, încât să treci prin lobby, pentru a admira încă o dată (și pentru a face zece fotografii) aranjamentul florar gigantic, care-ți va tăia respirația, al maestrului florist Serge Marzetta.
Pentru un ceas, îți poți oferi iluzia că ești acasă, în conacul dintr-o podgorie elvețiană, de pe terasa căruia vezi Alpii, bucurându-te de somptuozitatea de bun gust a moștenirii de familie. Ce vreau să spun e clar: unii dintre noi vom căuta, în vest, locuri în care să uităm de „acasă”, care ne fac să simțim, pentru o clipă, că nu mai aparținem condiției noastre cotidiene. Avem nevoie să evadăm din viața de zi cu zi, avem nevoie să credem, o clipă măcar, că suntem altcineva sau, mai degrabă, că tăietura noastră interioară este una potrivită altei condiții, pe care aici, în țara asta „lipsită de destin”, nu am putut-o atinge…
Biblioteca din apartamentul în care am crescut, alături de părinți, două surori și doi bunici, era locul central al casei. Devenise centrul de echilibru al vieților noastre în ultimii ani de dinainte de 1989, când visul mamei devenise acela de-a apuca, la cozile ivite la 3 dimineața în fața Halelor Centrale, măcar un pui vânăt și un pachet de unt, pentru nepoată-mea. Nici mama, nici tata nu aveau prieteni prin intermediul cărora „să facă rost” de carne, lactate sau mezeluri. În timp ce alți profesori „se descurcau” cu de-ale gurii prin elevii de la clasă ai căror părinți lucrau la mezelărie, tatălui meu nu i-a trecut prin minte vreodată că asta ar putea reprezenta o cale. Știa că se practică așa ceva printre cadrele didactice, dar pentru el nu era o soluție. Nici măcar atunci când mama, cu lacrimi în ochi, îi spunea că nu mai are ce să-i dea nepoată-mii, de doar câțiva anișori. Și atunci, tata se trezea la 3 dimineața, se îmbrăca și, după ce-și făcea toaleta în frigul de peste iarnă al băii din apartamentul congelat, se ducea la Hale și se așeza la coadă, care la ora aia număra deja câteva zeci de persoane care, așezate pe scăunele de pescuit și înghesuite unele în altele, își suflau în pumni. Iar aburii respirațiilor lor, în bezna străzii neiluminate, era tabloul subumanului, al neputinței unui popor de a-și depăși condiția. Mama visa – iar eu mi le aminteam – zilele în care tata venea acasă cu un imens crap viu. Tot din Hale, de la pescărie. Și atunci, dădeam drumul la apa care umplea cada de baie, unde crapul avea să-și trăiască agonia încă vreo câteva ore, până ce tata avea să-și ascută cuțitele și să-și ia inima-n dinți pentru a trece la ce-i era sortit. Sau la cele în care mama mai mult târa, din piață, câte un curcan sau o găină de a căror sacrificare tot tata era responsabil, căci el era capul familiei, adică cel curajos, puternic, capabil de orice pentru familia lui. Iar tata n-avea încotro, trebuia să se descurce.
La toate astea mă gândeam în timp ce sorbeam din ciocolata fierbinte, în salonul generalului Dufour de la Hȏtel des Bergues, amintindu-mi atmosfera apartamentului în care cele șapte suflete ne duseserăm viața mai departe, grație bibliotecii cu 500 de volume, dar și grație vestigiilor moștenirii pe care bunica le primise drept zestre, după ce moșia le fusese confiscată: ceasul cu pendul, un adevărat personaj al casei, impozant și veșnic ticăitor, mai ales noaptea, samovarul rusesc, sfeșnicele baroce din alpaca argintată, paharele Baccarat, fețele de masă brodate de mână, cele câteva tablouri în ulei etc.
Și tot acolo, mi-am amintit de părinții care-și aduc copiii la mine în terapie, plângându-se că nu se mai descurcă cu ei încă de pe la 5 ani. Precum mămica de săptămâna trecută, care, însoțită de un copil obez, se plângea că este manipulată în fiecare zi: dacă nu îl duce la McDonald’s, de unde trebuie să-i cumpere un meniu pentru adulți însoțit de invariabila și dezastruoasa cola, copilul nu se apucă de lecții. Și, cum școala, nu-i așa, este atât de importantă, mămica a cedat de fiecare dată, până când bietul copil de 10 ani s-a făcut de 50 kg. Așa încât, mă întrebam, în somptuosul salon al generalului, ce-o fi mâncat bietul bunicul în război și în cei 7 ani de închisoare la Doftana și ce-or fi mâncat acasă bunica și cei trei băieți ai lor, cât timp bunicul fusese închis. Bunica, rarissimă, pe acele vremuri, absolventă a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, vindea borș în piață, ca să facă rost de un ban pentru un kilogram de făină, să le facă pită copiilor. Își ducea ciorapii la remaiat, nu avea bani de unii noi, băieții trebuiau încălțați și îmbrăcați și trimiși la școală. Pantofii și hainele treceau de la unii la alții, iar bunica, trecută și prin pension, unde învățase arta broderiei, le țesea găurile din haine. Iar copiii, pe vremea aceea, nu dezvoltau tulburări care să necesite ajutorul psihoterapeutului, așa cum progresismul le învață pe mame că-și traumatizează copiii dacă le pun limite.
Și totuși, în acea opulență a celebrului hotel, revărsată din toate unghiurile și la fiecare pas, mă simțeam în largul meu. Și nu-mi era rușine. Curând, aveam să mă întorc acasă, la grădina mea cu trandafiri, cineraria și crizanteme, la nucul uriaș care-mi umbrește bucătăria și la magnoliul care trece de firele de telegraf, la zidurile mele de iederă împletită cu caprifoi care mă separă de restul lumii, în verdea lor abundență, la cabinetul meu de psihoterapie care este seiful unor secrete ce nu se pot rosti decât în fața propriei conștiințe și doar dacă ești foarte curajos. Aveam să mă întorc la… condiția mea.
Dar, cum doar ceea ce trăiești există, iar ceea ce nu trăiești rămâne ficțiune, aveam să iau cu mine, ca în fiecare an, orele petrecute la Hȏtel des Bergues, cu tot cu reveriile în care mă pierdusem acolo. Și, astfel, ajung acasă, unde mă întâmpină sacii negri cu gunoi de la colțul străzii, în așteptarea, cu zilele, a camioanelor care să-i ducă acolo unde le este locul, dar și lațele în devălmășie ale iederii îmbrățișând caprifoiul, cu parfumul lui de drog care te face să uiți de toate. Pentru că, atunci când devine prea târziu pentru a te mai desprinde, atunci când nu mai ai curajul străinătății unde-ți vei suferi dorul de acasă, nu-ți rămâne decât acest acasă, unde vei suferi șansa ratată.