Rareori am văzut o piesă a unui autor român în viață care să devină un spectacol-eveniment, atât datorită textului cât, mai ales regizorului și echipei sale. Piesa lui Radu F. Alexandru, Gertrude, o repovestire pe dos a tragediei lui Hamlet, a fost re-creată, la TNB, de regizorul Silviu Purcărete și de echipa sa, din care fac parte profesioniști de primă mână ai acestei arte, precum scenograful Dragoș Buhagiar, autorul muzicii, Vasile Șirli și coregraful Florin Fieroiu.
Chiar dacă, la origine, textul este o dramă, cu inflexiuni ironice pe alocuri, datorate unor replici și unor întâmplări, Silviu Purcărete și ai săi au creat pe scena sălii Studio de la TNB un fel de comedie sumbră, dacă se poate spune așa, prilejuind satisfacții artistice majore celor care cunosc teatrul acestui mare, imens, regizor, dar și celor care vor fi luat prima oară contact cu arta sa.
Silviu Purcărete este, de altfel, cunoscut pentru imaginația sa debordantă, exersată în construirea de realități dramatice paralele textelor, precum și-n transpunerea unor opere clasice, vezi fantasticul succes cu Faust de Goethe sau Metamorfozele lui Ovidiu. În spectacolul Gertrude, marele regizor și-a utilizat din plin cunoscutele-i disponibilități ironice.
Autorul piesei care a avut premiera duminică, 29 octombrie, Radu F. Alexandru, a păstrat din marea operă a lui Shakespeare doar șapte personaje. Cele care alcătuiesc, de fapt, nucleul dramatic redus, și anume: Hamlet (Marius Manole), Gertrude (Claudiu Bleonț), Claudiu (Mircea Rusu), Horatio (Alexandru Potocean), fantoma (Marius Bodochi), Polonius (Paul Chiribuță) și Ofelia (Lari Giorgescu). Nu cred că se putea găsi o echipă de actori mai potriviți în trupa naționalului bucureștean și, probabil, nici altundeva, pentru intențiile regizorului. Ideea regiei a fost aceea de a monta un spectacol în care, ca pe vremea când scria și juca Shakespeare, pe scenă nu aveau voie să urce femei, astfel încât toate rolurile erau, să fie și de data asta, jucate de bărbați. Claudiu Bleonț este o Gertrude când dură, când patetică și când disperată. Povestea se schimbă repid și neașteptat, iar personajele sunt conturate parcă în așa fel ca să nu le poți uita. Hamlet e plângăreț și iubitor de mama sa, disperat că și-a pierdut tatăl, respinge tronul și se grăbește să se întoarcă la universitate, la Wittemberg, unde, nici de data asta, nu va mai ajunge. Marius Manole, actor capabil de schimbări rapide de atitudine, de rupturi de stare am putea spune, își desfășoară toate calitățile și, vorba cuiva de altădată, încă ceva pe deasupra. Horatio, modelul de prieten poate cel mai semnificativ din toată literatura lumii, în afară de cei din Iliada lui Homer, este aici înfățișat ca o apariție comică din start, silueta fiindu-i îngreunată de vatoane, rezultând o sugestie de Ubu, dar și un comportament potrivit cu noua sa înfățișare. Mircea Rusu este un Claudius care are surpriza să afle că, de fapt, Hamlet e fiul său, din gura celei care l-a născut pe prinț, ceea ce-l oprește să-l împuște (că anacronismul este și el un bun generator de comic), așa cum făcuse cu o clipă înainte, într-o criză de nebunie, cu Polonius, prea supusul șambelan al curții. Paul Chiribuță construiește un Polonius extraordinar, cu momente de mișcare specifice unui robot, generate de supunerea oarbă pe care i-o datora, în acele vremuri, regelui orice supus. Este, poate, cum mi-a șoptit cineva, cel mai bun rol al lui Chiribuță. Actorul, care a mai fost în distribuții ale lui Silviu Purcărete și alte dăți, inclusiv pe vremea când acesta funcționa la Limoges, ani de-a rândul, mi-a mărturisit plăcerea imensă de a lucra cu un asemenea creator, a cărui imaginație întoarce uneori pe dos ceea ce-și imaginează actorul la un moment dat, încât acesta își și spune: cum de nu m-am gândit?! Marius Bodochi are o prezență mai redusă, dar remarcabilă, cu atât mai mult cu cât Hamlet, când îi șoptește Horatio că tatăl său a fost ucis cere dezgroparea cadavrului și expertizarea sa medico-legală, astfel încât vine momentul ca stafia să se rematerializeze, într-o scenă de veritabil comic negru. În sfârșit, al doilea actor-bărbat care apare în rol de femeie, Lari Giorgescu (Ofelia), un actor încă tânăr dar extrem de versat și de versatil, capabil de mișcări surprinzătoare, aici jucând un rol de compoziție complicat, patetic pe alocuri, de un comic generat mai ales de travestiul căruia i se supune cu artă. Travesti ce poate fi și o ironie secretă a regiei la adresa maniei contemporane a schimbărilor de sex.
De la prima ridicare a cortinei, de fapt o semi-ridicare, spectatorul este prevenit că un spectacol neobișnuit, departe de banalitățile frecvente, începe. Iar restul desfășurărilor de o oră și jumătate, cortinele, verticală, laterale, își fac datoria de a decupa scenele, cu efect comic implicit ca atunci când, într-un asemena cadru, Hamlet și Horatio stau de vorbă confidențial, dar când cortina laterală se retrage spre stânga, îl vedem pe Polonius așezat pe un scaun, atent la tot ce spuneau aceștia, într-o scenă aluzivă invers față de aceea a cortinei din spatele căreia supusul slujitor îl spionează pe Hamlet, în varianta shakespeariană, cea cu: „un șobolan, e mort, pe legea mea!” Or, aici, Hamlet nemaifiind atât de decis și nepreaposedând o armă, șobolanul rămâne în viață, pentru a fi ucis de noul rege, ucigașul fratelui său. Un fel de Oedip mai terre-à-terre. Spectacolul se cere văzut de mai multe ori pentru a i se putea memora toate subtilitățile cărora s-a dedat Silviu Purcărete. Cărora să adăugăm neapărat pe Vasile Șirli, creatorul unei muzici și al unor sonorități neliniștitoare uneori, devenite, așa cum se spune, un personaj mai mult decât o cortină sonoră. În fine, scenografia lui Dragoș Buhagiar, și ea, participă la construirea acestui eveniment teatral.
Cu imensul regret că nu putem vedea prea des imaginația lui Silviu Purcărete în acțiune pe scenele din București, sala de penultimă seară a Festivalului Național de Teatru, în care a fost încadrată premiera, a izbucnit în aplauze și urale de bucurie.
Teatrul Național București, Sala Studio, 29 octombrie 2023, o duminică de neuitat.