ROMÂNIA LITERARĂ 49 / 2023
Din 24 noiembrie. Nicolae Manolescu, „Un anume fel de orbire”: Am scris de mai multe ori despre incapacitatea ideologiilor de a asculta vocea unor argumente diferite sau contrare convingerilor proprii. Ceea ce reprezintă, în fond, o incapacitate de a dialoga. Implicit, de a negocia. La temelia acestui lanț care a provocat numeroase catastrofe istorice se află încredințarea inebranlabilă că există un adevăr absolut. Care posedă un caracter transcendent. Religiile se fac de obicei vinovate de acest mod de a gândi, chiar dacă în epoca modernă, creștinismul, bunăoară, a făcut eforturi lăudabile de a-și recunoaște erorile izvorâte din absolutismul dogmatic după care s-a călăuzit de-a lungul istoriei. Știința însăși nu s-ar fi născut și n-ar fi progresat în absența recunoașterii faptului că adevărul este întotdeauna relativ. Iar civilizația umană n-ar fi ajuns la stadiul de astăzi dacă n-ar fi existat descoperirile științei. Nu mai e cazul să ne întrebăm cum ar fi putut exista umanioarele, arta, literatura, în condițiile unui dogmatism absolut. La Cronica literară, Răzvan Voncu, „Metamorfozele criticului”: Pentru Manolescu, este imposibil să fii critic literar român – și mai cu seamă unul de întâmpinare – fără o bună stăpânire a literaturii universale. La prima vedere, pare un paradox, dacă nu o contradicție: la ce bun cunoașterea aprofundată a marilor literaturi ale lumii, când, pentru a fi un bun cronicar, ți se cere, în primul rând, o reacție rapidă și precisă la noua valoare literară românească? Răspunsul implicit al criticului ține de larga sa experiență, de cel mai longeviv critic de întâmpinare al literaturii noastre. Buna cunoaștere a literaturii universale este un antidot pentru „inflamația” critică, pe undeva inevitabilă, la contactul cu o operă românească proaspăt apărută, și o bună contragreutate pe celălalt taler al „balanței” critice. Critica de întâmpinare judecă, desigur, printr-o comparație pe orizontală, în raport cu celelalte noi apariții din anul în curs sau din ultimii doi-trei ani. Însă diferența dintre publicistul literar și criticul autentic constă în stabilitatea, în timp, a judecății de valoare formulate cu ocazia acestei prime operațiuni de „cernere” valorică. Pentru aceasta, o comparație cu operele de referință, nu doar ale literaturii române, cât mai ales ale celei universale, este mereu necesară în configurarea unei judecăți de valoare echilibrate și cu șanse de a fi validată în timp. La rubrica sa, Alexandru Călinescu, „Intelectualii în lumea de azi”: Fantoma comunismului continuă să ne bântuie, intelectualii progresiști denunță vehement fascismul, dar consideră că anticomunismul este o aberație, falimentul istoric al utopiilor revoluționare n-a dus la dispariția exaltaților și a demagogilor, definiți printr-o percutantă formulă drept „sociopați ai viitorului radios”. Procedura e cunoscută: orice adversar e etichetat ca „fascist”, antirasiștii îi diabolizează pe albi și le pun în cârcă toate relele, inclusiv distrugerea planetei. Ideologia woke e continuarea firească a acestei derute spirituale, valorile civilizației occidentale sunt respinse (socotite „reacționare”), a luat naștere o poliție a limbajului care vânează și denunță abaterile de la corectitudinea politică, culmea e că tocmai cei care practică resentimentul și ura denunță „discursul urii”, atribuit întotdeauna celorlalți. În sumar (selectiv): Grete Tartler, Ovidiu Genaru, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Mircea Mihăieș, Horia Gârbea, Cristian Pătrășconiu. N. Oprea, Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Florica Dimitrescu, Ștefan Mitroi, Marina Constantinescu. După Turnirul de Poezie – Alanya 2023.
APOSTROF 11 / 2023
Ion Bogdan Lefter, la rubrica sa, „Jurnal de cărți”: Dacă şi criticii sunt scriitori-scriitori, înseamnă că şi ei îşi asumă libertăţi auctoriale, după voinţă şi putinţă, după personalitatea fiecăruia şi în funcţie de opţiunile profesionale – din nou: ideologice, metodologice şi de viziune generală, dar şi de gust, de unde evaluările obiectiv-subiective. După cum îi influenţează şi pe ei, ca pe toţi (meta)literatorii, vârstele şi experienţele, stările de spirit, intuiţiile de moment, „inspiraţia“ etc. etc. etc. Acestea fiind zise, n-o să trec sub tăcere (iată!) diversele tipuri de constrângeri, limitări, frustrări de care un critic are parte „la pachet“ cu existenţa sa auctorială: există – da! – fluxul dat al apariţiilor editoriale, literatura trecutului ori cea actuală, atâta şi aşa cum e ea, poate că altfel decât ţi-ai fi dorit sau ţi-ai fi imaginat; există sensibilităţile şi tensiunile mediului literar-cultural în care trăieşti şi pe care uneori le sfidezi, alteori îţi propui să nu le alimentezi, să nu provoci noi conflicte; n-or fi de tot culpabile, în anumite conjuncturi pot fi chiar nobile deciziile de a-ţi menaja colegii şi prietenii, foştii profesori sau pe Cutare şi Cutare mari scriitori semnatari de noi cărţi mai slăbuţe, pe care, dacă le-ai „taxa“ sever, ai comite nedelicateţi prea grav-ultragiante; poate că n-ai la îndemână teritoriile de exprimare de care ai avea nevoie ca să se audă ce ai de spus, ceea ce înseamnă că te „cenzurezi“ prin omisiune din motive de „lipsă de spaţiu“ (!); şi visezi la mari proiecte pentru care n-ai niciodată timp, le tot amâni, căci sunt mereu multe altele de făcut, solicitări din toate părţile, nu doar texte de scris, ci şi cursuri de ţinut, emisiuni radio şi de televiziune de onorat, nu numai cărţi de citit (toate cărţile!), ci şi teze de doctorat sau alte obligaţii, nu doar studii critice şi eseuri de aşternut pe hârtie sau pe ecrane, ci şi referate şi altele, articole de predat, interviuri de acordat, rubrici de alimentat, anchete publicistice de onorat… La ancheta revistei, intitulată „Libertatea de a scrie”, răspunde și Vasile Igna: Am o bună relație și un mare respect atât față de critica literară ca instituție, cât și pentru cei care o profesează cu onestitate. Iar de reacționat la „răutățile“ lor nu reacționez nicicum. Pentru o zi sau două sunt necăjit, dar îmi revin destul de repede, fără să pot șterge definitiv urmele. Îmi spun doar că cel ce a scris, ceea ce a scris, ori nu a înțeles (și atunci e de vină el), ori că a înțeles, dar nu i-a plăcut (și atunci de vină sunt eu). Există întotdeauna un „vinovat“, dar niciodată un pedepsit. Sunt convins că nicăieri nu e mai mult spațiu pentru conviețuire decât acolo unde se înghesuie cohortele artiștilor. În avangardă, pierduți în mulțime sau în ariergardă, scriitorii câștigă, pierd sau supraviețuiesc anonimi, visând cai verzi pe pereți. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ștefan Melancu, Iulian Boldea, Simona Popescu, Ioan-Aurel Pop, Lucian Vasiliu, Alexandru Jurcan, Ruxandra Cesereanu, Kocsis Francisko, Leo Butnaru, Andrei Corbea, Dragomir Costineanu, Cristian Vasile, Mircea Popa, C. Cubleșan, Dan Gulea, Mircea Moț.
ORIZONT 10 / 2023
Andrei Șerban (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Când pojarul corectitudinii politice s-a infiltrat în universități, când ideologia cancel culture a invadat culoarele școlilor americane, a venit un moment când paharul s-a umplut și am simțit că nu mai sunt în măsură să-mi exersez rolul pentru care am fost chemat, acela de educator… Nu e paranoia, ci simpla constatare a unei acumulări de fapte care mă conduc la întrebarea: se cere oare marginalizarea, poate anihilarea mea de către noii comisari ai teatrului românesc? Argumente există: nu sunt femeie, am o vârstă înaintată și nu simpatizez cu niciuna din ideologiile la modă… Virusul mai pervers decât Covid, care poate pătrunde pe neașteptate în oricare dintre noi, e URA… Azi, când la modă e să arăți cu degetul spre rasismul sistemic, când diversity și inclusive sună ca lozinci automate, ca un ordin forțat, o spălare pe creier… În Europa, woke-ismul e încă o ideologie minoritară, vehiculată în special de intelectualii de stânga, dar totul se schimbă rapid și ar putea curând să domine, precum în comunism era linia de partid. Ți se dă, ca și în timpul tribunalelor revoluționare, șansa să te dezici de convingerile proprii, să le retractezi. Dar, dacă nu o faci, devii „dușman de clasă”… Ideologia woke e, într-un fel, mai perversă decât cea comunistă, așa cum o știm din istorie. În cultura woke se exprimă adesea o poziție extrem de subiectivă. Răni personale dictează noi tabuuri: tot ce poate ofensa și atinge direct pe preoții wokismului e pus subit sub interdicție. Atitudinea aceasta bolnăvicioasă față de libertatea de expresie face opoziția față de noua ideologie mai dificilă decât față de cea comunistă tradițională… Că oamenii azi se sperie și se supun noilor dictate, e halucinant. Noi, cei care am trăit comunismul, suntem uluiți că în Țara libertății e posibilă instituirea dictaturii imbecilităților de tot felul. Din frică să nu fie expuși, judecați, pentru a se pune la adăpost până trece urgia, pentru a nu risca să piardă mijloacele de subzistență… din tot felul de motive, oameni cu capul pe umeri nu reacționează cum ar fi normal. Asistăm tăcuți la încălcarea libertăților garantate de Constituție – baza sacră a democrației americane… Deși știu că după acest interviu voi fi acuzat, la rândul meu, că sunt rasist, sexist, reacționar, și că ideile mele par unora intolerabile, cred că avem dreptul și datoria să apărăm libertatea de expresie cu mijloace decente și raționale. În același timp, când pe planetă negativitatea a devenit o pandemie de neoprit, ce mai poate fi de ajutor? Din sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Marian Odangiu, Tudor Crețu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Chevereșan, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Al. Ruja, Carmen Secere, Borco Ilin, Anemone Popescu, Eugen Suciu, Adrian Lesenciuc, Florin Toma, Dan Stanca, Ovidiu Pecican, Dan C. Mihăilescu, Ioan T. Morar.
BUCUREȘTIUL LITERAR ȘI ARTISTIC 10 / 2023
Horia Bădescu (interviu realizat de Florentin Popescu): Problema de luat în seamă este faptul că, așa precum spuneam și cu altă ocazie, există mai nou o gravă confuzie în definirea realității, din perspectiva poeziei. ,,Realitatea” poeziei n-are nimic a face cu existența, ci cu viețuirea, cu lumea infinitului tărâm al suferirilor interioare. Poezia este expresia reacției spiritului la provocările existenței. Ea nu este jurnalul existenței cotidiene, nu povestește întâmplările zilnice, ci lungul drum al sufletului de la o zi la alta, o imensitate de străbătut pe care o poți traversa, în care te poți pierde, care te poate înghiți. Poezia e înminunare în fața armoniei universului dar și rugăciunea și răzvrătirea inimii față de același univers care pare a se înverșuna uneori asupra omului, e acel răspuns pascalian al conștienței umane. Superba aureolă a faptului de a te ști pieritor. Poezia nu duce și nu aduce la sine frumusețea sau urâciunea existenței, ci adevărul, emoția și tragicul viețuirii, ceea ce este cu totul altceva. La poezie ajungi abia când afli că lumea are un sens și că tu faci parte din acesta cu spusele și nespusele tale. Dar lumea ei este alcătuită din cei care reușesc să afle și să trăiască câteva dintre adevărurile de mai sus și aceia care le ignoră. Și ignorându-le se ignoră pe ei înșiși. Umanitatea omului e un lucru adânc și grav care nu se câștigă cu mizerabilisme, cu minimalisme, cu nombrilisme biografice ori libertinaje de joasă speță. În fond, libertatea omului e un dat ontologic care implică actul alegerii. Cu repercusiunile adiacente. Poate ar trebui reamintite mai des vorbele lui Malraux: ,,Secolul nostru (XX, n.m.), cu psihanaliza, a redescoperit demonii din om – sarcina care ne așteaptă este de-acum de a redescoperi zeii din el”. În sumar (selectiv): Coman Șova, Mihaela Albu, Magda Ursache, Titus Vîjeu, Victor Pencu, Ion Andreiță, Firiță Carp, Dan Puric.
ACOLADA 10 / 2023
Ovidiu Dunăreanu (interviu realizat de Lucia Negoiță): Când a auzit că sunt de la Ostrov, Ștefan Bănulescu m-a întrebat cum mă cheamă. I-am răspuns destul de emoționat, Ovidiu Petcu, iar el a adăugat amuzat: „Toți grădinarii de la Brăila până la Turnu Severin poartă numele tău. Lasă că-ți găsim noi unul mai potrivit”… Peste patru zile, sâmbătă, una din povestirile mele vedea lumina tiparului în revista Luceafărul la rubrica „Cei mai tineri autori” sub noul nume de Ovidiu Dunăreanu. De atunci până astăzi, tot ce am scris și publicat a apărut numai cu acest pseudonim… Am fondat împreună cu un grup de scriitori și universitari revista Ex Ponto – text/ imagine/ metatext, pe care o conduc de două decenii, publicație ce, bazându-se pe criterii estetice și valorice riguroase, a scos în lume creația literară și culturală a Ținutului Mării. Am condus și consolidat Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, organizație de profesioniști care a dat înălțime vieții literare a acestui spațiu. Nu m-am gândit niciodată să plec din Constanța, călăuzindu-mă după convingerea că, indiferent unde destinul ți-a hărăzit să viețuiești, ai obligația să te ridici la cotele unei exigențe și valori maxime, capabile să te impună între cei mai buni. La Jurnal, Gheorghe Grigurcu: 1) În timp ce victoria se risipește repede în spațiul luminos al propriei sale imagini, înfrângerea stăruie un timp indefinit, în spații sumbre, precum o fantomă. 2) Simpatia pentru cei învinși ori nedreptățiți e inclusiv un gest de autocompasiune. Defel lipsit de primejdii cum orice implicare a slăbiciunii proprii. 3) Primejdia la care sunt supuse uneori amintirile, aceea de a fi contaminate de prezent. 4) Poezia e o dreptate în sine resimțită intuitiv, o dreptate a creației. Dumitru Aug. Doman, la rubrica sa: Când arhivele Securității devin sursă de istorie literară. Tânărul Adrian Marino îi scrie lui Șerban Cioculescu din D. O. (Domiciliu Obligatoriu) din comuna Lătești, lângă Fetești: „…dezolantă este următoarea situație: nu există decât posibilități de a lucra ca zilier la I.A.S.-ul local și acelea inexistente, astfel că situația se anunță destul de grea și sub acest aspect, mai grea decât acolo de unde am venit (din închisoare; n.m.). Voi lucra probabil într-o echipă de cules snopi, dar de la istorie literară, la… cules de paie, tranziția este cam bruscă și ciudată. Cu toții sperăm totul până la capăt și-mi vine în memorie un citat din Goethe, din Ifigenia sa, despre speranță…” Și: În locul unei cronici sintetice de două pagini A4 în care să se spună esențialul despre cartea lui, (mai tot) scriitorul român preferă o cronică-poliloghie, lungă, stufoasă, delirantă, exaltată din care să se înțeleagă că autorul e genialoid, indiferent de cartea scrisă de el. În sumar (selectiv): Radu Ulmeanu, C.D. Zeletin, Tudorel Urian, Zenovie Cârlugea, Ionel Bota, C. Trandafir, Florica Bud, C. Călin, Magda Ursache, Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Popa, Delia Muntean, Ștefan Ion Ghilimescu.
ARGEȘ 11 / 2023
Gheorghe Grigurcu, Jurnal: Senectute. Poate că trăiești acești ani cu o totuși stranie satisfacție ambiguă: aceea că sunt ultimii. Și: Un autor pompat cu elogii incomensurabile riscă a-și pierde și bruma de prețuire de care ar fi putut avea parte printr-o abordare decentă. Critica apologetică îl ucide. Astfel devine un soi de fantomă cu apucături urâte. Dumitru Ungureanu, „Ultima dezamăgire”: Când colosul comunist s-a prăbușit, din dărâmături au apărut corecții-politic și retro-acuzatorii… fascismului! Nu s-a putut deschide un proces al comunismului (fie și de operetă, ca la noi, în mandatul președintelui Băsescu), deoarece stângiștii reciclați au resuscitat fapte ispășite ori vinovății închipuite. Și-n Franța, și-n România. Bunăoară, criminala guvernare legionară din 1940 este rejudecată de-un cor publicistic inclement, de parcă ea, nu comunismul, a durat o jumătate de secol! Iar personalități culturale amăgite la tinerețe de iluzia curățeniei în viața publică s-au trezit acuzate că propagă idei rasiste prin opere științifice. În ce lume ne-am trezit? Sigur, una în care lozinca „La vremuri noi, tot noi!” era evidentă. Și, din păcate, potentă. Monica Lovinescu a consemnat aceste evidențe cumva din fugă, fiind implicată în „război pe calea undelor” (titlu din documentele Securității), chiar și după ce victoria părea adjudecată în anii de răscruce 1989-1990. Pe o pagină întreagă, Adrian Popescu cu poemul „La doamna Candrea (Elegie despre defunctul restaurant al scriitorilor)”, tradus în italiană pe altă pagină de Geo Vasile, care începe așa: După ce Nicolae Prelipceanu/ ne-a făcut să respirăm aerul saturat/ de cei încă vii din Sala cu oglinzi,/ deşi plecaţi dintre noi,/ am coborât la un pahar de vin roşu,/ uşa închisă a Doamnei Candrea/ ni s-a deschis,/ ca prin minune, acum./ Totul părea aievea, voci, vin şi fum,/ un zumzet odihnitor,/ prozatori robuşti, critici supli,/ şi mai ales slujitori ai lui Apolo/ forfoteau pe-acolo./ Râsete şi chipuri, un mic bairam,/ numai prieteni, cunoscuţi,/ de aici, dar şi de dincolo. În sumar (selectiv): Leonid Dragomir, Calinic Argeșanul, Nicolae Oprea, Octavian Soviany, Sorin Lavric, Daniel Cristea-Enache, Dan Ciachir, Jean Dumitrașcu, Radu Aldulescu, Dumitru Aug. Doman, Sorin Antohi, Nicolae Coande, C. Voinescu, Mircea Bârsilă, Mihai Barbu, Vlad Alui Gheorghe, Mihai Posada, Ana (Aura?) Ardeleanu.
ATITUDINI 11 / 2023
Dan Gulea, „Atitudini – 200”: 20 de ani de la momentul apariției primului număr, pe data de 13 decembrie 2003, când Ion Stratan aducea omagiu lui Nichita Stănescu, cel plecat întru aceeași zi și aceeași lună, an 1983… Fără valoare estetică nu este posibilă o viață literară și culturală firească; literatura și artele, în general, nu sunt făcute să transporte idei nonestetice, pentru satisfacerea unor interese conjuncturale – o veche problemă, ce traversează chiar cultura noastră… O a doua chestiune importantă, strâns legată de valoarea estetică, este ideea scriitorului profesionist. Paginile unei reviste se pot deschide, sigur, și debutanților, dar cel mai important este conștiința lor estetică, ceea ce le asigură, în primă instanță, un drept de a se exprima. Scriitorul profesionist nu confundă opera literară, artistică, cu opera culturală, cu acțiunea iluministă, de cultivare generală a maselor sau cu blânda încurajare a mediocrităților. În alte pagini, Mircea Cărtărescu (dialog la o lansare la Câmpina): Eu nu cred în clasamentele din literatură, eu cred că fiecare scriitor are vocea lui, de la scriitorii cei mai mari până la cei mai modești, și fiecare dintre ei trebuie să fie mândru de propria lui voce și să nu se compare cu nimeni… Arta este una dincolo de orice ierarhii, dincolo de orice priviri mai binevoitoare sau mai răuvoitoare – arta este una și este un lucru extraordinar de frumos. Din păcate, nu poți deveni un artist oricâtă dorință ai avea pentru asta, dacă nu te-ai născut așa… Nu-i înțeleg pe artiștii orgolioși, nu-i înțeleg pe cei care se bat câteodată cu pumnul în piept, spunând „Eu sunt cel mai mare! Eu sunt cel care știe cel mai bine ce este poezia, ce este literatura!” Chiar dacă sunt mari scriitori sau mari poeți, asta nu li se datorează lor, se datorează tocmai acestui har interior, pe care ei l-au primit, l-au primit „fără arginți”, cum se zice, și pentru care trebuie să fii recunoscător forței aceleia care ți-a dat această putere… Există, în cazul artiștilor, un fel de fisură între conștient și inconștient, trecând prin interiorul egoului nostru, un fel de fisură freudiană, prin care arta iese la suprafață ca lava dintr-un vulcan. Nu noi ne scriem cărțile, ci mintea noastră… Deci orgoliul scriitorului, orgoliul creatorului, orgoliul artistului nu face decât să te împingă în mlaștină, nu face decât să te împingă în jos, nu te face decât să pierzi. Trebuie să îi iubești pe ceilalți artiști, nu să-i bârfești sau să-i minimalizezi, trebuie să iubești arta oriunde o vezi, oriunde o găsești, chiar și la adversarii tăi… Scriu pur și simplu doar dintr-un impuls de a scrie, dintr-o dorință de a scrie. În sumar (selectiv): I. B. Lefter, C. Abăluță, Bedros Horasangian.
LITTERA NOVA 4 / 2023
Număr care acoperă lunile octombrie-decembrie. Apare la Madrid din acest an, director fondator Eugen Barz. Întrebat de Daniela Șontică: „Trăind de câțiva ani buni în Europa Occidentală, ți-ai făcut poate o părere mai realistă, la fața locului, despre pulsul literaturii actuale din țările respective”, răspunde Felix Nicolau – Ce pot să spun este că se simte capitalismul: lecturile publice sunt plătite adesea, la fel și materialele publicate. În ce privește cenaclurile, ele au cam dispărut. Scriitorii se laudă între ei și se adună în funcție de amiciții. Poate de aceasta și mare parte din literatura occidentală este călduță, ideologizată și cam nesurprinzătoare. Și la noi se va petrece la fel. Nici nu se mai pune problema cenaclurilor de dezbatere și analiză, multe aprige, de acum 15 ani. Mai este și corectitudinea politică tot mai vigilentă, astfel încât autorii nu mai sunt promovați decât dacă joacă după aceste reguli. Or, nu poți produce artă mare dacă mintea ta stă constant în alertă: ce trebuie spus, ce nu trebuie spus – ca să fie bine. În altă pagină, Arsenie Baltă: Nevoința ascetică dusă de anahoreți, sub forma exorcizării gândurilor, este un adevărat proces terapeutic al sufletului. În sumar (selectiv): Vasile Igna, Gellu Dorian, Robert Șerban, Ruxandra Cesereanu, Viorel Mureșan, Mircea Moț, Marian Drăghici, Pavel Șușară, Ioan T. Morar, Ioan Baba, Virgil Mihaiu, Șerban Tomșa, Cristina Danilov, Dumitru Aug. Doman, Ștefan Jurcă, Ioan-Pavel Azap, Ioan Holban, Radu Ciobanu.