REGĂSIRE (eminesciană)
Pereţii scâncesc răniţi de ochiul din vise. (ştiu sună aiurea, sună romantic).
e totuși doar o proiecţie în vid psihanalizabilă. oricum, pare a fi târziu:
cu mîne zilele-ți adaugi. în curând vei asista privitor ca la teatru la finalul
vieţii tale nocturne sub lespedea blondă a soarelui. şi fără vreo emoție anume
sunt atât de gureșe aceste păsări de tot neamul concertând anarhic în spațiul
brusc auriu – ca o strană bătrână – al dimineții și cântecele lor tremură laolaltă
cu întreg aerul înconjoară clipa cea repede ce ți s-a dat. vei însoți și tu o vreme
cu nări ahtiate cu toate simțurile în alertă la maximum acest refresh al luminii
acest restart vibratil al aceleiași zile cu toate (aceleași) imaginile aferente.
ba chiar tocmai întipărești pe asfalt o umbră cu aripi eroic speriate în timp ce
din aproape în aproape ochiul tău vuiește amețitor de pustiu ațâțător de lacom
și inima bate de-acum aproape isteric în golul simetric. și pașii, aceiași, și ei,
pășesc ai naibii de frenetici. trezesc deja irositoare urme ce înalță aburi arhaici
în scenariul blând încă orb al dimineții în care doare mut și atât de cald regăsirea.
***
Memoria e doar o poartă albă
ca o petală ori ca o pânză de in
adiată de stafíí blânde printre care
te strecori cu sfiala unei speranțe
ca și cum ai căuta pe cineva drag
de la care nu mai ai de mult nici o veste
și fiindcă nu poți să-i deslușești chipul
(printre atâtea chipuri incerte) încerci
să te retragi neobservat să găsești grăbit
o ieșire. O poartă albă ca o petală
ori ca o pânză de in.
***
Colindă în nări – voluptate secretă – otrava unui amurg
de demult. Ziduri calcinate vestesc trecutul sub azurul cu sori
fel de fel și drone de ultimă oră (care mai de care) monitorizând
inamicul. Te grăbești fără țintă înconjurat de arșiță și de greieri
țârâind drogați de atâta irealitate aici unde se stinge orașul și câmpia
se împerechează cu cerul. prin gardul de sârmă ruginie și vrejuri înfruptându-se
din anotimpuri atavice sclipesc ici-colo pietre tombale. amintesc tăcerii pașnice
dimprejur de grozăviile istoriei putrezind în arhive. acum sclipătul lor îţi amorţeşte
plăcut – laolaltă cu luxurianța și somnul vegetației – cu sentimentul ieșirii din timp.
departe la orizont (cum se zice) asfințitul se depune în straturi multicolore
neidentificabile. ți-auzi doar tălpile iluminate de străfunduri enigmatice
ale clipei. ți-auzi doar tălpile dând buzna să-și vânture pulberea (o înnobilare
târzie a aerului?). Uite, pe câmp tremură o brumă cucernică.
Îți învață ochii să țipe târziu.
REPERE (deasupra…)
Da un cer heraldic deasupra
Da gesturi hilar-eroice suspendate vrăjitorește
Deasupra în propria lor paragină orbitoare
Da trădări limpezi și cenușii ale ochilor
Da energia lor dezintegrată fumegând
Romantic în stratosferă
Da o melanholie bleagă ispititor însoțită
De o disperare conștiincios reprimată
În aceeași pulbere jucăușă solară ce ar putea
deveni cândva un mirific centru de greutate
Da un fâlfâit arhaic de aripi și o coregrafie acrobatică
De avioane subțiri arzătoare precum păstrăvii iuţi
Ai râurilor montane. Da toate și încă altele îți vor injecta
lent iremediabil sinele eul. Vor putea face din tine
fiul orfan al atâtor clipe și amintiri viitoare
***
Te întorci pe străzile tale nocturne
cu ochii împovărați de polen
luminându-ți cine știe ce drum sigilat
cine știe ce destinații obscure.
Va începe o ploaie tăcută și nările tale
fosforescente vor traversa o mireasmă
domoală de rădăcini. Femeia te așteaptă
fierbinte acolo ascunsă în ea însăși
departe sub crusta înserării ce amestecă
sângeriu clipa cea repede cu aromele
de veacuri pulsând aici și acum ale sânilor săi.
Te așteaptă în noaptea de Sânziene să-i deschizi
încet și adânc trupul. Să-l citești în transă mistică
filă cu filă lumină din lumină ca pe o carte
străveche nemaicitită de nimeni.
***
Au început să-mi cadă monede
arhaice de pe pleoape
tocmai aud: cei din urmă
vor fi cei dintâi
ştiu: n-am fost vreo uşă de biserică
şi chiştoacele din scrumieră
mă umplu dintr-odată de-o milă uriașă.
știu: porumbeii ce gânguresc
ciugulind printre maşinile din parcare
sunt sufletele noastre primind de pomană
când noi nici nu vom fi fost
pe lume vreodată
VERSURI PE ZEBRĂ
M-am oprit puțin indecis în fața zebrei din spatele Mall-ului
apoi am traversat pe roșu sărind într-un picior cu intenția nobilă
să nu strivesc versurile șpreiate pe asfalt deși poezia știm de mult:
e o nobilă inutilitate. alții treceau grăbiți călcându-le fără pic de sfială
de jenă. fără măcar să arunce o privire să prindă din mers un cuvânt
fie și coada unui vers. jucăuş. jucăuşă. evident pentru ăștia (mi-am zis
indignat) poezia va fi fiind (fără ca ei măcar să știe) o ignobilă
inutilitate. eram deja pe partea cealaltă. brusc m-am întors. voiam
să descifrez cine e poetul. să nu cumva să fie versurile vreunei somități
post-decembriste. vreo tânără speranță de vreo șapte decenii a poeziei contem-
porane cam așa cum scria șfichiuind inspirat Ion Monoran, fie iertat,
în celebra sa poezie Dragă poezie. m-am liniștit: era dor un tânăr poet
de 40 şi de ani, douămiist pur sânge. oricum o somitate în devenire.
am răsuflat ușurat și-am traversat plecând mai departe. de-acum știam
era o certitudine vie am văzut-o cu ochii mei acolo pe zebră: poezia
nu moare. e tânără mereu, tânără cu fiece generație. pot ei trecătorii
s-o calce mereu în picioare. fii liniștit. poetule! poezia e acolo tot mai
ștearsă de adidași de ploaie de zăpadă de soare. zău, poezia nu moare,
nici vorbă. da, chiar așa: POEZIA nu moare nici călcată pe bune
în picioare.
(Din volumul în lucru/așteptare Elegii citadine)