În anul 1869, un cetăţean de vârstă mijlocie, folosind un paşaport fals, soseşte de la Dresda la Sankt Petersburg, în încercarea de a elucida circumstanţele cu totul neclare în care se produsese moartea fiului său vitreg, Pavel Isaev. Îndurerat şi plin de vinovăţii pe care chiar şi el ezită să le exprime până la capăt, bărbatul vrea să restabilească, fie şi abia acum, legătura cu Pavel; şi, desigur, să-l cunoască pe acesta pe de-a-ntregul. Chiar dacă doar după tragica sa dispariţie. Cititorul descoperă aceste amănunte în primele pagini din romanul lui J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg (a cărui foarte frumoasă traducere în limba română este semnată de Maria Berza), însă autorul amână dezvăluirea identităţii protagonistului, astfel încât chiar de la început lectura pare labirintică şi plină de suspans. Cu atât mai mult cu cât misterele ce apar în paginile acestei cărţi nu se termină odată cu numele real al personajului sosit intempestiv din Germania: nimeni altul decât Fiodor Mihailovici Dostoievski.
„Maestrul” venit la Petersburg vrea cu orice preţ să afle totul nu doar despre moartea lui Pavel, ci şi despre viaţa acestuia, considerând că, pentru a-l putea jeli cu adevărat, trebuie să înţeleagă cum a trăit, cum a gândit şi care i-au fost prietenii. Prin urmare, marcat de nevoia de a şti totul despre cel care, acum, nu-i mai poate mărturisi nimic, se va instala el însuşi la fosta gazdă a tânărului, Anna Sergheievna, va îmbrăca hainele fiului, va petrece ore în şir în patul acestuia şi va purta lungi conversaţii cu Matriona, fiica Annei. Se vădeşte, treptat, că dorinţa sa de a afla adevărul, întregul adevăr, chiar cu preţul suferinţei pe care revelaţiile succesive pe care le are i-o provoacă semnifică, deopotrivă, nevoia acestui Dostoievski devenit personaj de roman de a-şi salva propriul suflet – bântuit de fantomele trecutului şi, în egală măsură, de ale literaturii.
Că avem de-a face cu un personaj şi cu o ficţiune, iar nu cu evocarea datelor realităţii e clar de la bun început. Căci se ştie foarte bine că pretextul de la care porneşte Coetzee e unul prin excelenţă ficţional: Pavel, fiul vitreg al lui Dostoievski, trăia în 1869, acesta supravieţuind tatălui. Mai mult decât atât, nu există nici un document care să ateste prezenţa lui Dostoievski la Sankt Petersburg în acel an, un moment favorabil atât al existenţei lui (în apropierea Annei Grigorievna, a doua sa soţie), cât şi al operei sale, acum scriitorul începând să elaboreze câteva dintre marile sale romane. Dar, pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, în romanul lui Coetzee apare un personaj pe nume Neciaev (oportunistul conducător al grupării anarhiste „Răzbunarea Poporului”), care a avut un rol însemnat în moartea lui Pavel, după cum se va dovedi ulterior. Numai că acesta, la capătul unor scene desprinse parca din romanele de aventuri, îi dezvăluie tatălui îndurerat că, în fond, dispariţia tânărului Isaev nu avusese alt scop decât a-l atrage într-o cursă pe el însuşi, pe Dostoievski, gânditorul celebru, marele maestru. Cei care cunosc fie şi parţial biografia dostoievskiană, ştiu că scriitorul a fost fascinat, la un moment dat, de figura (reală) a lui Serghei Neciaev, cel asasinat chiar de către tovarăşii săi din grupul socialist revoluţionar pe care îl coordona, elemente ale gândirii acestuia putând fi regăsite, pe alocuri, în romanul Demonii.
Prin urmare, cartea lui Coetzee nu trebuie citită în nici un caz asemenea unei biografii, autorul însuşi sugerând, de la bun început, prin evidenţierea datelor enunţate mai sus şi, desigur, a altora, că Maestrul din Petersburg nu e nicidecum expresia vreunui realism fotografic, apropiindu-se mai degrabă, prin tehnicile implicate şi prin stilul utilizat de scriitor, de exemplele cele mai reuşite ale pastişei literare. Dostoievski este un personaj între alte personaje, acestea devenind, sub pana lui Coetzee, chiar ele dostoievskiene – dacă e să menţionăm aici doar cazul inspectorului de poliţie Maximov, înrudit îndeaproape cu Porfiri Petrovici, din Crimă şi pedeapsă. Dostoievski însuşi tinde să semene, spre finalul textului, cu Stavroghin, purtându-se ca şi cum ar şti că un alt scriitor, pe nume J.M. Coetzee, ar avea intenţia declarată de a-i construi, în Maestrul din Petersburg, o biografie secretă, cumva dincolo şi mai presus de toate documentele oficiale cunoscute… Căci Dostoievski din cartea de faţă, oricât e de înnegurat şi de afectat de moartea lui Pavel, nu ezită, totuşi, să aibă o legătură erotică cu Anna Sergheievna şi chiar să o spioneze pe Matriona. Imposibil de prins într-o caracterizare succintă, personajul scriitorului sud-african pare a depăşi orice condiţionare etică sau estetică şi a eluda analiza. Romanul de faţă e dens şi, nu o dată, dificil pentru cititor, în ciuda aparentei simplităţi, oferind imaginea unui altfel de Dostoievski decât găsim în cărţile care i-au fost dedicate, un om torturat de numeroase suferinţe, fizice şi spirituale, speriat de posibilele crize de epilepsie, tentat să provoace Divinitatea, fie şi trişând, ca şi cum mereu ar fi vorba despre un joc de noroc la care poţi câştiga sau, dimpotrivă, poţi pierde la fel de mult – uneori chiar şi sufletul.
Dureroasa revelaţie pe care o are Dostoievski în romanul lui Coetzee, după ce citeşte însemnările lui Pavel Isaev, este că pentru fiul său el nu fusese altceva decât o altă ipostază a tatălui autoritar, deci, un soi de reluare, în altă cheie, a tuturor spaimelor trăite de Dostoievski însuşi faţă de propriul său tată, un aristocrat crud şi mândru, mereu prea puţin dispus sau pregătit să-l înţeleagă şi să-i sprijine aspiraţiile artistice. Pavel nu-l iubise, ba chiar se temuse de el şi-l evitase, în ciuda faptului că Dostoievski încearcă să se agaţe, câteodată chiar cu disperare, de amintirile care, povestite de el însuşi, sunt/par frumoase, dar care, în interpretarea lui Pavel, după cum reiese din jurnalul său, nu reprezentau decât prilejuri de umilinţă, de dezamăgire şi de durere.
Pe acest fond, Coetzee explorează, în modul său aparte, marile teme dostoievskiene, dar şi preocupările filosofice ale sfârşitului de secol XIX puse mereu în faţa celor de început de secol XXI. Utilizând un adevărat principiu al oglindirii şi al reduplicării, Coetzee are în vedere vinovăţia şi crima, corupţia marilor oraşe, situaţia copiilor confruntaţi cu provocările lipsite de orice inocenţă ale vârstei mature, suferinţa gratuită a inocenţilor. Rusia însăşi, inexplicabilă şi vastă, pare a deveni, pe alocuri, un veritabil personaj în romanul de faţă. Iar Coetzee pare a se depăşi pe sine şi, în egală măsură, a trece dincolo de teritoriile ficţionale care păruseră a-i fi caracteristice anterior. Rusia şi mai cu seamă Sankt Petersburgul se transformă în spaţii sufleteşti, iar peisajul astfel rezultat e uluitor. Coetzee a fost întotdeauna extraordinar în privinţa exprimării izolării şi alienării fiinţei umane în mijlocul unei lumi ostile fie din punct de vedere fizic, fie psihic sau spiritual, reuşind să exprime eforturile fiecărui individ pentru a-şi păstra demnitatea şi umanitatea chiar şi în contextul unor mari provocări. Iar dacă, în Aşteptându-i pe barbari, Magistratul era conştient că duşmanii trebuie inventaţi, dacă nu pentru altceva, măcar pentru ca societatea să aibă împotriva cui să-şi îndrepte resentimentele, în Maestrul din Petersburg fiecare personaj îşi creează o imagine acceptabilă a propriilor demoni: Dostoievski îl priveşte, la un moment dat, pe Neciaev, ca o altă – şi altfel de – ipostază a fiului său decedat, dar şi ca pe o întruchipare a tinereţii sale revoluţionare, iar Anna Sergheievna îl acceptă pe noul său chiriaş privindu-l, nu o dată, ca pe o imagine deformată a lui Pavel Isaev însuşi, cu care îl compară, îl măsoară – şi îl coboară de pe piedestalul pe care îl situaseră admiratorii săi pentru a-l contempla aşa cum este. Sau aşa cum crede ea că este.
Însă Coetzee a făcut din Maestrul din Petersburg un adevărat exemplu de virtuozitate artistică. Căci, la fel cum în Crimă şi pedeapsă, majoritatea personajelor esenţiale reprezentau faţete sau expresii ale personalităţii lui Raskolnikov însuşi, trecute, ca prin apele unor oglinzi deformatoare, în alte contexte, şi aici fiecare personaj îl reflectă pe Dostoievski – sau, după caz, îi distorsionează imaginea şi, nu o dată, ideile. Neciaev, Anna şi Maximov, până şi Matriona, construiesc un soi de mozaic de trăsături care trebuie puse întotdeauna în legătură cu cele ale protagonistului, pe care au darul de a-l nuanţa, astfel, şi de a-l face încă şi mai complex ca personaj. Tocmai de aceea, impresia pe care cititorul poate ajunge să o aibă la un moment dat este că totul (sau aproape totul) se desfăşoară exclusiv la nivelul gândurilor şi al imaginaţiei lui Dostoievski însuşi. Nu întâmplător, în final, toate experienţele trăite sau imaginate sunt reelaborate şi recontextualizate pentru a putea fi transformate în scriitură. Mai întâi, după cum sugerează Coetzee, cea dostoievskiană, subtextul permanent al cărţii de faţă. Iar apoi, dar nicidecum în ultimul rând, cea a lui J.M. Coetzee însuşi, fascinat şi acum, ca şi în alte creaţii ale sale, pe de o parte de substratul livresc al existenţei contemporane, iar pe de alta, de modalităţile prin care viaţa trăită poate deveni literatură. Căci, după cum el însuşi spunea, „întreaga literatură nu e altceva decât o autobiografie”…
Maestrul din Petersburg este o carte melancolică şi profundă, cucerind cititorul exact în măsura în care îl pune în încurcătură şi-l provoacă să renunţe la toate clişeele interpretărilor critice consacrate. Surprinzând contradicţiile sufletelor unor indivizi chinuiţi, care, fiind intelectuali, nu pot înceta, totuşi, să fie şi doar oameni, Coetzee a reuşit să evidenţieze toate posibilele contradicţii care marchează însăşi epoca pe care o trăim. Universalitatea mesajului acestui roman tocmai de aici vine, la fel şi pregnanţa imaginii centrale a tatălui plecat în căutarea fiului într-o nouă lume, deloc minunată, situată undeva la graniţa dintre cunoscut şi necunoscut, dar sfârşind prin a se descoperi pe sine.
M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.
În românește de Maria Berza, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2023