Hai să bem o cafea! Din acest punct, discuția se complică. Nu mai e ca pe vremuri, când mergeai pur și simplu la o cafea de care legai firul unei conversații, fiind atent la volutele sale și la posibilele consecințe. Cafenelele de acum, mai ales cele independente, prepară sublima băutură în mai multe feluri, pentru toate gusturile și capriciile. Espresso, americano, flat white, cappuccino, latte, macchiato, ristretto, filtru, French-press și altele. Până și denumirile sunt tentante. Au aer nostalgic, simandicos, evghenicos, cosmopolit sau, pur și simplu, altfel și pot fi preludii ale încercărilor inimii. Aici am vrut să ajung.
Diferite feluri de a prepara cafeaua și diferite feluri de a iubi. Îmbietoare alăturare! Un mod de a simți, bazat pe afinități-surpriză. Așa cum întâlnim în romanul Afinități elective de J.W. Goethe, unde principii ale chimiei se întrepătrund cu zona ficțiunii, dând curs unor povești de dragoste și descriind vulnerabila natură umană. Sau asocieri selective, potrivite secolului XXI, cel în care, vrem-nu vrem, trăim uneori cu senzația unei descompuneri sau a unei de-construcții. Ar părea fără cale de întoarcere, fără speranță, dacă nu ar exista prezența clară și profetică a iubirii. Et in Arcadia ego. În vremurile noastre, există mai multe Arcadii, livrate cu insistență mediatică, unele pline de tentații dulci, altele, dimpotrivă, abisuri amare ale sinelui anxios, bănuitor, circumspect.
În contextul unei lumi agitate, viața nu e mai puțin frumoasă, substanța vieții e nepieritoare. Așa cum o carte, citită la momentul „nepotrivit”, nu se transformă într-o carte mai puțin bună. Umberto Eco scria în articolul Îmbătrânind în lanul de secară (apărut în Cronicile unei societăți lichide, ed. Polirom, 2016): „Dar să fim atenți și să nu reducem totul la probleme personale. Evident că cineva poate să urască Divina Comedie pentru că, în perioada în care trebuia s-o studieze, suferise o teribilă decepție în dragoste.”
Iubirea e și un mod de lectură a lumii, de înțelegere a istoriei, a ficțiunii, o călătorie spre centrul fierbinte al ființei.
Câte feluri de a iubi există? Antichitatea greco-romană a fost foarte atentă la termeni, sesizând nuanțe și cercetând cu multă precizie acest sentiment. Putem vorbi despre: eros (dragostea romantică, dorința sexuală), storge (afecțiunea, iubirea în familie), philia (prietenia, afecțiunea naturală, spontană), agape (iubirea divină, necondiționată, în creștinism cea mai înaltă formă de iubire), ludus (iubirea jucăușă, seducția, flirtul), pragma (iubirea bazată pe rațiune, datorie), philautia (un soi de amor propriu, destul de aproape de egoism, dar există și varianta cu un aspect pozitiv, aceea de iubire de sine plină de compasiune), mania (posesivă, obsesivă), xenia (ospitalitatea, amabilă, primitoare), epithumia (o dorință puternică), mentor (dragostea ce ghidează). Cine poate spune astăzi că nu avem de unde alege sau că suntem nevoiți să ne blocăm într-o formă sau alta? De la slăvirea sinelui egoist și până la iubirea divină, pe poduri late și sigure sau pe sfori suspendate peste prăpăstii, drumurile sunt deschise.
Forme ale iubirii sunt și toleranța, clemența, îngăduința, bunătatea. Felul în care îl privești pe cel de lângă tine și îi recunoști același drept la viață și același statut ontologic. Sau, cum ne atrage atenția Jordan B. Peterson în cartea sa 12 Reguli de viață (Editura Trei, 2018): „Dacă vrem să avem grijă cum se cuvine de noi înșine, trebuie să avem respect de sine, dar nu-l avem, pentru că suntem – chiar și în ochii noștri – niște creaturi căzute. Dacă am trăi în Adevăr și am rosti Adevărul, am putea păși din nou alături de Dumnezeu și am arăta respect față de noi, față de ceilalți și față de lume”.
Omului de azi, cel care se privează singur de intimitate, mai ales prin accelerarea ritmului de viață și a fluxului de informații la care singur se supune, s-ar putea ca ideea de liniște interioară, de spațialitate, de tihnă, să nu-i stârnească interesul. Această abordare a vieții cere timp și un fel anume de așezare interioară și exterioară. Tema dragostei este în continuare importantă, desigur, doar că receptorii s-au schimbat.
Am ajuns la iubire în vremurile în care superficialitatea stă la pândă și aruncă în malaxorul timpului cam toate valorile vieții. Când mai iubim? Cât? Cum? Pe cine? Iubirea e doar „eros”, așa cum apare des, spre exemplu, în filmele recente? Doar satisfacerea plăcerii senzoriale și o amânare iluzorie a morții? Dorim un timp de tip Chronos sau Kairos?
Să ne întoarcem la cafea, mica „tihnă” cotidiană pentru cei care o apreciază și să o facem un punct de pornire al introspecției. Să ne întoarcem la întrebări. Să iubim sau să fim iubiți? Să ne deschidem inima ca să dăruim sau să așteptăm preocupați și stresați să vină marea dragoste? Să fim atenți la cel de lângă noi? Sau să pretindem să ne împlinească, să ne completeze cineva? Respingem ideea că suntem iubiți deja, încă de la începutul vremurilor? Că toată prezența noastră aici pornește dintr-un act de Iubire? Credem și suferim că „nu ne iubește nimeni”?
Repaos, răgaz, bucurie, iertare și, mai presus de toate, aducere-aminte. Să iubești înseamnă să trăiești cu stil într-o lume care ți-ar sfâșia fibra adevărului din tine. Să fii pregătit să oferi și să uiți, mai des, să ceri. Deasupra tulburărilor, dincolo de ură și patimi, există un dar, acel al iubirii agape, iubirea necondiționată, cea care parcurge în mod esențial făptura umană. Ca un văl de borangic, o ploaie de sidef, o nestemată a speranței și un posibil răspuns la neliniștea existențială a „neiubirii”. Frământare din care decurge atâta confuzie! Lumea e plină de orori. Însă ține de fiecare în parte să aibă înțelepciunea să nu intre în logica cea joasă, ci să se înalțe, ca într-o linie genealogică ascendentă. Cu alte cuvinte, să nu trăiască în logica nedreptățirii (cum a făcut Cain supărat că ofranda lui nu fost luată în seamă de Dumnezeu). Iubirea, în multiplele ei forme, ajută la recunoașterea interiorității. Am întâlnit și oameni care se miră când aud că sunt dotați și cu „interior” și că acolo pot fi ascunse comori pe care nu le pot pierde.
Din vremuri de demult, străbate un Cântec, o chemare, cu nuanțe puternice și suave, cu exprimări paradoxale, cu liniști și neliniști, un spațiu vast și pulsatil. Un spațiu în care dragostea nu este competiție ci împreună-ființare și creștere. Un Cântec ce poate opri timpul Chronos, ca să ne aducă aminte:
„Mandragorele umplu lumea de miros; și deasupra ușii noastre, stau tot soiul de pometuri, noi și vechi, și pe care pentru tine le-am pus bine, preaiubite” (Cântarea Cântărilor, 7, 14).