Propoziția înțeleaptă, cu iz profetic, rostită de Nicolae Iorga: „Cine nu-și cunoaște trecutul este condamnat să-l repete” a fost preluată în limbajul de zi cu zi în fel și chip, dar cu același înțeles: cine nu are memoria istoriei riscă s-o repete sau istoria își bate joc de cei care n-o cunosc, repetându-se sau cine nu învață din istorie va trebui s-o retrăiască…
Acest lucru este valabil pentru grupurile sociale, pentru memoria colectivă, ca și pentru indivizi.
Despre cum funcționează aceste mecanisme în creierul uman aflăm din lumea neuroștiințelor, prin popularizarea cunoștințelor care pot fi înțelese de masele largi, fie prin cărți, podcasturi, e-bookuri, fie prin emisiuni, documentare etc. Tot mai multe cercetări ne ajută să pricepem mecanismele neurologice și ce putem face ca să ieșim din cercul vicios al repetitivității, din cușca trecutului, în care, captivi fiind, nu reușim să trăim un prezent mulțumitor, nici să proiectăm un viitor satisfăcător.
În cartea sa Transformarea traumei[1], James S. Gordon descrie cât de nociv este să ne îngropăm emoțiile trecutului negându-le, doar pentru că ele ne-au provocat dureri pe care am dori să le uităm. „Când credem că emoțiile ne pot distruge viața, că sunt implacabile și nesfârșite, precum și rușinoase, atunci ne temem de ele și le refulăm.”[2]
Cercetătorul în neuroștiințe Joe Dispenza, în urma a nenumărate experimente și a activității directe cu indivizi în „retreaturi” de transformare, după mii de scanări ale creierului pe durata acestor activități, ajunge la o serie de concluzii pe care le scrie în cartea sa Placebo[3]. El spune că până nu conștientizăm capcana trăim în cușca trecutului: cât timp procesezi aceleași gânduri repetitive, dacă ai același fel de manifestare psihică și, ca urmare, aceeași „expresie a genelor” din punct de vedere biologic, înseamnă că – biochimic – trăiești în trecut, iar viitorul va fi doar o repetiție a trecutului. Este necesară analiza modului propriu de gândire, felul în care propria minte afectează viața, căci aceleași gânduri conduc la aceleași alegeri, care cauzează aceleași comportamente. Acestea dau naștere la aceleași experiențe, ce produc aceleași emoții, care, la rândul lor, determină, închizând cercul, aceleași gânduri, iar tu rămâi, din punct de vedere neurochimic, neschimbat. Pentru îmbunătățire, e nevoie de schimbarea gândurilor prin conștientizare, prin observarea și monitorizarea lor: aceasta este veriga care poate fi ruptă pentru ca „lanțul evenimentelor” enumerate mai sus să se schimbe. Iată o explicație pe bază științifică a „repetării istoriei”.
Ca să înțelegem mai bine cum se formează memoria, cum ni se „așază trecutul” în creier și cum revenim la el, prin accesarea amintirilor, trebuie să pornim de la premisa că memoria este nesigură, își schimbă conținutul repede și într-un fel care pare aleatoriu. Pe de o parte se erodează, pe de altă parte fixează date care pot părea irelevante, dar care devin foarte importante în economia comportamentului individului, dictându-i felul de a fi, ajustându-i personalitatea.
Amintirile noastre au nevoie, altfel spus, de o narațiune: fără ea tind să dispară, să se destrame. Sunt mult mai puternice amintirile legate de evenimente emoționale, deci care conțin fie suferințe, fie bucurii mari, evenimente care ne-au afectat. Legăm de respectivele întâmplări o poveste pe care ne-o spunem, pe care ne-au spus-o poate și alții. Dar, la o verificare, observăm că nu mai suntem atât de siguri de înșiruirea momentelor din evenimentul declanșator, ci mai mult de povestea pe care ne-o spunem ca să susținem amintirea. Existând mari goluri de memorie, atașăm amintirilor narațiunea și umplem găurile respective, convingându-ne astfel, iar și iar, că evenimentele chiar așa s-au derulat. Deseori, într-o nouă situație din prezent, adaptăm narațiunea la ceea ce ne așteptăm noi în actualitate; alteori, o adaptăm la ceea ce așteaptă alții de la noi. La început, copii fiind, vrând să atragem atenția și aprobarea adulților. Mai târziu, când devine foarte importantă părerea celorlalți despre noi, suntem gata să ajustăm narațiunea amintirilor în funcție de așteptările lor, nu în sensul unei devieri conștiente de la adevăr, ci de rescriere mentală inconștientă a trăirii. Având în vedere că evenimentele din trecut s-au derulat într-un anume fel, se știe că trăirea individuală este subiectivă și nicidecum obiectiv-holistică. Adică, nu putem trăi un eveniment al unui moment dat decât dintr-un anume punct de vedere, avem o trăire unică vizavi de acesta, în timp ce o altă persoană (cu un alt bagaj genetic, educațional, psihic, experimental etc.) va avea o trăire semnificativ diferită. Atitudinea personală este ceea ce influențează trăirea persoanei, nu evenimentul în sine, care este neutru. Această trăire subiectivă permite transformarea ulterioară a amintirii.
De ce este important acest lucru? Nu este vorba doar de incorectitudinea ce se poate naște din amintire: de exemplu subiectivitatea depozițiilor în cazul judecării acțiunii unor infractori. S-a dovedit deseori că amintirile victimelor sau ale martorilor le joacă feste, aceștia reținând lucruri care pot deforma adevărul și pot duce la condamnarea unor nevinovați, pe baza unor amintiri transformate. Nu despre asta discutăm aici, ci despre felul în care memoria/ trecutul ne influențează prezentul și proiecțiile pentru viitor. Vorbim despre nevoia de a ne cunoaște propriul trecut, de a ne imersa în stările emoționale care au format amintiri, care, la rândul lor, ne determină comportamentul. „Luându-ne în stăpânire” trecutul – ca evenimente și emoții legate de ele –, ne vom elibera, conștientizând volatilitatea acestor evenimente și mai ales faptul că putem „să le schimbăm”, nu ca întâmplări obiective, ci ca raportare subiectivă față de ceva ce poate fi uneori apăsător în memoria noastră etc.
Cum să ne „transformăm” trecutul, cum să ne „transformăm” traumele? Ni se transmite informația că trecutul poate fi schimbat numai dinspre prezent. Așa cum, în timp, memoria se deformează și vrând-nevrând adăugăm alte elemente unor amintiri, de data asta putem face acest lucru deliberat și conștient, cu efect vindecător. Cu alte cuvinte: nu evenimentele trebuie schimbate, ci raportarea la ele. Și mă refer aici, în primul rând, la evenimente traumatizante sau dureroase, căci fiecare am trecut prin pierderea unor persoane dragi, prin dureri fizice, boli, prin lipsuri, poate prin comportamente abuzive fizic și psihic, umilire și anularea stimei de sine. Tot felul de situații, așadar, despre care cercetătorul afirmă că blochează trăirea deplină a prezentului, precum și o proiecție benefică a viitorului. Apropiindu-ne de ele prin constatarea matură a unor circumstanțe, le cunoaștem de-acum din alt unghi – dinspre prezent –, adăugând înțelegere și acceptare respectivelor întâmplări. Astfel, le „remodelăm”.
Ca urmare a tehnologiilor care permit scanarea creierului până la a urmări în timp real ariile neuronale care se activează ca urmare a unor gânduri, s-a descoperit următorul lucru uimitor: în momentul în care un individ își amintește de unele evenimente din trecut stocate în memorie, se „aprind luminițele” dintr-o anumită zonă a creierului, iar când i s-a cerut să-și imagineze viitorul, să proiecteze anumite gânduri către viitor, aceleași arii au fost activate. Adică trecutul nostru (din punct de vedere anatomic, vorbind strict despre creier) este strâns legat de viitor. Nu ne putem imagina un viitor, nu putem gândi planuri, nu putem face proiecte decât pe baza informațiilor din trecutul nostru. Acest fapt nu e în sine bun sau rău: descoperim aici un instrument pe care îl putem folosi pozitiv sau, dimpotrivă, dacă nu știm cum să-l „domesticim” și nu avem informația potrivită, acest instrument se poate întoarce împotriva noastră. Dacă privim spre trecut cu teamă, cu nemulțumire și ne vedem incapacitățile ca pe niște pietre de moară, cu greu vom putea imagina un viitor fără ca aceste pietre de moară să ne însoțească. Le vom „căra” cu noi în viitor pentru că fac parte din ființa noastră, deoarece singura persoană de care nu putem scăpa de-a lungul vieții suntem noi înșine. Ca urmare, dacă dorim ca pietrele respective să nu vină cu noi, trebuie să le anihilăm acolo unde sunt, în trecutul nostru, acționând dinspre prezent. Pe de altă parte, dacă ne-am împăcat cu amintirile noastre, dacă am putut să le pricepem potențialul, știind că suntem aici unde suntem, tocmai pentru că am pășit pe calea care ne-a adus aici, atunci avem șansa de a recunoaște părțile bune ale căii. Această recunoaștere matură poate elimina mare parte din resentimente, ceea ce ne-ar da puterea să trăim un prezent plin de pace, de echilibru, și să proiectăm viitorul dinspre aceste stări emoționale, cu încredere.
Deși avem acces la multe informații de acest fel, nu știm neapărat cum să punem în practică cele aflate. Distanța dintre a cunoaște informația în sens mental, a pune în practică și apoi a transforma căile neuronale pentru a deveni informația respectivă – cum spune Joe Dispenza – presupune un parcurs dificil. Autoarea cărții Cunoaște-te pe tine însuți[4], – psiholog holistic, oferă zeci de exerciții împărțite pe patru secțiuni, pentru a ne ajuta să ne cunoaștem obiceiurile, emoțiile, interiorul nostru.
În fine, trecutul și viitorul sunt legate, cum am văzut, prin anatomia și fiziologia creierului uman. Nu avem cum să le separăm. Însă putem să ne folosim de această cunoaștere. Orice gând legat de trecutul nostru este urmat automat de o emoție, fie pozitivă, fie negativă, fie pur și simplu una neutră. Însă, dacă apar emoții neplăcute, e bine să ne amintim ceea ce James S. Gordon ne spune: și anume, că „toate emoțiile sunt inocente”[5]. Sunt mesageri care poartă o anume informație. Ele trebuie doar ascultate, trebuie să ne punem întrebări, să verificăm ce este în spatele senzațiilor, să nu „omorâm” mesagerul, respingând ce simțim. Ni se mai transmite informația că emoțiile negative (în special cele de stres, care au fost cercetate mai îndeaproape) se transmit și generațiilor următoare. Fragmente de ARN care poartă în sine informații chimice sunt transmise generațiilor următoare. Fiind regăsite în gonade (celule sexuale) și în neuronii fătului, acestea arată ce fel de reacții la stres va dezvolta individul. Interesant este că aceste fragmente (în cazul experimentelor în laborator, pe șoareci) au fost regăsite până la a treia generație. Cercetări speciale a făcut Rachel Yehuda, începând cu traumele urmașilor celor care au trecut prin Holocaust, apoi persoanele care au supraviețuit evenimentului „11 Septembrie”: concluziile ei sunt citate în multe cărți de specialitate. Sunt identificați chiar markerii biologici, adică dovezile faptului că traumele trec de la o generație la alta.[6]
În concluzie, dacă nu căutăm să cunoaștem și să vindecăm în timp traumele din trecutul nostru, riscăm să le transmitem mai departe, influențând nu doar viitorul propriu, ci și viitorul urmașilor noștri.
Dar despre vindecarea traumelor din trecutul îndepărtat ajunse la noi și vindecarea acelora care ar periclita viitorul urmașilor, într-un articol viitor.
[1] James. S. Gordon, Transformarea traumei, Calea către speranță și vindecare, Lifestyle Publishing, Grupul Editorial Trei, traducere din engleză de George Chiricuță, 2022.
[2] Idem, p. 110.
[3] Joe Dispenza, Tu ești placebo, Cum să îți transformi mintea în materie, făcând-o să conteze, ediția a III-a, Act și Politon, traducere din engleză de Teodora Nicolau, 2022.
[4] Nicole LePera, Cunoaște-te pe tine însuți, exerciții pentru descoperirea sinelui, Litera, 2023, traducere din limba engleză de Cosmin Nedelcu.
[5] James S. Gordon, op. cit. p. 108.
[6] Mark Volynn, Povestea ta a început demult, cum să vindeci traumele familiale moștenite. Editura Trei, 2016, tradus din engleză de Daniela Andronache, p. 31.