Cu cea mai recentă carte publicată, O săgeată arzând. Istorii de familie și alte amintiri, Horia Gârbea își extinde vastul domeniu de creație literară, încorporând, cu același nedezmințit elan, și memorialistica. O memorialistică, ce-i drept, cu „ascendentul” în zodia amintirilor, cu un impact mai ales personal, cu „întâmplări trăite sau fapte auzite de la alții”, cum mărturisește în „introducere”, pe care autorul le expune în stilul său simplu și natural, fără patetisme ieftine și înduioșări lăcrimoase. În sensul acesta, explicația titlului, pe care o dă autorul – „săgeata care arde este desigur axa timpului pe care ne mișcăm ca flacăra de-a lungul unui fitil infinit” – conține una din puținele fraze mai „lirice” din volum.
Deși cartea e subțirică, tabloul faptelor și personajelor este vast, adică are acea perspectivă care îi dă și mai multă claritate; de la membrii familiei, extinsă prin abundența rubedeniilor, la o la fel de cuprinzătoare listă de oameni din lumea literelor și a artelor (cu precădere din teatru), de la întâmplările și jocurile copilăriei, la amintirile mai puțin plăcute din epoca „comunismului bizar” (cacofonia e intenționată!).
Memoria autorului este, cum singur recunoaște, impresionantă, mai ales în ceea ce privește șirul nesfârșit al rudelor cu care a fost într-o strânsă legătură, sau cu care, la un moment dat, și-a intersectat pașii, toți fixați cu mare precizie în timp și spațiu, pe un culoar central sau mai marginal, cu mai mare sau mai mică pregnanță în mintea și sufletul său.
În același timp, relatările lui Horia Gârbea surprind prin întâmplări adesea anodine, peste care oricine este tentat să treacă în fugă, dar care, în interiorul său, își dezvoltă un ecou plin de semnificații. Pentru cei care, azi, au între 60 și 70 de ani, amintirile lui Horia Gârbea trezesc inevitabile nostalgii, deși este evident că el nu asta a urmărit. Fiecare cititor este liber să-și consume suspinele pe cont propriu, după „naturelul” personal. El nu poetizează descrierile locurilor prin care a trecut, nu dramatizează întâmplările trăite, dar, se poate pune, traduce pentru cititori sensul unor realități copleșitoare, cu absurdul lor, pe care puterea comunistă, de până în 1989, le impunea tot mai stăruitor. Totodată, autorul îmblânzește povestea, amintind cuvinte, jocuri și plăceri gastronomice demult uitate, așa cum, în capitolul „lecturi infantile”, evocă abundenta literatură pentru copii parcursă, adică cea care, chiar cu nelipsita sa tentă ideologică, i-a sădit și întreținut plăcerea cititului.
Este uimitor cum Horia Gârbea, cel atât de îndrăgostit de literatură în copilărie și adolescență, cititor neobosit și, de la un timp, „bine orientat” în trecerea de la Traista cu povești la cărțile valoroase ale autorilor români și străini, a urmat, totuși, o facultate cu profil tehnic, unde și predă de mai mulți ani. Desigur, explicația trebuie căutată în spiritul său enciclopedic, mereu viu, curios și pătrunzător, în mobilitatea sa intelectuală, pe care, și în prezent, le probează cu constant succes.
Cartea este adiată de un umor fin, adesea doar sugerat, iar trecerea de la „jocurile copilăriei” la spectacolele de teatru (în care piesele shakespeariene sunt în prim-plan) se face firesc, așa cum evocarea pe nedrept uitatei prese sportive de odinioară este completată de relatarea „farmecului discret” al cenaclurilor literare din anii deceniului opt, pe care, învățăcel în ale literaturii adevărate, Horia Gârbea le-a frecventat cu bucurie și câștig.
Plin de interes este drumul pe care Horia Gârbea l-a parcurs, încă din „adolescență și tinerețe”, „în căutarea lui Shakespeare”, autorul cu ale cărui piese și sonete și-a desăvârșit izbânzile de traducător. Un parcurs început cu vizionarea, la vârsta de 7 ani, la televizor, a piesei Hamlet, continuat cu lecturile din adolescență ale celorlalte piese – Romeo și Julieta, Furtuna, Richard al III-lea, în traducerile lui Ion Barbu și Romulus Vulpescu – și desăvârșit prin evocarea marilor montări din opera celebrului dramaturg, cu amintirea actorilor și regizorilor care le-au dat viață. Dar, întrucât „domeniul” acesta, care i-a acaparat o bună parte din viață, „până la regăsirea din 2010”, este atât de vast, Horia Gârbea își ia răgazul necesar unei (eventuale) reveniri.
Se mai poate spune că autorul, în amintirile sale, menține, indiferent de statura personajelor, o tușă perfect democratică, niciunul nefiind privilegiat în dauna altuia, fie că sunt rude apropiate sau mai îndepărtate, celebrități sau „oameni de rând”, toți tratați cu acea obiectivitate care le dă o indiscutabilă autenticitate. Nici chiar bunicul, generalul Titus Gârbea, personaj aproape legendar nu numai în familie, cu o istorie întinsă pe un secol, nu este poleit într-o evocare statuară, ci istorisit în chip firesc, de om „meticulos și exigent”, dar și „tolerant cu nepoții”, plin de umor și iubitor de animale. Evocarea meseriilor, azi, dispărute – geamgiul familiei, un „predicator al ferestrelor bine chituite”, instalatorul Răzmeriță, posesorul lămpii cu carbid și al unei lăzi cu scule care stârnea invidia, împrumutătorul de cărți contra cost – au acel farmec discret, peste care timpul a așezat o umbră de ușoară melancolie.
Om de lume, bun întreținător de atmosferă, având cultul prieteniei de cursă lungă, autorul nu uită nici proletarele „localuri de alimentație publică”, sau, cum le numește el, „bombe, bodegi, taverne, spelunci”, din care „tocmai alimentele lipseau”, iar băutura avea adesea gustul indefinit al înlocuitorilor, ceea ce, totuși, nu-i împiedica pe lunatecii meseni să se îmbete zdravăn cu imateriale „iluzii literare”.
După ce și-a „făcut mâna” cu seria de personaje celebre din literatura română, Horia Gârbea trece, iată, la cele care i-au însoțit copilăria și adolescența, și ele nu mai puțin interesante, pitorești sau, unele, chiar savuroase. Dar, după cum era de așteptat, după această selectivă cutreierare printr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, el se reîntoarce, în finalul cărții, tot la scriitori, cu povestiri despre „întâmplări amuzante sau ciudate”, în care aceștia au fost protagoniști, unii în viață, alții, care nu mai sunt, meritând „atenția și respectul” cititorilor.
O carte pe cât de subțirică, pe atât de consistentă la lectură, purtând inconfundabila marcă Horia Gârbea și promisiune că, peste un timp, „va fi reîntregită”.
Horia Gârbea, O săgeată arzând și
alte amintiri, Editura Neuma, 2023