Piesa cu final optimist a lui Mihail Sebastian, jucată cândva destul de des, cedase locul de multă vreme celorlalte, mai romantice, Steaua fără nume și Jocul de-a vacanța, prima având și o notă de protest social, convenabil inclusiv în regimul trecut. E drept, nici Ultima oră nu e inocentă, așa cum ar putea fi considerată Jocul de-a vacanța, adică amor curat, fără alte conotații. Iată, așadar, că putem vedea o nouă punere în scenă a piesei Ultima oră, care se ocupă (sic) de viața la un ziar din vremea lui Mihail Sebastian, deci din epoca burghezo-moșierimii. Afacerile veroase ale unui mare proprietar și industriaș par atacate de un articol despre Alexandru cel Mare, plin de greșeli de tipar, unele dintre acestea provocând și conflictul. Într-o primă fază îți amintești (dacă ai de unde) de anecdota, celebră pe vremuri, cu elevul care, întrebat „cine a luat Troia” răspunde că n-a luat-o el. Incultura se desfășoară pe urmă în valuri, sigur nu de calibrul celor iscate de cuvântul Protar, tipărit în loc de Protasia sau așa ceva.
Spectacolul pus în scenă la Nottara, în regia lui Erwin Șimșensohn, are ritm și umor, firește nu din cel care face să râdă mai nou sălile, grosolan și fără har. Sebastian era un autor dramatic cult, cum înainte de război se mai găseau și pe la noi, așa că aluziile culturale trezeau interesul publicului, și el cu un anume grad de cultură, ceea ce azi e mai rar. Regizorul operează o modificare benignă, și anume făcându-l pe marele om de afaceri ce se credea vizat de aluzii interesate în articol, Bucșan, din bărbat femeie. Ada Navrot, o actriță cu calități demonstrate de-a lungul anilor nu puțini de când e în acest teatru, își joacă rolul cu aplomb și naturalețe. Desigur, Bucșan devenind femeie, apare și necesitatea unei mici tentative sexuale pe care, însă, o înăbușă treburile, mai precis aranjamentele. Dacă în anii antebelici când se petrece acțiunea acestei piese, un articol de istorie, nimerit din întâmplare în ziarul Deșteptarea putea naște ceea ce urmează, escaladarea unor oferte de mită pentru a opri continuarea a ceea ce părea un început de campanie de presă, astăzi, mă întreb cu naivitate, ce-ar fi. Ce-ar spune primii miniștri de ieri și de azi când ar auzi de Alexandru cel Mare? Nu contează.
Distribuția de la Nottara a funcționat perfect, qui pro quo-urile a u mers strună. Gabriel Răuță a fost un Alexandru Andronic, poreclit de studenții săi cel Mic, în ton, vorba unei cronici din ziarul pomenit mai sus, cum în ton au fost și ceilalți internpreți, cu momentele lor de comedie, presărate printre celelalte, Gavril Pătru în rolul directorului ziarului, Daniela Minoiu în Ștefănescu, secretarul de redacție, Alexandru Mike Gheorghiu și Dani Popescu, cei doi ziariști copleșiți de sărăcia cauzată de neplata îndelungată a salariilor (poate în amintirea „curbelor de sacrificiu”), Ioana Calotă își joacă prea scurtul ei rol cu mult talent comic, Cristian Șofron, reapărut după ani, la Nottara, e însăși expresia supunerii în fața celui puternic, în rolul ministrului Educației, pus de oligarhul Bucșan, căci oligarhii de pe-atunci influențau guverne. O foarte bună interpretă a Magdei Minu, care este, de fapt, motorul acțiunii ce urmează „descoperirii” articolului. În roluri secundare, episodice unele, dar bine conturate, în not nu-i așa?, Claudiu Romila (Agopian, proprietarul tipografiei), Vlad Bălan (Niță), Crenguța Hariton (Ana, menajera profesorului Andronic) și severa secretară a lui Bucșan, Werner, cu vagi semne de porniri lesbiene către patronul… Bucșana.
Un spectacol plăcut, care, în ciuda multelor referințe culturale, străine în general publicului actual, poate plăcea, făcând săli pline, mai ales dacă spectatorii vor observa – ca să zic așa – continuitatea cu atâtea întâmplări din timpurile pe care le trăim.