Literatura mileniului III a început să fie masiv reprezentată în lume de scriitoare din Orientul Mijlociu, între care și iraniene, sau cu origini iraniene. Însă autoarele din Iran începuseră să publice încă din secolul al nouăsprezecelea, având preocupări în primul rând jurnalistice, teologice și educative. Astfel, Bībī Ḫatun (Khatoon)[1] a întemeiat întâia „școală pentru fete” și a scris numeroase articole despre dreptul femeii la educație, precum și, în 1895, o carte prin care răspundea unui pamflet anonim – socotită cea dintâi declarație în favoarea drepturilor femeii din modernitatea Iranului.
Secolul XX a cunoscut numeroase scriitoare iraniene, unele emigrate, între care poeta și prozatoarea Ġazāla Alīzāda (Ghazaleh Alixadeh, 1949-1996), care a scris un roman și povestiri, romanciera și traducătoarea Sīmīn Dānešwar (Simin Daneshvar), poeta Mina Dastgheib, născută în 1943, autoarea de teatru și poezie, dar și dramaturga Pūrān Faruḫzād (Pooran Farrokhzad, 1933-2016), care a alcătuit prima Enciclopedie a femeilor din cultură în Iran, romanciera Fattāna Hāğ Sayyd Ğawādī (Fattaneh Haj Seyed Javadi), născută în 1945. Între acestea, Parinoush Saniee, născută la Teheran în 1946, absolventă de psihologie, a scris mai multe romane care ilustrează viața tradițională de familie. A ajuns la recunoaștere internațională prin Ce mă așteaptă și Tatăl celuilalt copil, romane apărute și în limba română în 2012 și 2017. Primul dintre acestea observă cum sfâșierea societății iraniene trece prin orice familie. Eroina Masumeh, care încearcă să-și câștige dreptul la învățătură, fiind de departe mai inteligentă decât cei trei frați ai ei, e învinuită de aceștia că ar avea o legătură intimă cu un tânăr – pe care fata abia îl văzuse, schimbând câteva priviri. E măritată cu forța, dar soțul găsit de familie se vădește din fericire un bărbat modern, oponent al regimului, care îi încurajează dorința de învățătură și nu încearcă să-i controleze fiecare pas, ca bărbații din propria casă. După moartea acestuia își crește singură copiii și ajunge să vadă cum unul din băieți devine adept înflăcărat al lui Khomeyni, iar celălalt pleacă în exil. În Cei rămași și cei plecați, carte apărută și în limba română în 2019, aceeași autoare privește „visul de a reface relațiile rupte, pe care la acea vreme le consideram pierdute. Evenimentele din anii următori și strigătul de libertate al celor rămași în patrie mi-au arătat că aceste legături sunt încă solide și deosebit de strânse […] Trebuie să spunem lucrurilor pe nume și să privim realitatea în față. Poate așa ne vom înțelege mai bine și, la greu, ne vom da mâna cu prietenie și vom striga într-un singur glas lucrul pe care ni-l dorim cu toții”. Toate aceste autoare s-au străduit, trăind în Iran și scriind în persană, să promoveze diversitatea culturală.
Altele au reușit acest lucru trăind în SUA și Europa – mai ales în țările nordice, Franța și Marea Britanie. Astfel, Šahla Beski Šafīq (Chahla Chafiq), care trăiește în Franța, și-a părăsit ținuturile natale în 1983 și s-a implicat activ în domeniul relațiilor interculturale. A scris în franceză eseuri privind soarta literaturii contemporane, dintre care unele apărute mai recent, precum Simone de Beauvoir, întâlnirea iraniană/ Le Rendez-vous iranien de Simone de Beauvoir, 2019. În persană a publicat un volum de proze scurte. Tot în Franța s-au mai afirmat romanciera, scenarista și regizoarea Négar Djavadi și autoarea de literatură pentru copii și filme de animație Marğān Sātrāpī (Marjane Satrapi), ambele născute în 1969 și emigrate după 1979. Un roman de Négar Djavadi, pe tema identității, maternității și exilului a apărut în 2019 și în limba română: Dezorientală.[2] „Ca să te integrezi într-o cultură, trebuie mai întâi, certific, să te dez-integrezi, măcar parțial, dintr-a ta. Să te desparți, să te dezagregi, să te disociezi. Toți cei care le cer imigranților să facă «eforturi de integrare» nu îndrăznesc să-i privească în față și să-i roage să înceapă prin a face aceste necesare eforturi de dez-integrare. Le cer să ajungă în vârful muntelui fără să urce”. Marǧān Satrābī (Marjane Satrapi), născută în 1969 la Teheran, a studiat comunicarea vizuală și în 1994 a emigrat în Franța. A devenit cunoscută prin romanul grafic și autobiografic Persepolis, în care își descrie copilăria, tinerețea, locurile natale, îmbinând povestea vieții cu istoria iraniană și arătând urmările revoluției iraniene asupra vieții de fiecare zi. Povestea a devenit în 2007 un film de animație premiat la Cannes și nominalizat pentru Oscar, ca și pentru Premiul filmului european, 2008. Alte romane de Satrapi sunt Suspinul/ Le Soupir și Pui cu prune/ Poulet aux prunes, 2006, acesta din urmă prezentând și ecranizat, în 2011, povestea unei iubiri nemăsurate și câteva din frumusețile Iranului. Miza prozei și filmelor autoarei constă în arătarea diversității, a familiei, a individualităților feminine puternice. În 2019 Satrapi a romanțat cinematografic biografia laureatei Nobel Marie Curie. În Franța trăiesc și alte autoare care au o legătură cu Iranul, chiar dacă mai depărtată, precum jurnalista Délphine Minoui, născută în 1974, cu bunici persani emigrați, care a plecat să scrie reportaje despre Iran într-o perioadă primejdioasă (a locuit la Teheran între 1997 și 2009), dezvăluind izolarea, dar și sufletele dornice de deschidere de acolo. Cartea ei Vă scriu din Teheran/ Je vous écris de Téhéran, 2015, publicată și în limba română în același an (în traducere de Nicolae Constantinescu), concepută ca o scrisoare adresată bunicului care nu mai trăia, e o analiză lucidă din perioada în care a lucrat special în orașul străbunilor, dar și un reportaj plin de culoare despre femeile care încearcă să-și păstreze înălțimea morală și calmul sub valul de probleme al vremii.
Unele scriitoare iraniene trăiesc în Suedia și scriu în suedeză – între care, poeta și traducătoarea Azita Ghahreman, născută în 1962, sau în alte țări nordice și în Irlanda. Marsha Mehran a descris viața imigranților în romanul Supa de rodii, mizând pe exotism și miresmele unor mâncăruri (ale căror rețete sunt împărtășite). Trei surori iraniene încep o viață nouă deschizând o cafenea într-un orășel irlandez, abordând noile situații cu umor și învingând concurența. Supa de rodii devine un deliciu râvnit în toată zona și mirodeniile dau sens vieții (ca în cunoscutul film Chocolat).
Dar cele mai numeroase autoare sunt cele care au scris mai întâi în persană și apoi, emigrând, au devenit anglofone. Un exemplu e Moniro Ravanipour (Muniru Rawānipur), născută în 1952, în sudul Iranului, absolventă de psihologie, atrasă de teatru încă de la o vârstă tânără. După revoluția iraniană, când familia ei a avut de suferit, scriitoarea s-a văzut nevoită să trăiască sub nume de împrumut în diferite orașe. Culegerea de povestiri, republicată ulterior sub titlul Vrabia și domnul președinte, cu o primă apariție în 1977, a fost retrasă din librării, iar Moniro Ravanipour a lucrat, schimbându-și mereu numele, întâi la o fabrică, apoi ca soră la un spital. Când s-a dus să-și viziteze părinții a fost arestată într-un raid de rutină, iar la închisoare a luat hotărârea să devină o mare scriitoare când se va elibera, spre a nu fi ucisă și uitată ca alții. A început să scrie din nou, scenarii și cărți pentru copii, iar după 1988 și-a publicat cărțile cu numele ei real. În 1994 a fost invitată de diferite fundații la Viena, în Germania, Franța și SUA, unde a primit burse universitare. A rămas să trăiască în SUA, scriind memorii, povestiri și popularizând literatura iraniană. Cunoscută pentru folosirea realismului magic, dar și a stilului de un realism amar, învățat din propria viață, a fost tradusă în numeroase limbi. Primul ei roman, Înecații, scris în persană în 1989 și apoi tradus, i-a adus recunoaștere în Iran. Poveștile, obiceiurile, credințele și superstițiile locuitorilor din sud, lupta lor pentru supraviețuire au stârnit interes și în Occident. În 1990 a publicat o culegere de Basme și credințe din Iranul de Sud, iar după 2000 și-a republicat în traducere toate cărțile interzise în Iran. De exemplu, Aceste nopți nebune[3], roman scris în perioada războiului cu Irakul, când autoarea lucrase la un spital unde veneau mereu răniți și unde pacienții, de diferite credințe și orientări politice, dezbăteau noaptea evenimentele și își povesteau propriile vieți. Cartea a fost începută în Iran și încheiată în SUA, ilustrând astfel dihotomia vieții autoarei, care trăiește în prezent în SUA, scriind și susținând conferințe în engleză. Tot născută în Iran e și poeta, dramaturga și editoarea Sholeh Wolpé, emigrată apoi în SUA, unde s-a consacrat traducerilor din și în persană, precum și unor antologii de literatură iraniană, între care Poemele interzise ale Iranului și exilaților săi[4], cu traduceri proprii. Wolpé a fost laureată pentru mai multe traduceri, între care cele din Forugh Farrokhzad.
Forugh Farrokhzad (1935-1967), al cărei nume apare transliterat și Forūġ Zamān-e Farroḫzād, și Forough Farrokhzad, sau Foroogh Farokhzad, este poate cea mai citată poetă din literatura feminină iraniană modernă. Supranumită „Sylvia Plath a Iranului”, Forugh Farrokhzad s-a născut la Teheran (soră cu mai sus amintita scriitoare Pooran Farrokhzad și cu poetul, actorul/ cântărețul Fereydun Farrokhzad) și a murit în același oraș, într-un accident rutier, la numai 32 de ani. În urma ei a rămas o poezie plină de îndrăzneală, devenită emblema dorinței de libertate din literatura feminină iraniană. Măritată în prima tinerețe cu satiricul și caricaturistul Parviz Šapūr, de care a divorțat în scurt timp, nevoind să renunțe la libertatea de a scrie și la libertatea de mișcare, ea a fost prima femeie care a scris în persană despre dorință, pasiune și „păcat”, asumându-și indignarea moraliștilor. S-a consacrat poeziei „ca o lumânare a cărei inimă luminează ruinele”, alegând singurătatea („Sunt dependentă de disperarea mea”). Un prim volum de versuri (Captivă[5]) deplânge lipsa de perspective a femeii, asemuită cu pasărea care încă speră într-un colț al coliviei, dar nu mai are destulă suflare pentru zbor. Totuși, ea a găsit această putere. Divorțată, nonconformistă și cu o cultură bine așezată (știa italiana, germana, franceza, engleza și citise tot ce îi căzuse în mână), Forugh Farrokhzad a călătorit în 1956 în Europa, scriind un nou volum, încurajată de producătorul de film și scriitorul iranian Ebrahim Golestan. Relația cu acesta a îndemnat-o și la diverse activității legate de lumea filmului. Un documentar la o leprozerie, Casa e neagră, 1962, a fost premiat. Ulterior, poeta a adoptat copilul unei perechi de acolo (băiatul astfel salvat, Hossein Mansouri, a devenit poet și traducător). În 1964 a publicat volumul de poezie Nouă naștere (Re-naștere)[6], pe care l-a socotit apoi adevăratul ei debut: „Toată viața mea e un vers întunecat/ repetându-te în lăuntrul lui,/ ducându-te spre zorii veșnicelor înmuguriri și-nfloriri./ În acest vers te-am suspinat, ah!/ în acest vers/ te-am grefat pe pomi, apă și foc./ Poate că viața i-o lungă uliță unde trece-o femeie / ducând un coș, zi de zi,/ Poate că viața/ e funia cu care bărbatul s-a spânzurat de o creangă./ Poate că viața e copilul întorcându-se de la școală./ Poate că viața i-aprinderea unei țigări/ între două clipe letargice după dragoste/ sau umbletul unuia care trece/ înclinând pălăria/ când dă bună dimineața/ altui trecător cu zâmbet vacant./ Poate că viața e clipa-nghețată/ când privirea mea se distruge în privirea ochilor tăi./ Și aici e un sens/ pe care vreau să-l amestec cu perceperea Lunii/ și înțelegerea beznei./ Într-o cameră, dimensiunea singurătății-mi,/ inima mea,/ dimensiunea unei iubiri/ privește pretextele simple ale propriei fericiri,/ frumoasa uscare a florilor în ghivece,/ răsadul plantat de tine în strat,/ ciripitul canarilor/ cântând dimensiunile unei singure ferestre./ Asta e soarta mea, ah/ soarta mea, soarta mea,/ într-un cer furat de căderea draperiei, soarta-mi coboară o părăsită scară/ întâlnind ceva-n decădere și nostalgie,/ soarta mea i-o plimbare nu veselă în grădina cu amintiri/ murind cu tristețea glasului care-mi spune:/ «Îți iubesc/ mâinile.»/ Voi planta-n strat mâinile mele,/ știu că vor lăstări, știu/ că vrăbiile vor lăsa ouă/ în scorbura degetelor cerneluite./ Îmi voi pune roșii cireșe gemene drept cercei/ la urechi,/ pe unghii, petale de dalie./ Acolo e o alee/ unde băieți cândva-ndrăgostiți/ de mine, cu zburlitul lor păr,/ cu gât subțiratec și picioare sfrijite,/ încă se mai gândesc la nevinovatele zâmbete ale fetei/ dusă de-acolo-ntr-o noapte, de vânt,/ e o alee pe care inima mea/ a furat-o din țara copilăriei,/ călătoria unui volum/ în lungul liniei timpului/ impregnând linia stearpă a timpului cu-n volum/ conștient de imaginea/ care se-ntoarce de la sărbătoarea unei oglinzi./ E calea pe care cineva moare și cineva mai rămâne./ Niciun pescar nu va scoate perle/din micul pârâu curgând către-un șanț./ Știu o sirenă/ ce locuiește-n ocean/ suflând ușor, delicat,/ inima ei într-un fluier./ Mică, tristă sirenă,/ care seara moare dintr-un sărut/ și din alt sărut renaște în zori”. (Re-naștere). Forugh Farrokhzad speră că prin singurătate zborul poate fi păstrat în amintire: „Inima îmi e grea/ Inima îmi e grea./ Ies pe balcon și/ degetele îmi trec peste/ pielea întinsă a nopții./ Lămpile relației s-au stins./ Lămpile relației s-au stins./ Nimeni nu mă va prezenta soarelui./ Nimeni nu mă va lua/ la ospețele vrăbiilor/ Păstrează zborul în amintire,/ pasărea e muritoare” (Păstrează zborul în amintire). Versurile oscilează între adâncă tristețe și încrederea că „va răsări soarele”: „Vezi, adânc în ochii mei/ se topește. pic, pic, pic, jalea,/ vezi, întunecata mea umbră rebelă/ devine captiva soarelui./ Vezi, toată ființa-mi se prăbușește,/ o scânteie mă-nvăluie,/ mă ridică spre piscuri,/ mă prinde./ Vezi, din tot cerul meu/ dau pe dinafară stelele căzătoare./ De atât de departe ai răsărit,/ din ținutul miresmelor și luminilor./ M-ai lăsat să pătrund sub coaja/ de fildeș, nori și cristale./ Du-mă cu tine, speranță mângâietoare!/ Du-mă spre orașul împreunărilor și dorințelor./ Mă conduci pe o înstelată cărare/ mă așezi deasupra stelelor/ și iată-mă pescuind stele/ ca pești roșii, simpli, din bazinul nopții./ Departe ne-a fost ținutul, departe/ de această boltă-azurie./ Acum sunetul glasului tău/ îmi cade-n auz./ Și sunetul aripilor îngerești, de zăpadă./ Vezi unde am ajuns. Până la galaxie, veșnicie și nemurire./ Acum că ne-am ridicat spre vârfuri/ […] iată, respiri și va răsări soarele (Va răsări soarele). Treptat, nevoia de iubire a poetei se transformă în dragoste de oameni, în general. De multe ori evocă țărani, vânzători de pepeni, femei cu văl, trecători prin bazar etc. Culorile strălucitoare ale Orientului izbucnesc în toate descrierile, alături de miresmele iasomiei și „amestecul de arome călătoare”, de „cafea și pește”, de „volumele verzi” ale verdețurilor. Tot ce s-a publicat postum din Forugh Farrokhzad (în primul rând, lungul poem Să credem în începutul anotimpului rece) i-a confirmat faima de autoare situată dincolo de convenție, scriind cu intensitate și directețe, în vers liber – într-o țară care până atunci respectase tradiția prozodică strictă – și într-un limbaj simplu, de toate zilele, despre depășirea momentului și tot ce înseamnă timp, trecere, emoții sincere.
Sīmīn Dānešwar (Simin Daneshvar, 1921-2012), romancieră, nuvelistă și traducătoare, care a studiat literatura persană la Teheran, unde a obținut și doctoratul, este un nume de referință din Iranul secolului XX. În 1948 a publicat prima culegere iraniană de proze scurte scrisă de o femeie (cinci povestiri și două scrieri autobiografice). Tot ei îi revine gloria de a fi, în Iran, prima autoare a unui roman: Savushun, 1969, cunoscut și sub titlurile Îndoliații de la Siyavāš[7] sau Un Recviem persan. După zeci de reeditări, acesta a fost socotit best-seller-ul literaturii moderne iraniene. Savushun evocă zona sudică din Șiraz în ultimii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, având-o drept eroină pe Zari, tradiționalistă măritată cu un moșier idealist, care, datorită armatei ocupante, ajunge în mijlocul turbulențelor și intrigilor politice, trăind în vârtejul unei societăți care susține fie înăsprirea stilului de viață islamic, fie occidentalizarea. Perspectiva feminină asupra vieții de zi cu zi și a schimbărilor aduse de revoluția islamică adaugă emoție și culoare evocativă. Simin Daneshvar include chiar la începutul romanului, în ziua nunții fiicei guvernatorului, câteva propoziții care descriu viața dintotdeauna și răsturnarea situației tradiționale: lumea se minuna de pâinea uriașă, sangak, pentru alcătuirea, frământarea și coacerea căreia se adunaseră toți brutarii din Șiraz, în timp ce alții comentau că ar putea conține murdării, deoarece ocupanții puseseră stăpânire pe toate proviziile. Descrierea miresei și a nunții, a musafirilor, cu grijile, mirările și ambițiile lor, a grădinii cu palmieri și chiparoși împodobiți, a candelabrelor, fântânilor și coșurilor cu flori, a muzicanților și dansurilor, captează din prima clipă atenția prin „tot ce înseamnă viața Persiei”. Altă carte publicată de Simin Daneshvar, în amintirea soțului ei, scriitorul Ğalāl al-Aḥmad (Jalal al-Ahmad), Amurgul lui Jalal, 1981, face parte dintr-o trilogie. Scriitoarea a publicat și traduceri din Anton Cehov, George Bernard Shaw, Arthur Schnitzler, Nathaniel Hawthorne, William Saroyan, Alberto Moravia. Prozatoarea s-a declarat împotriva pasivității față de modernitate și a condamnat respingerea culturii apusene, considerând că înnoirile datorate acesteia își pot găsi loc și în contextul tradițiilor religioase existente. Eterogenitatea etnică și lingvistică a Iranului, diferențele de receptare a educației, modernității, de atitudine față de tradiție și schimbare nu puteau fi decât propice deschiderii. Izbutind să reflecte realitatea, în ciuda cenzurii, Simin Daneshvar abordează teme precum adulterul, căsătoria tradițională aranjată, nașterea, relațiile între mamă și fii, trădarea, singurătatea, dar și relațiile lipsite de armonie sau probleme sociale precum analfabetismul, sărăcia (nu doar materială, ci și emoțională și culturală), încălcarea drepturilor individului. E singura autoare care a scris despre diferențierea rasială: în proza scurtă Un oraș precum paradisul povestește despre o sclavă de culoare din Șiraz, care, rău tratată de familia în care trăia, visează la Africa (pe care nu o cunoștea decât din poveștile mamei), ca la paradis. Din această reflectare a realității, culoarea locală nu putea să lipsească, nici readucerea în atenție a istoriei, a obiceiurilor regionale și dialectelor. Femeile sunt încurajate să participe la schimbare. Ca și prozatoarea Šahrmūš Parsīpūr (Shahrmush Parsipur), născută în 1946 (care în Femei fără bărbați[8] „urmărește destinele întrețesute a cinci femei ce ajung să trăiască laolaltă într-o casă de grădină” – simbolic, o livadă cu cireși și vișini – unde își spun poveștile, spre a se alina), Simin Daneshvar folosește o limbă colocvială și abordează cu simplitate caracterele, situările, pentru a fi accesibile unui public cât mai larg. Femei obișnuite, casnice, profesoare, slujitoare, vorbesc despre dragoste, violență, aventură, represiune, atrăgând atenția la problemele de gen, amestecând viața privată și politica, transmițând un îndemn la rezistență și răbdare. Marginalizarea, subordonarea și represiunea femeilor e subliniată prin limbajul sexist și disprețuitor. Adesea femeile pot ajunge chiar la închisoare pentru că au îndrăznit să își spună opinia, sau pur și simplu pentru că sunt femei; cu atât mai mult când reacționează la tiranie, precum Sharmush Parsipur, care a scris opt cărți oprite de cenzură și a fost închisă de mai multe ori, odată în urma unei neînțelegeri, rămânând în arest, fără să fie vinovată, patru ani, alte dăți din pricina opiniilor disidente. Cei spunând explicit ce gândeau nu-și aveau locul decât la închisoare, în vremuri ilogice și necruțătoare, când decidenții aveau media de vârstă sub 20 de ani, fiind mult prea tineri și lipsiți de înțelepciune. Chiar și directoarea închisorii (despre care vorbesc Memoriile de închisoare, 1996, scrise de Sharmush Parsipur) avea 19 ani, iar deținutele erau în mare parte eleve sau studente.
Unele autoare iraniene fac parte din minoritățile naționale ale țării. Zoya Pirzad, semnează, după anul 2000, câteva din romanele cele mai premiate în persană. Autoarea este o iraniană armeană născută în 1952, cu mamă armeană creștină și tată rus musulman. Romanul Eu sunt cea care stinge lumina, 2001, tradus în numeroase limbi, reflectă într-un limbaj simplu și realist viața monotonă a unei casnice dintr-un oraș sudic, viață care nu îi mai împlinește așteptările și în care religiile și identitățile ajung la ciocniri. Portretele societății patriarhale sprijină comedia socială și tabloul vieții cotidiene, surprinsă cu măiestrie și în nuvelele sau prozele scurte din culegerile Ca în fiecare seară, 1991 și Ne vom obișnui cu asta, 2006. De asemenea, scriitoarea Farībā Vafī (Fariba Vafi), născută în 1963 la Tabriz, scrie și ea în persană, deși limba ei maternă e azera, căci aparține minorității etnice azere. Autoarea e socotită o voce inovatoare prin exprimarea minimalistă și totodată profund poetică. De la volumele de proze scurte (între care cel dintâi a fost În adâncul scenei, 1986), la romanele Tarlan, 2006, Vis despre Tibet, 2007, Un secret al aleilor, 2008, Întregul orizont, 2011 ș.a., până la recentul Altă zi pentru Shura, toate cărțile ei au fost traduse în numeroase limbi și laureate atât în plan local cât și internațional.
Azar Nafisi, care a predat ani de zile la Universitatea din Teheran, reușind să emigreze definitiv în SUA în 1997, împreună cu familia, a început să publice eseuri, dar și amintiri, în engleză. Între eseuri sunt mai cunoscute Republica imaginației, 2014 și Imagini ale femeilor în literatura persană clasică și în romanul iranian contemporan, ca și unele eseuri despre drepturile și cultura femeilor în Iran și Maghreb. Memoriile ei, pornind de la comentarii despre cărți, intitulate Citind Lolita la Teheran[9] au fost traduse în zeci de limbi și multiplu premiate. În 1995 autoarea avea să invite șapte studente la un work-shop privat, spre a citi și a discuta împreună literatura care la universitate era interzisă. „Toate cele alese erau fete, pentru că ar fi fost prea riscant să predau unei clase mixte chiar şi în intimitatea propriului cămin, chiar dacă vorbeam doar despre nevinovate opere de ficțiune”. Tema dialogurilor pornea de la relația dintre ficțiune şi realitate, atât în vechea literatură persană și arabă, cât și în romanele americane și engleze moderne și contemporane. Era o perioadă imprevizibilă, în care restricțiile alternau cu etapele de aspre încercări, iar „universitățile deveniseră ținta atacurilor puriştilor culturali” – regulile stricte mergând până la segregarea bărbaților şi femeilor pe clase și la pedepsirea profesorilor rebeli. Profesoara îl selectase pe Nabokov pentru că era unul dintre scriitorii convinși de puterea „aproape magică” a literaturii. La nouăsprezece ani, în timpul Revoluției Ruse, „refuzase să se lase distras de şuieratul gloanțelor. Continua săşi scrie poemele solitare, în timp ce se trăgea din toate părțile şi vedea luptele sângeroase de la fereastră”. Putea fi un model pentru cei care încercau să transforme „realitatea apăsătoare şi sumbră” din Iran. Pagini pline de poezie, prilejuite de analiza cuvântului upsilamba, folosit de Nabokov în Invitație la eșafod (tinerele cititoare, având fiecare propria dramă și poveste, inventează sensuri care mai de care mai neobișnuite acestui cuvânt), atrag atenția asupra misterioaselor puteri verbale: „Mie, upsilamba îmi sugera imposibila bucurie a unui salt suspendat. Yassi, care părea extrem de încântată, fără vreun motiv aparent, strigă din colțul ei că upsilamba i se părea numele unui dans – cum ai spune «Hai, iubitule, să dansăm Upsilamba!». Mannei, upsilamba îi amintea de un peşte mic, argintiu, sărind în sus şin jos în apa unui lac luminat de lună” etc. Literatura vieții într-o societate totalitară, magistral evocată de Nabokov, stârnește nu doar interesul celor preocupați de Iranul din perioada puristă, ci și a necunoscătorilor de cenzură în general. Studentele-cititoare din Teheran duceau, toate, bine cunoscuta viață dublă: „una reală şi una plăsmuită”. Spre a nu-și pierde identitatea, spre a nu fi transformate în „mase amorfe, neînsemnate”, evadau în realitatea ficțională: „Indiferent cine eram – şi nici nu era aşa de important cărei credințe religioase iam fi aparținut, dacă doream să purtăm vălul sau nu, dacă urmam cu strictețe ritualurile religioase impuse sau nu –, deveniserăm plăsmuiri ale visului altcuiva. Un ayatollah sever, ce se autoproclamase regefilosof, venise la putere […] în numele trecutului, spunea el, un trecut cei fusese furat. Şi acum îşi dorea să ne recreeze pe noi după chipul şi asemănarea acelui trecut iluzoriu.” În acest context, romanul lui Nabokov avea să le atragă atenția tinerelor asupra faptului că nu numai viața, ci și povestea vieții le poate fi furată. Devenind conștiente de puterea cuvântului, fetele au prins curajul de a înfrunta „realitatea de dincolo de zidurile casei”. Își mărturisesc absurditățile trăite (de pildă, faptul că erau controlate de comitetul de disciplină să nu se rimeleze, sau că, stând în timpul prânzului pe iarbă şi mâncând mere, „au fost apostrofate de gărzi pentru că muşcau prea seducător din măr!”). Alte lecturi cenzurate (distribuția de carte străină fusese blocată în Iran), abordează operele lui Fitzgerald şi Hemingway. Pentru studenții din Teheran, pasiunea şi trădarea nu erau legate decât de emoții politice, „iar iubirea – foarte îndepărtată de simțămintele lui Jay Gatsby pentru doamna Tom Buchanan. Adulterul era, în Teheran, una dintre numeroasele crime pedepsite de lege, în consecință: moarte prin lapidare publică”. Diferențele sunt comentate prin prisma tragediilor momentului (procese, epurări, excluderi, arestări), dar și a perspectivelor diferite asupra timpului: „Noi, în țările vechi, avem obsesia propriului trecut. Ei, americanii, au visul: simt nostalgia promisiunilor viitorului”. Considerate „gunoaie decadente”, care îndeamnă oamenii să fie „adulterini şi bandiți”, asemenea romane nu puteau fi citite decât ca informare „asupra imoralității americane”, iar în universitățile iraniene restructurate, profesorii incomozi puteau fi eliminați, așa cum studenții indezirabili erau exmatriculați. Autoarea, căreia nu îi rămăsese decât să se retragă de la Universitate, înțelege că nu are altă soluție decât evadarea (în exterior sau interior). Emigrează, dar până atunci se întoarce „spre cărți ca spre unicul sanctuar” de care avea nevoie pentru a supraviețui. Între cărțile salvatoare se afla și poezia persană clasică, devenită, deoarece anteislamică, indezirabilă. „Ca un grup de conspiratori ne strângeam în jurul mesei din sufragerie şi citeam poezie şi proză de Rumi, Hafez, Saadi, Khayyam, Nezami, Firdousi, ‚Attar, Beyhaghi[10]. Citeam pe rând pasaje întregi, cu voce tare, şi cuvintele se ridicau parcă în aer, pluteau pe deasupra capetelor noastre şi apoi coborau ca o boare diafană, atingândune toate cele cinci simțuri. Cuvintele acelea ne umpleau de o asemenea încântare şi bucurie față de puterea limbajului, că te desfătau şi te uimeau deopotrivă. […] Tatăl meu obişnuia uneori să spună că adevărata noastră casă, adevărata noastră istorie, era în poezie”. După războiul cu Irakul, care le dăduse multora senzația „că au un țel în viață şi că dețin puterea”, fuseseră căutați alți inamici, cei interni, intelectualii, „reprezentativi pentru decadența culturală”. Pentru a scăpa de întemnițări, aceștia încep să emigreze în masă. Dar Azar Nafisi poartă cu sine Iranul pretutindeni. În Lucruri nespuse[11] explorează legăturile de familie, care o fac să-și înțeleagă rudele tardiv, dar să se înțeleagă și pe sine. Cheia de lectură a cărții e memoria culturală, marcată de Cronica șahilor a lui Firdousi[12]. „Vocea tatălui meu se umplea de respect… Ne-a învățat că poeților le datorăm un respect special, diferit de cel pe care-l avem pentru profesorii și strămoșii noștri.” „Cu timpul, personajele epopeii mi-au devenit la fel de cunoscute ca membrii familiei […] cartea aceea a devenit un loc pe care să-l pot cutreiera fără opreliști și inhibiții”. Autoarea Lucrurilor nespuse își plasează evocările între emoție și distanțare critică, trezindu-ne admirația nu doar prin stilul inspirat de capodopere literare, ci și prin conținutul faptic al amintirilor, care umplu „golurile” memoriei oficiale. „Nu ne definim prin ceea ce dăm la iveală, ci prin ceea ce ascundem”, spune Azar Nafisi, publicându-și cu sinceritate „ascunsele”. Și totuși, atracția cărții nu stă în „nespusele” dătătoare de titlu, ci în forța inspiratoare care duce la retrăirea istoriei.
Scriu în engleză și alte autoare „hibride”, de origine iraniană, în SUA și în Marea Britanie. Tara Bahrampour, absolventă de anglistică și jurnalism în SUA, e o jurnalistă pe teme de migrație și educație la The Washington Post și a făcut reportaje din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Georgia. A publicat memoriile: Să vezi și să revezi. O viață în Iran și America, 1999, povestind istoria familiei, de la bunicul moșier în Iran, la tatăl arhitect căsătorit cu o americană, până la Tara, care a emigrat în America la 11 ani, având o adolescență plină de tâlcuri noi, dar și de amintirile unui copil atent să nu încalce regulile – de pildă, îi cususe un chador chiar și păpușii Barbie. Tot memorii a publicat și Niloufar Talebi, născută la Londra din părinți iranieni. apoi emigrată în S.U.A, unde a studiat la universitatea din California literatură comparată și teatru. A publicat în 2008 o antologie de poezie iraniană, cu autori care au trăit în afara Iranului după 1979[13]. A regizat mai multe spectacole cu textele din această antologie și a compus librete pe teme iraniene, precum Nowruz (anul nou la persani) și alte opere de un act. A tradus romane și poezie iraniană. Volumul de memorii Autoportret în floare[14], 2019, alcătuit din fragmente de proză, versuri, fotografii, spune poveștile poeților, femeilor, cenzurii – puterea de recreare a amintirii și limbajului, lupta pentru propria autodefinire literară; cuprinzând și traduceri și pagini despre Teheran. Amintirile scrise în engleză despre Iran nu lipsesc nici din viața altor autoare emigrate, între care Firoozeh Dumas (Firuzeh Duma), născută în 1965 la Abadan, care a publicat Nostim în persană. Memorii despre a crește iranian în America, 2003, sau Râzând fără accent. Aventurile unei cetățene globale, 2008, precum și romanul pentru adolescenți Nu sunt chiar așa groaznică, falafel[15], 2016, care a fost distins cu premii ale literaturii pentru copii și e predat în școli, deschizând perspective pline de umor asupra imigrației și identității. Firuzeh Duma povestește însă și că nu i-a fost ușor să se integreze între colegii de școală americani, care nu știau nimic despre Iran, iar la facultate (a absolvit istoria artei la Berkeley California) a avut experiențe neplăcute datorită realităților din Orient. Din aceeași lume a memoriilor îmbinate cu ficțiunea, sau cu descrierile reportericești și portretele literare face parte Orașul minciunilor, 2014, apărut și în limba română în 2015, volum scris de Ramita Navai (născută în 1971, trăitoare la Londra, jurnalistă britanică de origine iraniană, realizatoare de documentare pentru Channel 4, corespondentă pentru The Times între 2003-2006 la Teheran). Proza acestei autoare, care nu ocolește studiile ambientale, zugrăvește supraviețuirea prin disimulare într-un regim opresiv. Subtitlul – Dragoste, moarte și sex la Teheran – reprezintă câteva clișee atribuite prin tradiție Orientului. Multe din aceste clișee încă se regăsesc într-o realitate unde oamenii n-au încotro, mint ca să trăiască. Fetele poartă jeanși sub chador, o soție conservatoare descoperă că soțul ei nu-și făcuse la Mekka pelerinajul, ci în Thailanda, cumințile gospodine privesc filme porno, alcoolul se vinde peste tot, chiar dacă nu la vedere ș.a. În cuvântul introductiv e citat un aforism al poetului persan Saadi, sec. XIII, care spune că „o minciună bine intenționată e mai bună ca rana adevărului, câteodată”. Astfel, și regimul actual mai închide câteodată ochii, pentru a nu avea prea multe proteste. „De-a lungul bulevardului Vali Asr, care străbate Teheranul de la nord la sud, se desfășoară poveștile a opt iranieni din diferite clase sociale. O lume a gangsterilor și mondenilor, a soțiilor supuse și a voluntarilor din poliția civilă, oameni obișnuiți obligați să ducă o viață neobișnuită”. Unele aspecte, precum cele legate de multiculturalitate – de viața afghanilor, a turco-azerilor și a altor minoritari, nu sunt atinse decât în treacăt. Totuși, volumul a fost distins cu Political Book Award 2015.
Autoare născută în Marea Britanie cu origini iraniene e și Yasmine Crowther, care scrie despre strădania de a apropia cele două lumi cărora le aparține. Educația britanică nu o face să uite că a crescut într-o casă cu tradiții și reguli stricte, persane. Personajul ei Maryam din Bucătăria de culoarea șofranului, 2006, o carte pe teme de familie și identitate, are de ales între cele două țări, ceea ce reprezintă deja un semn de libertate. Iranul, chiar dacă nu aflat în prim plan, persistă în conversații, iar autoarea a făcut special o călătorie de documentare pentru a fi cât mai exactă în evocarea lui. Literatura Yasminei Crowther descrie viața de familie luptând să-și urmeze cursul – în ciuda războaielor, abuzurilor, politicii. Soraya, bunica lui Maryam, e o femeie puternică; și nici sora ei nu se lasă închistată de tradiții, iar fiica lui Maryam, Sara, își urmează mama într-o vizită în Iran, descoperind prețul pe care aceasta îl plătise pentru libertate. Scriitoarea creionează personaje convingătoare, inclusiv bărbați iubitori, corecți și demni, precum Ali și dr Alawi. „Bucătăria de culoarea șofranului” reprezintă însăși miezul casei, locul eliberării de etichete, unde poate fi cugetat în liniște asupra rădăcinilor și exilului, asupra drumurilor – de la străzile Iranului la suburbiile Londrei. Născută în Iran și trăitoare la Londra e și poeta britanică Mimi Khalvati, care, după studii orientale și africane, dar și de dramaturgie, în Europa, a lucrat ca directoare de teatru la Teheran și a tradus din engleză în persană piese de teatru. Acum scrie în engleză și predă scriere creativă la The Poetry School pe care a întemeiat-o la Londra; de asemenea, a editat câteva antologii de poezie. Mimi Khalvati ilustrează modul de a scrie modern în stilul clasicelor gazeluri persane, unde în finalul celui de al doilea hemistih e repetat același cuvânt: „Sunt iarba și briza ești tu. Adiază-mă./ Sunt roza și pasărea ești. Încântează-mă./ De ești rima, refrenul, eu, n-atârna/ de buzele-mi, vino și vin. Cu-n semn cheamă-mă./ De ești pumn de fier în mănușă de catifea./ zborul săgeții străpunge inima. Tatuează-mă./ De-i a mea limba veninului, coada șarpelui,/ fermecătorule, farmecă, țese-ți vraja, subjugă-mă./ Dacă-s dafinul care fruntea ți-o înconjoară/ tu ești brațele-n jurul scoarței, nu mă știi, cunoaște-mă./ O, de-aș fi scoarța! Bătrână încă-nfrunzind,/ tu-n umbra mea picurând, roua ce-nrourează-mă/ Dacă vin dinspre răsărit iar tu mori în apus/ mori de dragul meu, noapte de noapte-nnoiește-mă/ Dacă-i prietenie sfârșitul, prieten să-mi fii,/ muză, frate, Shamsuddin pentru Rumi, ghidează-mă./ Fii-mi cer și pământ, și-oi fi de două ori eu,/ jumătate din lume de-mi ești, re-ntemeiază-mă” (Ghazal). Altă poetă de obârșie iraniană, Susan Atefat-Peckham (născută la New York în 1970, sfârșind în 2004 într-un accident), a atras atenția prin volumul de versuri Acest fel de somn[16], 2001, care conține și un glosar persan, asupra exotismului acestei lumi, cu mirosurile, gusturile, sunetele și contradicțiile inerente. Scriitoarea conturase o antologie de autori americani originari din Orientul Mijlociu[17], care aparțineau unor religii diferite – evrei, musulmani, creștini, dar ale căror scrieri reprezentau contribuții la actuala cultură americană. Astfel, toate aceste memorialiste, romanciere, nuveliste, poete și traducătoare iraniene de limbă engleză, cu toată complexitatea lor culturală și personală, cu poveștile lor unice și mișcătoare despre confruntările dintre trecut și prezent, cu dragostea lor pentru frumusețile exotice și culturale ale Iranului, dar și pentru lumea liberă devenită patria lor, cugetă în proză, poezie, teatru, studii și scrieri non-fiction asupra identității multistratificate, mereu în schimbare, care a devenit însăși emblema lumii în care trăim.
[1] Numele scriitoarelor iraniene apar scrise în mai multe feluri, după cât de modernă a fost transcrierea. În text am folosit varianta care e cea mai frecventă, dar la prima pomenire a numelui am trecut într-o paranteză toate alternativele.
[2] Desorientale, traducere din franceză de Ada Tanasa, Editura Polirom.
[3] These crazy nights, 2019, traducere adăugită după textul în persană scris în 1981.
[4] The Forbidden Poems from Iran and its Exiles, Michigan State University, press 2013, antologie laureată cu Midewst Book Award.
[5] Asīr, 1955. Ulterior a mai publicat volumul de versuri Zidul/ Divār, 1956.
[6] Tavalodi Digar, 1964. Traducerile de poezie inserate în acest eseu îmi aparțin.
[7] Savūšūn, 1969.
[8] Cartea a fost publicată în persană în 1989, și în română, în traducerea Cristinei Ciovârnache, în 2014.
[9] Reading Lolita in Tehran. A Memoir in Books, Random House, 2003.
[10] Poeți și filozofi care de fapt nu sunt anteislamici, dar aparțin în majoritate orientării mistice sufi, propovăduitoare a drumului spre Dumnezeu prin iubire. În traduceri occidentale, cei mai cunoscuți sunt Hafiz și Rumi.
[11]Things I ve been silent about. Memories of a Prodigal Daughter, Random House, 2008.
[12] Firdousi (sau Ferdousi, Firdawsi), m. 1200, autorul epopeii de 60 000 de versuri, Šāh-nāma (Shah-Nameh).
[13] New Poetry by Iranians Around the World, 2008.
[14] Self-Portrait in Bloom, 2019.
[15] I Ain’t so Awful, Falafel, 2016.
[16] That Kind of Sleep, 2001.
[17] Talking through the door, 2014 , Syracuse Universiry Press.