Cu toate că a pornit destul de greu întregul proces de pregătire a evenimentului (de fapt, a fost vorba nu doar de un eveniment, ci de o bogată agendă încărcată de întâmplări culturale de excepție), Timișoara a făcut față de o manieră onorantă și remarcabilă performanței de a fi fost aleasă în acest an drept Capitală Culturală Europeană.
Sigur, nu noi suntem cei care, la finele acestui an, trebuie să facă un bilanț al șirului de manifestări prestigioase și deosebit de atractive. Există, slavă domnului, destui activiști specializați în analiza muncii „lucrătorilor culturali”(sic!) (așa cum, dând dovadă de o imaginație de o splendoare perfect retrogradă, de undeva, de „Sus” s-a propus, spre a le sublinia astfel contribuția la înflorirea Cetății, să fie numiți artiștii: scriitori, muzicieni, plasticieni, actori, balerini, muzeografi, cantautori etc.!!). Deci, „lucrătorii culturali” și-au făcut pe deplin datoria!
Considerăm că vârful sinusoidei evenimențiale l-a reprezentat, indiscutabil, arta plastică, fără să minimalizăm, însă, în vreun fel, celelalte manifestări culturale: excelentele conferințe de la Universitatea de Vest, concertele, lansările de carte ori spectacolele de teatru și operă.
Perioada verii – care, de regulă, culturalmente vorbind, îneacă Banatul (și nu numai el, ci întreaga țară!) într-o aură de molcomă visare și inerție – a fost de-a dreptul trepidantă, zguduită, ca să zicem așa, de două fulminante acțiuni, organizate tot de Fundația Art Encounter.
Primul episod major care a deschis programul complex (pe care – nu ne putem abține să nu folosim limba de lemn – l-am putea numi „ciclu de manifestări…”!) a fost extraordinara expoziție Victor Brauner, unul dintre cei mai mari suprarealiști europeni. El a fost omagiat anul acesta, aici, la noi, în România, printr-o retrospectivă ce a cuprins picturi, desene, ilustrații de carte, două sculpturi și documente din fondul arhivistic al artistului. Intitulată Victor Brauner – invenții și magie. Către o artă universală și curatoriată de Camille Morando (o personalitate și, totodată, o persoană absolut simpatică), de la Centre Georges Pompidou – Paris, ea rămâne o performanță formidabilă, cu atât mai mult cu cât a fost cea mai importantă și cuprinzătoare expoziție din Europa de Est dedicată acestui uriaș artist de origine română. Și, în același timp, prima cu operele sale, organizată în România. De aceea, ocazia vizitării unei astfel de expoziții s-ar fi putut să fie unică în viață pentru orice iubitor de artă. În plus, nu trebuie uitat detaliul privind eforturile Muzeului de Artă din Timișoara (Palatul Baroc), depuse pentru a beneficia de acest împrumut de peste 70 de lucrări semnate Victor Brauner. O parte a provenit din colecția Centrului Georges Pompidou de la Paris, altele fiind aduse din colecțiile Muzeelor Saint-Étienne Métropole, Cantini Marseille și din muzee din România (MNAR, Muzeul de Artă Tulcea, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Muzeul Țării Crișurilor și MARe – Muzeul de Artă Recentă), precum și din colecții private, din țară și străinătate.
Apoi, în miezul verii, a apărut expoziția intitulată Corpul imposibil, a lui Adrian Ghenie, poate cel mai în vogă artist plastic român la ora actuală, cu tablouri care se vând la casele de licitații din întreaga lume la prețuri exorbitante. Autorul a expus lucrări recente (realizate în timpul pandemiei, când, prin izolarea în spațiul domestic, singura legătură a lui cu lumea se efectua prin dispozitivele digitale) sau altele, create special pentru expoziția de la Timișoara. Diana Marincu, curatoarea expoziției, remarca: „(…)Aceste teme vorbesc despre relația complicată pe care omul modern o are astăzi cu tehnologia, cu social media, cu propriul corp și cu timpul. Ghenie a observat că există astăzi un nou limbaj al corpului, care impune postùri diferite, dezvoltări anatomice specifice și prelungiri ale membrelor prin instrumentele tehnologiei…”. Interesant este că, la finalul vernisajului, a avut loc și un moment „Meet the Artist”, transformată într-o adevărată conferință-dialog, în care faimosul pictor român a împărtășit publicului atât crezurile sale artistice, cât și proiectele la care lucrează. A fost, spun martorii, o autentică sărbătoare, mai ales că era vorba de prima expoziție personală a lui Adrian Ghenie în România.
La mijlocul toamnei, evenimentele în premieră au continuat cu epustuflanta expoziție a unui alt mare artist, aflat, tot așa, la prima sa retrospectivă și, totodată, cea mai mare în ultimii 50 de ani, organizată în țara sa de obârșie. Brâncuși. Marele Brâncuși. Vrăjitorul din Impasse Ronsin. Cel care zisese, în 24 martie 1907, părăsind, după o lună, atelierul lui Rodin, unde fusese invitat să ucenicească: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”. Vorbe grave, înțelepte, țâșnite din adâncurile paremiologice ale Olteniei, un alt fel de omagiu adus unui geniu și, totodată, semnul unei ambiții nemărginite, o veritabilă profesiune de credință.
Brâncuși: surse românești și perspective universale – așa se numește emoționanta expoziție, ca omagiu adus celui mai de seamă artist român, deschisă pe 30 septembrie și care rămâne deschisă până pe 28 ianuarie 2024. Găzduit de Muzeul Național de Artă Timișoara (MNArT), unde costurile de amenajare s-au ridicat la peste 1 milion de euro și în condiții excepționale de securitate (cu o notă de plată de peste 2 milioane de euro), evenimentul aduce în atenția publicului o personalitate emblematică, un reper incontestabil al sculpturii moderne, precum și un simbol universal. Este, cum spuneam, cea mai amplă expoziție Brâncuși organizată în România în ultimii 50 de ani.
Curatoriată de Doina Lemny, expoziția de la Timișoara oferă vizitatorilor diverse etape ale parcursului artistic brâncușian (deci, vorbim de o panotare atentă și super-profesionistă). În dialog cu cele 22 de sculpturi expuse, se află și o inedită selecție de fotografii, alături de fragmente filmate de Brâncuși însuși. În total, pot fi admirate aproape 100 de opere ale lui Constantin Brâncuși (22 de sculpturi, 55 de fotografii, 11 desene), dublate, de asemenea, de un Catalog de o înaltă ținută grafică și de conținut, îngrijit de către curatoare. Dar și ocazia unică de a face cunoscute, printre altele, două volume valoroase, semnate de aceeași universal recunoscută ca exeget al vieții și operei lui Brâncuși, Doina Lemny: Brancusi et ses muses, apărută la Editura Gourcuff Gradenigo din Montreuil, cu sprijinul Institutului Cultural Român și Lizica Codreanu, o dansatoare româncă în avangarda pariziană, apărută la Editura Vellant.
Expoziția beneficiază de împrumuturi excepționale de la Centre Pompidou, Tate, Fundația Guggenheim din Veneția, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul de Artă Craiova, precum și din 3 colecții particulare. Bref, potrivit Doinei Lemny, sculpturile lui Brâncuși au fost aduse din colecții private și de stat, din Anglia, Elveția, Franța și România.
Senzația celor care adastă în fața celor 22 de sculpturi (fiindcă asupra lor se opresc mai întâi privirile vizitatorilor!) este uluitoare. O emoție copleșitoare (însoțită firesc de un ritm cardiac accelerat!) invadează ființa spirituală a celui care nu le cunoaște decât din ilustrații sau nu a avut rarisima ocazie de a vizita atelierul lui Brâncuși, strămutat din Impasse Ronsin lângă Centre Pompidou din Paris. Dar, când se găsește în fața lor și atinge cu privirea minunile brâncușiene (n-o să numim decât câteva), precum Écorché-ul, Capul de copil, Prometeu, Muza adormită, Sărutul, Domnișoara Pogany, Piatra de hotar, Rugăciune, Măiastra, Pasărea-n văzduh, Coloana fără sfârșit (III), atunci, fără să-și dea seama, îl cuprinde o sfârșeală, un soi de vertij ca o furtună în plexul solar și o buimăceală din care nu va ieși decât atunci când va face primul pas în afara Palatului Baroc și se va așeza pe banca de piatră din centrul Pieței Unirii. Fiindcă el, privitorul, de-abia atunci conștientizează că, în clipa în care a privit Măiastra, el a avut, mai devreme, în spațiul acela protector, privilegiul astral de a ajunge la perfecțiunea senzației (ceea ce nu-i e dat oricui!), înălțându-se ca într-o levitație neștiută până acolo unde Marele Artist și-a închipuit cu ochii minții sale și cu mâna sa dumnezeiască nu materialitatea zborului în văzduh, prin mijlocirea unei păsări banale, ci însăși reprezentarea esențializată a acestuia în spirit: catharsis-ul. Reluând o vorbă de-a lui Paul Klee – și care stă ca un memento deasupra Muzeului de Artă din Timișoara – Arta nu reprezintă vizibilul, ci face vizibil. Cum ar veni, Brâncuși este un provocator de vizibil îndumnezeit, o sursă de magnificență divină. Măiastra este ca o elevație purificatoare dinspre iadul de Jos (și nu sunt puține mărturii că aici, jos, este un Infern!) și Raiul de Sus, Paradisul pierdut cândva. Ei bine, tocmai drumul acesta sacru, Calea aceasta pură a Ideii către o formă de ataraxie, l-a plămădit Brâncuși. El a fost Alesul, căci lui i s-a inoculat picătura de geniu, prin care și-a făurit Ideea, cu mâna în prelungirea minții.
Dificultățile ce-l privesc pe Brâncuși însă nu constau doar în decriptarea exegezelor privind polisemantismul operei sale, ci au apărut și într-un domeniu strict pragmatic: la montarea propriu-zisă a lucrărilor. Acolo, în Palatul Baroc, unde au fost făcute investiții foarte serioase, începând cu 2021, prin instalarea a 80 de camere de supraveghere și achiziționarea unui sistem de climatizare, cu echipamente de detecție a variațiilor de temperatură și umiditate.
Doina Lemny se confesează: „Peste tot este foarte greu de organizat, pentru că numărul sculpturilor lăsate de Brâncuși este destul de redus. Brâncuși n-a sculptat mult, pentru că el, în momentul în care nu era mulțumit de o anumită operă, o distrugea, o arunca la pubelă. Brâncuși nu păstra rebuturi în atelierul lui. Tot ce a păstrat a fost pentru că era convins că era o operă care să-l reprezinte (…) De aceea, au rămas foarte puține, în catalogul rezonat al operelor sculptate existând în jur de 230-240 de sculpturi. Sunt incluse aici și sculpturile din ghips, fiindcă pentru Brâncuși ghipsul era o operă originală, sculpturile în bronz și cele în marmură, care sunt foarte rare. Aceste sculpturi au intrat în patrimoniului Muzeului de Artă din Philadelphia, care este un muzeu foarte bogat în opera lui Brâncuși, introduse de Marcel Duchamp, prietenul lui care l-a promovat în America, la Muzeul de Artă Modernă din New York, la Muzeul Guggenheim și, mai ales, la Centre Pompidou și la Muzeul de Artă Modernă ce aparține de Centre Pompidou”. „În plus – adaugă Doina Lemny – fiind foarte fragile, sunt oameni… de exemplu, și la Centre Pompidou, am lucrat cu anumite echipe. Nu toți instalatorii pot să facă acest lucru. Sunt societăți private, (…)cu instalatori specializați în opera lui Brâncuși. Eu am lucrat, când am instalat atelierul, cu doi instalatori pe care îi și numeam fiii lui Brâncuși. Îmbrățișau operele, pur și simplu, pentru că le cunoșteau și le instalau cu căldură.”
Încheiem cumva într-o notă de altă natură. Ușor anecdotică.
Orice oraș care deține forța tutelară a unei personalități „devastatoare” are obiceiul de a pune numele acesteia peste tot. La Assisi, de pildă, am întâlni nu doar amulete, crucifixuri din lemn sau argint, icoane sau gravuri, ci și tricouri cu Sfântul Francisc, ba chiar și o locantă de subsol, unde se putea bea bere „Sf. Francisc”(sic!). La Giverny, la fel, tot ceea ce întâlneai avea „ștampila” lui Claude Monet (restaurante, pensiuni, apoi, magazine cu amintiri Monet, eșarfe, tricouri, gravuri, ba chiar și o bicicletă am văzut, pe stradă, purtând inscripția „Monet”).
Ei bine, tot astfel, preluând modelul, un restaurant din Timișoara, ce pretinde că datează de la 1912, l-a luat în brațe pe Brâncuși. În documentul de prezentare și de „vino-ncoace”, scrie așa: „Marele sculptor își așeza oaspeții la cină în atelierul său din Paris, unde erau serviți cu mămăligă și țuică(…) În meniul atelier Brâncuși, descoperi 5 preparate fusion inspirate de Oltenia, dar gătite cu tehnică franțuzească.” Drept urmare, s-a construit pentru brâncușofili și brâncușofagi un meniu compus din următoarele: Masa Tăcerii (tartine cu piept de gâscă afumată pe pat de mămăligă prăjită și dulceață de prune afumate – 150 gr.), Măiastra în văzduh (terină de foie gras cu dulceață de ceapă roșie și merișoare, crispat de praz, piure de mango – 160 gr.), Poarta Sărutului (filé de păstrăv parfumat cu ghimbir și ierburi aromatice, gătit la aburi, boțuri de cartofi cu turmeric și pătrunjel, sos de lămâie și portocale – 200/100/50 gr.), Regele Regilor (tournedo Rossini însoțit de foie gras, trufe negre și buchet de legume – 180/150 gr.) și Cumințenia Pământului (mousse de ciocolată belgiană, blat cu păstârnac și coulis de zmeură cu anason și piper roz – 100 gr.)… Cât e umor involuntar și cât e blasfemie în toată chestia asta, rămâne să stabiliți dvs. Până pe 28 ianuarie 2024, mai aveți timp destul să vă dumiriți!
Însă, înainte de Poftă bună! vă invit în alt fel: Poftiți la Muzeu!