Ultimul înger de Menuț Maximinian este o carte de poezii religioase. După lectura ei m-am gândit să dau acestor însemnări titlul unui volum de Vasile Voiculescu, Poeme cu îngeri (1927), pentru că întregul volum stă sub semnul educației creștine din anii prunciei, ca în poezia Isus din copilărie. Și autorul Poemelor cu îngeri și Menuț Maximinian, prin acest volum arată importanța educației creștine în copilărie, ca temelie a devenirii umane. Căci pentru a trăi mai bine, a-și ușura munca, „oamenii – spunea Eminescu – au nevoie de știință, dar pentru a fi buni, pentru a se ajuta unii pe alții, au nevoie de religie”. Celor care se îndoiesc de spiritul religios al poeziei și publicisticii eminesciene, le reamintim o poezie în acord cu titlul acestui volum: „Când sufletul noaptea veghea în extază/ Vedeam ca prin vis pe-al meu înger de pază”/. Poezia se intitulează chiar astfel: Înger de pază” și ne aduce aminte că alături de obișnuitele „ocinașe”, Tatăl nostru și Născătoarea este una din primele rugăciuni învățate în copilărie: „Înger, îngerașul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine/ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare/ Și-n tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă păzește/”. Într-un dicționar teologic găsesc această definiție a îngerului: „Creatură spirituală superioară omului, trimisă de Dumnezeu oamenilor să le aducă vreun mesaj, privitor la mântuire, dezvăluind existența lumii spirituale și prezența lui Dumnezeu în lume. Îngerii anunță evenimente din viața lui Hristos: Bunavestire, Nașterea, Învierea și participă la opera de mântuire fiind și în serviciul oamenilor pe care-i ocrotesc chiar prin prezența lor nevăzută.”
Poemele lui Menuț Maximinian urmează aceste adevăruri de credință. În centrul educației creștine a copilăriei stă Buna Ana – figură emblematică, un personaj ce ține și de lumea satului și de viețile sfinților. Evocarea ei ne duce cu gândul la o altă evocare lirică a bunicii, de către duiosul poet al Patriarhilor, Șt. O. Iosif: „De câte ori priveam la ea/ Cu drag mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea/ Asemuind-o în mintea mea/ Duminecii preasfinte/.”
Poezia cu care se deschide volumul O cruce crește din pământ, prefața lirică a volumului, sugerând creștinismul ancestral al neamului românesc, prezintă figura „Bunei” cu sensul de „bunică”, „mamă bună”, sau ca în grai năsăudean „mamă tână”, care-și povățuiește nepotul să păstreze datinile și rânduielile creștine: „Să îți spui Îngerașul așa cum te-am învățat/ Chiar dacă acum ești om mare/ Să nu mergi din casă până nu îți faci Sfânta Cruce/ Îi semnul biruinței./ Când eu nu oi mai fi/ Crucea te va ajuta să treci prin foc și apă/ Să îți pleci genunchii în fața icoanei Maicii Domnului/. Îi în casa noastră de mult./ A adus-o mama mea bătrână de la Nicula./ Eu ți-o as ție să te ocrotească/ Să nu uiți că Domnul ne dă toate./ Stă scris în Cartea Sfântă/ Și bune și rele sunt în dreptul omului/ Viața să ți-o duci cu demnitate/ Să fii bun și de omenie/ Să îți iubești pământul/ Așa cum a făcut-o tot neamul tău…/ Să-i faci loc la fereastra casei lui Hristos./ Să primești Crăciunul în casă/ Apoi Lumina Învierii de Paști/ Să nu uiți de Anul Nou și de Rusalii/ Și de toate rânduielile bătrânilor tăi./
„Îngerul are chipul bunicii” – este un vers care pare firesc după poeziile în care bunica este înfățișată cu o aură de sfințenie, căci este „blândă și liniștită ca pâinea lui Dumnezeu”. Ea este ocrotitoarea nepoților, tot ca o prelungire a harului său sfințitor: „La capătul grădinii/ Bunica înger/ Păzește primii ani ai nepoților/ Până ce aceștia pot culege merele/ Rostogolite printre amintirile din iarbă” – un vers admirabil în care substantive concrete – merele, asociate cu substantive abstracte – amintirile sugerează vârsta maturității, „a amintirilor” rămase în „iarba verde de acasă”. Rod al educației creștine în familie și părinții capătă în imaginația copilului prin înfățișarea, prin vorbele lor, chipuri de îngeri: „Când îngerul vorbește/ Seamănă cu tatăl meu./ Are o voce puternică, iute/ De om care nu a îmbătrânit niciodată/ Cu palmele muncite/ Dar trupul drept peste vremuri./ Îngerul are un râs viu colorat/ Ca al mamei/ Care nu a uitat niciodată să zâmbească/ Ca sufletul ochii și fața./ Este imaginea din copilărie în care „râsetele de copil” de pe ulița bunicilor, alături de casele „zugrăvite în albastrul cerului” compun un tablou rural în care viața se scurge după datini străvechi: „Râsete de copil/ Pe ulița bunicilor/ Și case zugrăvite în albastrul cerului/ Ce se rotesc după soare.”/
Poeziile au o compoziție specifică: titlul este primul vers, deosebindu-se
numai prin grafie, este scris cu litere boldate, iar în text, uneori găsim fragmente cunoscute din Evanghelie: „Roți de foc /poartă îngerii/ În nopți de Bobotează…/ Îngerul meu sapă fântâni/ Bea apa vieții/ precum Iisus/ de la femeia samariteană…/”O imagine de final corectează viziunea tristă, imagine dezvoltată a trădării și a pustiirii sufletești cu o chemare spre sfințenia raiului: „Pe ulițe pustii/ Doar îngeri/ Își apropie fața/ De ferestrele caselor/ Și văd oameni ce se veselesc/ La lumina focului din vatră./ Nimeni nu mai colindă/ Până dimineața la cântatul cocoșului/ Se leapădă de Pruncul Sfânt/ Precum Petre în ceas de răstignire/ Doar fluierul păstorului/ Adună oile de pe cărarea cât un fir de ață/ Îngustă ca puntea raiului.”
Am considerat poezia O cruce crește din pământ ca o prefața lirică a volumului. Poezia care încheie volumul Port lumi în brațe poate fi socotită o postfață sau un epilog al periplului angelic și religios. Poezia cuprinde amintiri și imagini dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă, cu locuri și personaje biblice. Îl însoțim pe poet în acest biblic pelerinaj și în această rememorare a unor cunoscute fragmente biblice: „În Nazaretul Fecioarei/ De Buna Vestire/ Arhanghelul cu chip se arată/ Mărturisește Nașterea/ Celui ce va străluci pe muntele Tabor/ Văd Betleemul/ Și păstorii/ Alergând după steaua ce răsărit-a,/ Închin la nunta din Cana Galileii/ Cu vinul cel bun de la ospăț/ Adus în vase mari/ De cel care la cererea mamei/ Potolește setea prin prima minune/ Încă înainte de vreme…”/ Finalul aduce o proiecție paradisiacă a marilor sărbători creștine: Nașterea și Învierea Domnului, Crăciunul și Paștele, când Cerul și Pământul, oameni și îngeri sunt chemați la dobândirea vieții veșnice: „Când Cerurile se deschid/ De Paști și de Crăciun/ În măreția Luminii/ Văd neamurile toate/ Stând împreună/ Sfinți și pământeni/ în mijlocul Raiului./”
Ilustrațiile lui Marcel Lupșe, în tonuri pastelate prelungesc prin sugestii picturale imaginile poeziei; ultima intitulată cu fragmentul din Rugăciunea domnească „Precum în cer așa și pe pământ” înfățișează o cruce în câmp, în gri deschis, și înconjurată de un albastru dens, ce se luminează treptat în depărtare: este o chemare pe „calea crucii”.
Menuț Maximinian, Ultimul înger. Poezii pentru cei mari și cei mici.
Ilustrații: Marcel Lupșe, Editura Neuma, 2023