Cred că a venit vremea să judecăm, la rece, fără ură și părtinire, opera scriitorului Paul Goma, lăsând pe seama istoricilor (cum se și întâmplă) jurnalele sale strivite de banalități, de opinii ale clipei, de reacții nervoase, doldora de orice mesaje telefonice și e-mailuri primite. În definitiv, un Mircea Eliade nu este judecat după jurnalele sale ori după viața dusă, ci după operă.
Paul Goma, născut la 2 octombrie 1935, la Mana, Orhei, în Regatul României, a decedat, după mulți ani de boală grea, la 25 martie 2020, la Paris. Nu Covid-19 l-a ucis pe Goma, cum se spune, ci un păcătos (și îndelung) de Alzheimer. Nu mai avea cine să-l îngrijească așa cum trebuie, după decesul soției sale. În ultimii ani de viață a dus-o extrem-extrem de greu din punct de vedere material, câțiva prieteni din țară i-au trimis sume modeste, pentru supraviețuire, în contul fiului său, Filip.
Dar este tare greu de scris, de la Piteşti, despre Paul Goma, când ştii ce reprezintă pentru autorul Patimilor după Piteşti acest oraş, deseori invocat cu amărăciune sau ca marotă a scrierilor sale postdecembriste („România piteștizată”).
Multă vreme, deşi îi citisem mare parte din operă, am căzut şi eu în capcana abil întinsă după 1990 de a-l considera, îndeosebi, cel mai important disident român, până am sesizat că despre scriitorul Paul Goma se vorbeşte extrem de puţin sau, dacă se întâmplă, la modul negativ! Am rămas surprins când am citit într-un interviu cu Radu Aldulescu că romancierul de azi îl consideră pe Goma „un prozator modest” (mai nou, Aldulescu îl contestă și pe Mircea Cărtărescu, ne-socotindu-l un scriitor important), precum cei care repetau „precaritatea talentului” lui Paul Goma, citând din tezele fostei Securităţi ceauşiste.
Nu voi face un excurs critic prin multele romane/cărți de proză publicate de Goma – Camera de alături (din 1968), continuând cu Ostinato, Ușa noastră cea de toate zilele, Garda inversă”, Culorile curcubeului ‚77, Soldatul câinelui, În cerc, Din Calidor, Roman intim, Arta refugii, Astra, Sabina, mergând până la micro-romanul Bătrînul și fata (din 2002). Mă voi opri la prima, lansată la 22 august 1968, Camera de alături. În redacțiile bucureștene deja se vorbea că avem de-a face cu „un Soljenițîn român”, înaintea lui Eugen Ionescu (la lectura romanului Ostinato), deși, la acea vreme, Goma nu-l citise pe Soljenițîn, cum va și mărturisi mai târziu.
Adevărul este că volumul Camera de alături este foarte bine scris, ca tehnică, şi că, într-o ,,literatură normală’’ (despre care Paul Goma spunea că nu ştie cum arată), acest volum, chiar de-ar fi fost să fie singurul, i-ar fi asigurat un loc important printre prozatorii din România de la acea vreme. Și Urmuz a rămas prin câteva pagini… Curios este că nici prietenii pe care i-a avut nu au publicat studii critice despre romanele sale, mulţumindu-se cu implicarea pro în „cazul Goma’’, dar insistând pe opiniile diaristice ale scriitorului (Flori Bălănescu, Mariana Șipos). Universitarii îl ignoră, cu obstinaţie, şi ei (după ştiinţa mea, doar la Universitatea Braşov s-a ţinut un curs despre cărţile sale, în condiţiile în care junii editaţi de Polirom au intrat de multă vreme în programa universitară, iar optzeciștii, la fel, de câteva decenii, în manualele școlare). Doar la Chișinău pare a i se acorda atenția cuvenită.
Personal, i-am acordat lui Paul Goma, în 2007, ca redactor-șef, Premiul Opera Omnia al revistei Argeş (festivitatea s-a petrecut chiar de Sfinţii Petru şi Aşamaideparte, vorba sa), fără a ţine cont de părerea colegilor, prietenilor şi duşmanilor. Prietenii, câţiva, mă sfătuiau să nu fac gestul, fiindcă premiul e prea… mic pentru Goma; duşmanii, fireşte, aveau să mă înjure ulterior, că am… politizat revista.
Da, pentru ceea ce a făcut Paul Goma pentru literatura română, premiul pe care i l-am oferit a fost unul mic (i-am publicat, totuși, drept premiu, trei cărți – Patimile după Pitești, Gherla-Lătești și Ostinato), dar am dorit să fie un semnal. Speram atunci, cred şi acum, că Paul Goma merita să fie chemat la Cotroceni pentru a primi cea mai înaltă distincţie a statului sau pentru a fi măcar alături de Vladimir Tismăneanu când cu Raportul de condamnare a comunismului, că Academia Română ar fi trebuit să-l primească după 1989 într-unul din fotoliile sale, după cum insista Elvira Iliescu. Uniunea Scriitorilor, la rându-i, ar fi trebuit, în 1990, să-şi ceară scuze oficial (eventual, oferindu-i şi un binemeritat premiu) lui Paul Goma pentru că l-a exclus din rândurile sale chiar când era arestat de Securitate, în 1977. Exclus din ţară de Ceauşescu şi de slugile lui (nu și-a pierdut cetățenia română niciodată, cum s-a tot spus), exclus şi din exil, exclus şi din circuitul valoric postdecembrist, chipurile liber, de către mărunţii noştri scriitori autozeificaţi, Paul Goma reprezintă un mit al demnităţii şi al luptei scriitorului român pentru adevăr, libertate şi drepturile omului. Când a fost invitat şi premiat la Neptun cel considerat a fi cel mai mare scriitor de azi, Mario Vargas Llosa, un reporter, în criză de întrebări, a vrut să afle, de la Llosa, ce scriitori români cunoaşte. Unul singur, a răspuns. Pe Paul Goma.
Paul Goma putea să revină în România după 1990. Nu a făcut-o, cum nu au făcut-o nici Emil Cioran ori Eugène Ionesco. Pentru că, a subliniat încă din 1977, la expulzare: mă voi întoarce când va cădea comunismul în România! Se vede treaba că nu a căzut nici până astăzi…
Scriitorul Elie Wiesel relata, după ce a primit Premiul Nobel pentru Pace: un om drept ajunge într-o cetate păcătoasă. Propovăduieşte non-stop dreptatea, virtutea. În zadar, nimeni nu se schimbă. După mulţi ani, este apostrofat: nu înţelegi că, fără rost, ai făcut tot ce ai făcut?! Spăşit, înţeleptul invocat de Wiesel (născut în România) recunoaşte: da, nu am reuşit, dar mai important este că ei nu au reuşit să mă schimbe în rău!
Inevitabil, într-o asemenea perspectivă, în literatura română toate drumurile duc la Paul Goma. El este înţeleptul necorupt de Cetate şi care, exclus de-ai noştri, ne arată unde greşim. O spune şi Adorno în ultima sa carte: „în operele de artă, obiectivitatea şi adevărul merg mână în mână (…) Cu cât operele tind mai profund spre o formă totală, cu atât sunt ele mai rebele faţă de aparenţa organizată…”. Tocmai acest aspect, esenţial, îl deosebeşte de restul scriitorimii. Paul Goma a pledat, permanent, pentru judecarea unui scriitor nu doar după operă, ci şi după viaţă.
Este timpul, însă, şi pentru judecarea operei lui Paul Goma. De la primele „scenarii literare” (cum ar fi 1.500 m plat, de la 1955, scris la Şcoala de Literatură), „basmul’’ Castelul fără oglinzi (scris în domiciliul obligatoriu de la Lăteşti, în 1959), primele povestiri scrise după 1965, ori primul volum tipărit, deja amintit, Camera de alături, până la Infarct şi Bătrînul și fata.
Paul Goma este unul dintre importanții scriitori români de astăzi, asta vreau să subliniez, chiar dacă mă repet. Pe când avea 19 ani, Mihai Gafiţa îi reproşa că scrie ca Faulkner ori ca Joyce, deşi nu-i citise, mai apoi ca Dostoievski. Scria poate la nivelul lor, fără să ştie, dar aşa cum simţea că trebuie să scrie. Abia după ce a descoperit O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Soljeniţîn, după 1970, a înţeles că se află pe drumul cel bun, că aşa trebuie scris. Prin scris, autorul caută să exprime adevărul, cât mai obiectiv. Chiar şi atunci când stilul pare a fi parodic. Un exemplu: De-a pământul, schiţa ce deschide Camera de alături, are în centrul atenţiei un copil de cinci ani şi două luni, Tilică, precoce şi vizionar, ce refuză să devină „omul cel nou”. Copilul trăieşte în mediul muncitoresc, într-un „cartier ai cărui locuitori lucrează în uzină, ai cărui tineri învaţă pentru a putea lucra în uzină, ai cărui copii se joacă de-a uzina’’. Tilică nu se joacă. Întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, el răspunde tainic: „pământ”.
În Camera de alături, volumul din 1968, îl descoperi pe scriitorul deja format, imediat bun de tradus (cum a și fost, de altfel). Cu stilu-i inconfundabil, un limbaj propriu (iar Paul Goma este creatorul a peste 30.000 de cuvinte; o mică parte dintre acestea se regăsesc în volumul său, Alfabecedar), cu temele sale preferate: libertate, adevăr, dreptate, iubire, experienţa concentraţionară, cu personaje vii, credibile, memorabile. Deloc surprinzător, Camera de alături poate fi citită prin grila neoretoricii promovate de aşa-zisul Grup μ de la Liège. Într-o zi, cineva o să vorbească aplicat despre forme precum afereza, sincopa, adjoncţia, elipsa, zeugma, asindetonul, metasememul, metaforele implicite, metonimia, antonomaza etc. la Paul Goma.
Toate acestea se regăsesc din plin în nuvela O, ce veste minunată…, datată „decembrie 1967”. Textul este o bijuterie. Deşi trimite cu gândul la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, interesează aici talentul lui Paul Goma (cei interesaţi pot citi în paralel cele două nuvele). Nu mai punem la socoteală curajul de a aborda o temă şocantă pentru acele vremuri: viaţa din penitenciare. Curajul de a spune, prin gura personajului Gulimănescu, adevăruri crude, incredibile. Comandantul (numit când colonel, când maior, când mareşal, când locotenent) e compătimit că este şi el închis, doar că primeşte ţoale şi parale şi aşteaptă să se pensioneze. „Subminez io economia socialistă a patriei? Dădui io cu puşca-n Kennedy?”, îndrăzneşte „liberatul” când comandantul puşcăriei încearcă, prin tatonări diverse, să-l racoleze ca informator. „Pardon, tovarăşu… locotinent… Io nu-s omu dumneavoastră! Io-s şut cinstit! (…) Aveţi destui ciripitori, muzicanţi, sfetnici…”. Comandantul, sătul să se păzească unul pe altul, îi urlă, totuşi: „drepţi!” Are chiar o părere proastă despre informatori. Vrea doar să-şi pună obrazul aşa încât liberatul să-şi găsească un loc de muncă…
Numai că lui Gulimănescu nu-i stă mintea să se angajeze imediat. Are de dus veşti la soţiile colegilor rămaşi închiși, de împărţit speranţă. Fiindcă, gândeşte el (el, autorul, cu tată deportat când avea şase ani, el, refugiatul cu familia în România şi ajunsă în lagărul de la Sighişoara, el, cu părinţii arestaţi în 1949, el, arestat în 1952 şi 1956, el, deportatul în Bărăgan, el, viitorul arestat şi expulzat), „omul e născut liber, domne, aia-i, şi aşa trebuie să trăiască şi, dacă se întâmplă uneori să nu mai fie, aia-i împotriva firii şi a omului, care totdeauna, auzi, bă, totdeauna va sta cu gândul la libertate, chiar ăi de-s condamnaţi la moarte, ascultă-mă pe mine, până-n ultima secundă speră, aşa, aşa, fratele meu, speră…”.
Nuvela are nerv şi un final-surpriză, nu insist, cartea a fost reeditată între timp, rapid epuizată. Prin publicarea acesteia, Paul Goma credea că romanul la care lucra, Ostinato, putea şi el să apară. Dar momentul deschiderii din august 1968, cu invadarea Cehoslovaciei, trecuse…
În concluzie, este timpul ca un tânăr critic literar să se aplece temeinic asupra scriitorului Paul Goma. Un scriitor ce poate fi descifrat prin multiple aşa-zise chei de lectură. Una dintre ele, neexploatată deloc: conceperea simfonică a romanelor sale. La Lăteşti, a luat lecţii de pian cu Emilia Bratu, a învăţat arta contrapunctului, a compoziţiei, a susţinut şi un concert, se gândea să intre la Conservator…