După „miracolul” numit Independenţa României (Grigore Brezianu, 1912), cinematografia românească nu a mai produs nimic remarcabil, competitiv pe plan european, deşi iniţiative au existat. Au trebuit să treacă treizeci de ani până când să fie realizat primul film artistic de lungmetraj care să ne integreze cinematografiilor deja cu tradiţie. Este vorba despre O noapte furtunoasă, ecranizare exemplară – probabil cea mai apropiată de spiritul lui I. L. Caragiale, deşi în cinematografia socialistă piesa a fost re-ecranizată intens – pe un scenariu de şi în regia lui Jean Georgescu. Dacă filmul din 1912 a fost rezultatul unei întreprinderi private conjugate cu un moment (semi)aniversar – 35 de ani le la Războiul de Independenţă –, filmul lui Jean Georgescu este produs de o instituţie de stat, dar profită şi el de o conjunctură aniversară favorabilă: 1942 era „Anul Caragiale” – 90 de ani de la naştere, 30 de ani de la moarte. În acel moment, ministru al propagandei era Nichifor Crainic, „adept” al cinematografului şi admirator al lui Caragiale. În proiectul său ministerial, trebuia ca manifestările aniversare să cuprindă, pe lângă reluarea pe scenă a integralei dramaturgiei caragialiene, şi ecranizarea a două piese: O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută. Din proiectul cinematografic s-a realizat doar Noaptea furtunoasă, ceea ce este totuşi foarte mult, date fiind, pe de o parte, dotarea tehnică precară a cinematografiei noastre din acel moment şi, pe de altă parte, limitările (financiare şi de libertate de mişcare) impuse de condiţiile de război. În acel moment, director al Oficiului Național al Cinematografiei era Ion Cantacuzino, care plănuia ecranizarea Nopții furtunoase înainte de inițiativa lui Nichifor Crainic, avându-l în vizor ca regizor pe nimeni altul decât René Clair, fapt confirmat de D. I. Suchianu în volumul Nestemate cinematografice: „Un asemenea film, zicea el, nu poate avea alt regizor decât pe René Clair […] Cinematografia noastră tânără trebuie să-și facă apariția în lume în chip onorabil. Și René Clair era parcă anume făcut pentru a-l „trata” pe Caragiale. Clair a avut întotdeauna o mare slăbiciune pentru epoca 1900. Se numește așa o eră lungă, perioadă care începe prin 1870 și se termină în 1914, caracterizată prin viață ușoară și oameni urâți; o vreme în care una din drame era aceea a micului burghez ce se zbate zadarnic să pătrundă în burghezia cea mare. Cantacuzino se gândea la marea artă a lui Clair de a compune un întreg balet de portrete caraghioase din burghezii sfârșitului de secol […] Cantacuzino se gândea la hora de personaje caragialești […] pe care le va putea pune René Clair în situații de un comic enorm”[1].
În paranteză fie spus, întâmplarea – sau poate destinul – face ca celebrul regizor francez să-și încheie cariera în România, ultimul său film, coproducția româno-franceză Serbările galante, fiind turnat în studiourile de la Buftea în 1965, împlinindu-se astfel visul lui Ion Cantacuzino de a-l vedea lucrând pe Renée Clair în România.
Imposibilitatea prezenței în România a regizorului francez a fost șansa lui Jean Georgescu, mare admirator al lui Caragiale, în care vedea un scenarist cinematografic avant la lettre, dar și a cinematografiei românești, care își poate trece acum în „palmares” prima capodoperă autentică, filmul care ne-a sincronizat cu cinematografia europeană a vremii. Poate mai puțin cunoscut este faptul că, deși avea un scenariu propriu după piesa lui I. L. Caragiale, Ion Cantacuzino a renunțat la acesta în favoarea celui al lui Jean Georgescu, fapt unic în istoria filmului românesc, cel puțin după știința autorului acestor rânduri, care merită reamintit în relatarea seducătoare a lui Suchianu din același volum amintit mai sus: „[…] într-o dimineaţă, se prezintă la Cantacuzino un regizor cu oarecare experienţă, care avea la activul lui mai multe filme făcute în Franţa. Se numea Jean Georgescu şi, cum intră pe uşă, îl anunţă pe domnul director că are un scenariu pentru Noaptea furtunoasă. Directorul îi spuse că şi el are un scenariu cu acelaşi subiect, făcut de domnia sa personal. Jean Georgescu ceru atunci un scaun, căci vestea unei asemenea concurențe îi tăiase picioarele. Dar acest prim scaun nu avea să fie ultimul. Căci Cantacuzino îl rugă pe regizor să-i aducă manuscrisul. După ce îl citi, îl chemă pe Georgescu la Direcţie. De cum acesta intră pe uşă, îi fu dat să audă următoarele cuvinte: – Am citit scenariul dumitale. E mai bun decât al meu. Urmează să începem să… Aici interveni al doilea scaun cerut de regizorul nostru…”[2].
Filmările au avut loc între 12 ianuarie şi 22 august 1942, după o pregătire prealabilă de aproximativ opt luni, iar filmul a avut premiera în 22 martie 1943, la cinematograful bucureștean „Aro” („Patria” după război, azi închis). Turnajul a fost făcut exclusiv în minusculul studio de 200 de mp al Oficiului Național al Cinematografiei, decorul fiind montat şi remontat piesă cu piesă, dar rezultatul este un film de o perfecțiune neobișnuită în cinematografia română a vremii.
Marele merit, intuiția genială a lui Jean Georgescu a fost, în primul rând, faptul că a văzut în I. L. Caragiale un scenarist de film avant la lettre:
„Caragiale era scenarist fără să-şi dea seama; în timpul lui nu era cinematograf. El povesteşte întâmplări într-o piesă, care sunt frumoase, dar care mai bine s-ar vedea în film. El, înainte de toate, este scenarist, povesteşte vizual. El, la 1900, născocea scenarii, fără să ştie că vreodată după schiţele lui vor fi făcute filme”[3].
Se poate spune că Jean Georgescu a inovat modul de scriere a unui scenariu după o operă literară, în speță o piesă de teatru. El a „pulverizat” acţiunea piesei, pe care a deconstruit-o şi a „remontat-o” după legile filmului, fără a trăda spiritul dramaturgiei caragialiene. Mai mult, a folosit replici, fraze, sintagme din întreaga operă a lui Caragiale. Această viziune a depășit puterea de înțelegere a contemporanilor, receptarea în presa vremii fiind sub așteptări. Chiar și peste ani, unul dintre cei mai vehemenți detractori ai filmului a fost regizorul de teatru Sică Alexandrescu, posibil din orgoliul de a crede că deține monopolul interpretării scenice a marelui dramaturg, dar – dincolo de perspectiva ideologică reducționistă, univocă și irelevantă valoric – sigur este că acesta nu face distincția între teatru și cinema, între legile scenei și legile peliculei, deranjat fiind mai ales de replicile preluate din alte scrieri ale lui Caragiale: „«Să adaugi la Caragiale e ca şi cum ai turna într-o damigeană de Cotnar o singură picătură de gaz… În sprijinul acestei idei vin filmele după Caragiale – toate nereușite… Opera lui Caragiale nu se pretează la haina cinematografică»”[4]. Timpul însă a așezat lucrurile la locul lor, filmul lui Jean Georgescu fiind și azi un model prin rigoarea decupajului, montajul impecabil, dirijarea cu mână de maestru a jocului actorilor, reconstituirea veridică a atmosferei epocii, grație atenției aproape maniacale acordată de cineast detaliului semnificativ.
O noapte furtunoasă este filmul care ne sincronizează cu cinematografia europeană, capodoperă a unui maestru prin excelenţă al cinematografiei românești. Model de ecranizare, de transpunere cinematografică a unei opere literare, O noapte furtunoasă legitimează o cinematografie care voia cu tot dinadinsul să se afirme. Nu se poate decât bănui care ar fi fost destinul, istoria filmului românesc dacă nu intervenea „fractura” politică postbelică. După cum au evoluat ulterior lucrurile, O noapte furtunoasă este, în egală măsură, opera prima şi cântec de lebădă al unei cinematografii ce ar fi putut fi, dar căreia nu i-a fost dat să fie.
Trebuie subliniat un detaliu semnificativ: pe platourile Nopții furtunoase a „ucenicit” marele cineast de mai târziu Ion Popescu Gopo. Iată ce mărturisește acesta într-un interviu realizat de Dana Duma, publicat în Magazinul estival al revistei Cinema în 1983: „[…] când eram elev mă strecuram pe platoul de pe fosta stradă Wilson şi, fără să fiu simţit, mă urcam pe planșeurile pe care sunt fixate reflectoarele şi electricienii erau fericiţi să lase totul în grija mea […] Stăteam şi priveam cum lucrează şi cred că a fost un profesor excelent, pentru că explica amănunțit echipei tot ce făcea […] Cred că este cel mai serios mod de a învăţa o meserie, pentru că „a fura” înseamnă de fapt sete de artă […]”[5].
Este aceasta și o punte pe care maestrul Jean Georgescu o așază între vechea și noua cinematografie românească. În încheiere, cred că merită şi trebuie amintită aici distribuţia de excepţie – şi aceasta „iconoclastă”, Jean Georgescu refuzând actorii Naționalului bucureştean, singurii consideraţi în epocă capabili să-l joace pe Caragiale: Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Ştefan Iordănescu-Bruno (Nae Ipingescu), George Demetru (Chiriac), Ştefan Baroi (Spiridon), Radu Beligan (Rică Venturiano), Maria Maximilian (Veta), Florica Demion (Ziţa), Gheorghe Ciprian (Ghiţă Ţîrcădău), Miluţă Gheorghiu (cupletistul), Doina Missir (cântăreaţa Fanely) ş.a.m.d. De reţinut că Gheorghe Ciprian apare ca interpret şi în Independenţa României.
[1] D. I. Suchianu, Nestemate cinematografice, București, Editura Meridiane, 1980, p. 14-15.
[2] Idem.
[3] Georgescu, Texte de supraviețuire, București, Editura Meridiane, 1996, p. 39-41.
[4] Idem.
[5] Dana Duma, „Un tânăr de 60 de ani: Gopo”, Magazin estival Cinema, 1983, p. 26.