Pornind de la certitudinea paralogică (ce locuiește foarte aproape de platitudine!) că Aristofan (445-385 î.H.), autorul binecunoscutei piese Lysistrata, nu avea cum să-l cunoască pe Matei Vișniec, se poate presupune, tot pe baza unei logici imbatabile, că părintele comediei antice n-ar avea nimic împotrivă dacă prestigiosul autor român, poate unul dintre cei mai străluciți dramaturgi contemporani, a scris o piesă tot despre același personaj feminin faimos. Numai că, deloc întâmplător, căci intenția ironică e vizibilă, autorul nostru adaugă în titlul piesei sale o sintagmă autohtonă de mare succes, „dragostea mea”, ce a făcut carieră cu ani în urmă în lumea politică românească.
Piesa lui Matei Vișniec, Lysistrata, dragostea mea, odată apărută, are deja un destin fast. Ea a fost pusă în scenă la Teatrul Național din Iași, în regia lui Zalán Zakariás și cu scenografia semnată de Andra Bădulescu Vișniec, iar premiera absolută a avut loc pe 24 aprilie anul acesta.
Editura Junimea, binecunoscută în lumea literară prin numărul considerabil și nu mai puțin variat de titluri pe care le publică, a scos de curând o nouă colecție dedicată în mod special teatrului (cu piese originale de autori români și străini, cronici, eseuri și studii care au ca subiect spațiul mirabil al scenei!). O colecție care se numește, destul de nimerit, Hamletarium. Ei bine, chiar în această colecție, a apărut de curând și piesa lui Matei Vișniec.
Întorcându-ne la piesa-model, originală, trebuie menționat că numele „Lysistrata” înseamnă „distrugător de război”. Aristofan a dat acest nume eroinei piesei sale cu scopul de a accentua modul în care femeile, cu mijloacele lor feminine, obțin până la urmă ceea ce bărbații nu au fost în stare: recurgând la un „șantaj sexual”, ele au reușit să pună capăt marelui război peloponeziac.Acesta, desfășurat în mai multe „serii” și determinat de lupta pentru hegemonie în Grecia antică, a opus cetățile Sparta (conducătoare a Ligii peloponeziace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos). În cele din urmă, femeile, punându-și în joc – la exhortațiile Lysistratei – toate farmecele, trucurile și sex-appeal-ul, reușesc să obțină de la vajnicii lor războinici, în schimbul sexului, promisiunea că vor pleca la război și vor fi niște adevărați luptători.
În varianta lui Vișniec, piesa mai păstrează, este adevărat, reminiscențele comediei originare, dar, prin meșteșugul autorului (acea calitate originală a textelor lui Vișniec, care, pornind de la un pretext, pe parcurs ele capătă atributele unei dezbateri de idei), ea se transformă într-o veritabilă meditație filosofică – nu fără prelungiri lirice aderente la un text foarte accesibil – despre viață și moarte, despre pace și război, despre iubire și vitejie.
Morala acestei serii de conciliabule – și în piesa de origine, și în cea interpretată de Vișniec – este că bărbatul trebuie să fie ceea ce folclorul nostru numește „cruce de bărbat”, adică o construcție biologică viguroasă, puternică, robustă, capabilă să fie dominatorul, bărbatul alfa în gineceu, dar și oșteanul viteaz și destoinic pe câmpul de luptă. Însă, în pauzele dintre conflagrații (doar acolo ei dau măsura virilității), din păcate, ei se „înmoaie”, își pierd reflexele de mascul și de macho, exact așa cum se vaită Glykeria (varianta Vișniec!): „– Iar bărbații noștri parcă sunt orbi… Toți au devenit poeți, artiști, actori, filosofi, miniaturiști, acuareliști… De când s-a decretat pacea, de când s-a decretat că toți oamenii sunt buni de la natură, bărbații noștri se ocupă doar de dansurile galante. Nu-i mai interesează decât modele și epodele, mirodeniile și speculația filosofică, broderia și hedonismul.” „– Niciunul dintre ei nu mai e capabil să țină în mână o sabie, un scurt, o lance…” – adaugă altă nemulțumită, Melina.
Și atunci, intervine tribunul (pardon, tribuna!) Lysistrata, care le spune așa suratelor sale: „– Iată ce vă propun eu, fetelor. Când vor veni bărbații voștri acasă, în seara asta, sau mâine seară, sau peste o săptămână, când vor binevoi ei să se întoarcă de la ultimele lor turniruri de poezie (sic!), să-i așteptați îmbăiate, parfumate, pieptănate, înmiresmate, rujate, machiate, rimelizate, epilate, ojate, relativ dezbrăcate, cu gesturi vaporoase și cât mai provocatoare, cu masa pusă, cu mâncăruri și vinuri rafinate și euforizante. Puteți să le faceți și salată cu rucola și cu țelină, să le dați sparanghel cu avocado, iar în vin să le puneți miere, cimbru, cuișoare și ghimbir. Îi puteți îndopa și cu stridii, ca să le crească producția de spermă. Iar carnea să le-o împănați cu ardei iute și cu trufe, ca să le stimuleze terminațiile nervoase și să le accelereze pulsul.(..) Iar, când libidoul se va umfla ca o gogoașă (…) și când se vor repezi la voi ca să-și astâmpere irupțiile hormonale și să experimenteze noile tehnici hedoniste, să le spuneți scurt NU și să le întoarceți spatele. Și când vă vor întreba DE CE NU să le spuneți toate exact același lucru… GLYKERIA: – Întâi să învățați din nou să mânuiți sabia și să trageți cu arcul. MARIA: – Întâi să învățați din nou să folosiți un scut, să mărșăluiți, să formați o falangă…”.
Urmarea e ușor emfatică, artificioasă, dar, totuși, explicabilă, căci ea se înscrie perfect în paradigma binecunoscută a operelor lui Vișniec, în care trickul deus ex machina e folosit cu succes în anumite situații dramatice. Bref, apar, în secvențe disparate, bărbații (adică soții femeilor asmuțite de Lysistrata), care se prezintă când cu chipul lui Kevin Costner, când al lui Clint Eastwood, când al lui Matrix, când al lui Rambo, când al lui Harrison Ford și care se văd refuzați în orgoliul lor viril. De fapt, ei sunt aleși exact după simbolul pe care-l reprezintă ei în imagologia hollywoodiană: bărbatul fatal. Este trucul lui Matei care, de fapt, cu orice risc, substituie toate aceste apariții bizare ideilor subliminale despre supradozarea mediatică a vremurilor noastre, agresiunea audiovizuală, asaltul jocurilor video, frivolitatea star-system-ului. Cert este însă că efectul e magistral. Sigur, mesajul nu este acela neapărat al îndemnului spre război, doamne ferește! dar autorul nostru păstrează tocmai circumstanța unuia dintre armistițiile din timpul îndelungatului război peloponeziac dintre anii 431-404 î.Hr și care s-a încheiat cu înfrângerea atenienilor. Că poate subzistă, aici, în adâncimea substratului, chiar sensul dedus al victoriei regimului tiranic (Sparta) asupra regimului democratic (Atena) – acesta ar putea fi un subiect de referință pentru pasionații de complotistică sociologico-istorică!
Un personaj realmente amuzant este CORIFEUL. El pare o prelungire din Lysistrata lui Aristofan, dar este, în același timp, și un fel de substitut al regizorului: „– Gata, începem povestea Lysistratei, așa cum ne-a lăsat-o Aristofan (Către coreuți.) Vă rog să vă separați. Fetele la stânga, băieții la dreapta!” Și urmează un șir de didascalii și replici copleșitoare prin intensitatea tonusului aluziv: „Membrii corului își scot căștile militare. Grupul se separă cu greu în două. Unii își șoptesc câte ceva la ureche, alții cer parcă o explicație, ca și cum nu ar ști ce înseamnă femeie și bărbat”. Iar, de aici încolo, începe o succesiune de imagini foarte bine dozate, prin care Vișniec accelerează insinuarea. „CORIFEUL: – Hai, nu vă mai câcâiți, că nu v-am cerut să-mi demonstrați teorema lui Pitagora. Fetele la stânga și băieții la dreapta”. Brambureala, însă, continuă, pentru că apar indecișii, aceia care nu știu unde să se alinieze, la stânga sau la dreapta. Urmează alte replici, prefațate de alte didascalii, care, în fine, culminează cu cea din urmă, absolut devastatoare prin umorul fin: „CORIFEUL: Către cei indeciși. – Ce nu e clar în mintea voastră? Că doar natura e clară ca bună ziua…”
Interesant este – există mărturii – că în reprezentația de acum mai bine de două milenii, comedia originală a manipulat rolurile de gen. Pe lângă femeile care se comportau ca bărbați (cu influență politică), erau bărbați care se comportau ca femei (toți actorii erau bărbați). Personajele de sex masculin purtau falusuri mari de piele, erecte precum cel a cărui absență o deplânge Lysistrata într-un lamento: „– Din ziua în care Miletul ne-a trădat, n-am mai văzut vreodată o sculă de zece daktyloi (n.n. 19,26 cm), pentru a fi o consolare din piele oferită văduvelor noastre sărace” … Deci, ambiguitatea la care face aluzie Matei Vișniec nu e chiar gratuită!
Stratul adiacent luminează însă și cealaltă percepție a codului acestei opere. O concepție meta-filosofică. De fapt, una istorică și umanistă; și anume, că orice război trebuie să înceteze odată, orice conflagrație trebuie să se stingă. „Secolul XX – subliniază Matei Vișniec în postfața cărții – este cel mai barbar. Istoricii recenzează 92 de războaie în decursul secolului trecut, care, altminteri, se laudă cu revoluții tehnologice fără precedent. Secolul al XIX-lea apare mai „blând”, doar 76 de războaie… iar secolul al XVIII-lea, doar 44…”. E esența unui autentic manifest antirăzboinic. Aceasta este, în realitatea sa ficțională, componenta pacifistă a semanticii piesei lui Vișniec: ceea ce mișcările antirăzboinice din anii `60 (și de oricând) esențializează în îndemnul make love not war!
Sigur că, dacă ne-am așeza la taclale moderne, n-am putea ocoli realitatea că Aristofan și ceilalți autori ai Greciei Antice sunt „vinovați” de a ne fi amintit aceleași tare inconturnabile ale civilizației umane dintotdeauna, precum sexismul, machismul, războiul, feminismul, injustiția, ipocrizia leadership-ului sau „acutele” probleme de gen. Dar noi preferăm genul mai ușor, mai lilial și mai puțin sofisticat al dramaturgiei lui Matei Vișniec.
De aceea, dincolo de nuanțele de ironie, de umor și de alegorie filosofică, Lysistrata, dragostea mea aduce – prin mesajul său aproape pancreștin – dorința de dragoste, de pace, de liniște. Un fel de Lysistratat de pace!
Matei Vișniec, Lysistrata, dragostea mea,
Editura Junimea, colecția Hamletarium, Iași, 2023