Poezia Lilianei Armașu surprinde, cu o acută sensibilitate, dimensiunile intime, casnice, particulare ale existenței. Aidoma nervilor dezgoliți sau unei răni deschise, simțurile din câmpul supliciului se îmbină în demersul liric al acestei autoare cu discursul foarte curajos, direct, implicit șocant. Stările disperate și dramatice sunt expuse dezarmant de calm, în cel mai nemijlocit limbaj, fără niciun fel de artificii: trăire și re-trăire în stare pură. Cărțile anterioare (în special, Singurătatea de miercuri și Mâine va fi altfel) erau niște elegii în serie, dramatizate în maniera Vocii umane a lui Cocteau, etalând o stare disperată, o predispoziție pentru polemică… atunci când n-ai cu cine să te sfădești (oare nu din aceste situații se nasc filosoficele sporovăieli ale trupului cu sufletul?): „Şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuţi/ şi nici cu Dumnezeu,/ căci chiar Tu (o majusculă egalizatoare de statut) eşti singurătatea/ în care El se odihneşte duminica.”
Așteptarea și, mai ales, singurătatea, e starea pe care Liliana Armașu nu o reflectă în poezie – o trăiește, ca pe o rană, ca pe un rid în plus, descoperit în fiece semn grafic. Sau poate invers, asistăm la o transfuzie directă, prin reconversie totală, a poeziei în viață, într-o confuzie dintre literatură și existențialul empiric. Trăirea ambelor ipostaze se consumă fără rest, fără posibilitatea reinterpretării „la bis”. Probabil din acest motiv poeta refuză să meargă la recitaluri: „Cum să trăiesc, încă o dată, asta?”
Volumul recent (Cât mai avem mâinile libere) se deschide cu un camerton egal cu o lecție-instrucțiune. O clasică gâlceavă/ un giudeț (cuminte, totuși) a(l) sufletului cu trupul. Un studiu ontologic (și antropologic) care demonstrează că trupul, teluricul, imperfectul prin definiție, lăcașul sufletului, trăiește și, mai ales, pătimește de dragul acestuia (nu invers): „Ce ai gândit, suflete,/ când ai ales acest corp să te poarte pe pământ,/ şontâc-şontâc,/ hălăduind abătut, fără niciun rost,/ pe cărări necunoscute, întortocheate?// Ce vise pământeşti te-au vizitat/ când te aflai acolo sus, printre stele?/ poate voiai să ştii cum e să fii imperfect,/ cum e să te doară mâna, piciorul,/ cum e să-ţi fie foame şi sete/ sau poate ai vrut s-o faci cumva/ pe muritorul?//(…) de dragul tău,/ trăiesc-pătimesc”.
Giudețul cantemirian continuă și în alte poeme. „Fie iertat, cuvântează preoțește autoarea, acest corp/ care nu-și va purta niciodată rodul.// Agățat de un suflet profund melancolic,/ din tot ce a iubit a rămas doar cu tristețea,/ neîmplinirile și poezia”. Bipolaritatea (sau: dihotomia) existențială trup versus suflet e câmpul magnetic pe tensiunea căruia se ține, în bună parte, energia discursului poetic: „în corpul bolnav uneori zac mai multe rezerve/ de sănătate/ decât în cel care pare de neclintit,/ căci omul încolţit de durere/ luptă crâncen pentru viaţă şi se roagă/ mai adânc decât sfinţii/ iar prin rugăciunea lui ridică toţi morţii/ în picioare,/ pe umerii lor ridicându-se el,/ învingătorul”. Alteori această luptă a contrariilor (mai bine spus, marșul triumfal al învingătorului) este exprimată homeric: „Hai, bucură-te, suflete, bucură-te,/ că mai rău de atât nu poate fi./ Tu oricum vei fi la înălţime/ şi vei râde ca un zeu/ de trupul ce te-a slujit odată/ ca un câine”. În fine (mai și ținând cont că tema este pe cât de filosofică, pe atât și de literară), conflictul dintre materia și spiritul ființei umane se rezolvă și livresc: „Cu gândul la marea libertate a spiritului,/ acest corp suferind –/ marele nedreptăţit,/ zăvorât printre cărţi şi himere,/ visează că într-o zi va evada/ gol-goluţ/ în cea mai palpabilă realitate,/ să vadă toată lumea/ cât de iscusit şi elegant a ştiut să ţeasă pe dinăuntru/ haina aşteptării”.
Singurătatea, trăită obsesiv, cu o insistență sadic afișată, este etalată tranșant, uneori anunțată de titlul poemului: În propria scoică. Discursul însă nu e atât de liniar: „Suferinţa nu suportă festivităţile/ şi declaraţiile pompoase,/ doar în intimitatea ei ţi se deschid/ marile şi tristele adevăruri/ pe care le sorbi atent,/ cu înghiţituri mici, odată cu/ cafeaua de dimineaţă.// După care poţi să zici că se anunţă o zi minunată.// Ghemuit în propria scoică,/ îţi poţi lăsa lacrimile să curgă în voie,/ oblojindu-ţi rănile, neîmplinirile şi disperarea,/ iar strigătul care vine uneori/ din adâncul adâncurilor/ struneşte-1 cum poţi tu mai bine/ aşa încât în afară să se audă/ doar o tânguire lină/ ce le-ar trezi celorlalţi dorul de tine/ şi toate sentimentele bune”.
Cartea e și o de-finiție in-finită a ființei umane, mai exact a fi-irii umane. Un disperat periplu (prin cotloanele amintirilor, prin – seara, mai ales – „rămășițele zilei”) în căutarea sensului vieții. De regulă, sunt introspecții desfășurate, dar se regăsesc aceste definiri și în vreo scurtă metaforă precum aceasta:: „Sunt un ghem de emoţii/ care se deapănă/ încet-încet// printre aceste rânduri…/ De partea ascunsă a foii,/ ghemul se face tot mai mare/ iar rândurile – mai invizibile.// De-aş şti unde e celălalt capăt,/ aş trage firul uşor spre mine/ şi l-aş rebobina înapoi/ spre începutul vieţii.// Din acel punct îndepărtat/ aş contempla/ la nesfârşit apusul de soare”.
Surprinzătoare sunt în acest context notele „optimiste”, pe care le descoperă cititorul cărții, Eugen Lungu, cel care semnează postfața de pe coperta a IV-a: „Abia în ultimul ciclu al cărții – Germenii speranței – își fac loc între jelaniile dramatic nuanțate, și câteva note optimiste, oricum rarefiate, spectral, de amarul realității: «Toată forţa e în fragilitatea cuvintelor/ mai bine zis, în arta de a le mânui./ Şi boala, singura care se ţine/ scai de om, nu face decât să/ confirme străvechea regulă –/ te doare, deci exişti»”. Trimiterea (poetei, dar și a criticului) la sentința lui Diderot nu e întâmplătoare, E. Lungu găsind (în căutarea unui „regn înrudit”, a unui „spirit afin”) în poezia Lilianei Armașu consubstanțialități cu poezia existențială („cu acuitatea lucidă”) a Martei Petreu, poeta despre care Nicolae Manolescu zicea: „orgoliul ei constă în a se lua pe sine ca exemplu negativ, disecându-se cu un bisturiu ascuțit, spre a-și arăta suferința, frustrarea, lipsa de speranță, eșecul”. Or, cam în acești termeni poate fi apreciată și poezia Lilianei Armașu, care își etalează suferințele și chiar forțează nota aici. Dar nu despre asta erau elegiile și doinele dintotdeauna?
Dar aceste stări „de suferinţă, durere şi aşteptare” sunt, oricum, convertite în jocul literar, în spectacolul reprezentat pe spațiul paginii de carte. Chiar și atunci când pagina este pergamentul obținut din propriul corp: „Cu cât încerci să spui mai multe,/ cu atât tainele se închid, rând pe rând, în tine,/ cuvintele fiind doar un paravan după care/ stau ascunse zăcăminte întregi/ de suferinţă, durere şi aşteptare./ Şlefuite cu sânge şi neînfrântă răbdare/ până la strălucire,/ le porţi ca pe un diamant / unicul -/ încrustat în propria-ţi piele/ drept dovadă/ că ai trăit din plin,/ fără rest”. Referințele culturale (ca și jocurile livrești) sunt chiar mai frecvente, fie și în contextul elegiac al singurătății și disperării, decât versurile care pun pe tapet confruntarea dintre materie și spirit, dintre trup și suflet. Reținem că „acest corp suferind –/ marele nedreptăţit,” este „zăvorât printre cărţi şi himere” (iar în alt poem: „între patru pereți/ ca între coperțile unei cărți”) și că „visează că într-o zi va evada…”. Apoi, timpul „netrăit”… „ne-a scăpat,/ ca o blestemată greșeală de tipar pe copertă”. În carte/ în poezie „te bagi de bună voie cu capul în jug” și scrii „apăsat, cu toată ființa,/ de parcă te-ai zidi cu propriile mâini/ în pereții fragili ai hârtiei”. Tot aici (pe acest teren al investigațiilor noastre) aflăm că „poezia însă abia de mai respiră sub greutatea/ cuvintelor…”. Pe acest spațiu imaculat viața (și suferințele, implicit) ar putea fi retușată. Și tot aici, la tema livrescului, avem o invectivă-adresare (poemul Cimitire de biblioteci) a unui redactor de carte către grafomani, care se încheie cu un îndemn cuminte: „lăsați copacii să spună mai mult decât voi/ prin nobila lor tăcere”. Viața cărților însă nu e doar model de urmat, dimpotrivă, aici, căutând „prin cărți adevăruri spuse de alții” ne paște (pe toți sau doar pe ființele bovarice) un alt pericol: „Cine ne va judeca pentru/ o viață trăită din împrumut/ (în numele umanității/ dar împotriva firii),/ trecând-o, ca pe un trist plagiat,/ la rebut?”. Referințele/ reperele existenței empirice sunt cele livrești, nu invers: „coborâm încet în uitare,/ statornicindu-ne definitiv în moarte/ precum cuvintele în carte”.
Jocurile acestea, aparent pur literare, evoluează nu doar pe orizontala rafturilor Bibliotecii Babel, ci și în profunzimi existențiale. Întrebându-se de ce „acest fragment de viață zbuciumată ce mi-a fost dat a fost scos neîntrebat din veșnicie/ ca o greșeală dintr-un cerc perfect/ lăsată pe pământ/ să-și ispășească vina de a/ fi”, poeta construiește o imagine impresionantă dintr-o simplă omonimie/ polisemie: „De ce acest corp/ de literă, de carne?” Sigur că „de la înălțime”… „lumea se vede ca o mare bibliotecă”. Dar lecturile abundente și cunoașterea lumii „de la înălțime” poate să pună în mișcare mecanisme diabolice. „În cele din urmă, intervine redactorul, instanța supremă, taie tot și scrie printre rânduri:/ viața e despre toate astea și despre nimic/ dar nu ai încotro, trebuie să aștepți… până trece”. Pe neobservate, dilema dintre corp și suflet se convertește în polemica dintre viață și carte, dintre „realitate” și „literatură” (două convenții, ambele).
Poemele se succed în bună parte în strategia ideatică și în structura consecutivă a unei demonstrații privind rostul suferințelor – materie dezagregată în albia trupului, dar contabilizată de suflet, pe panoul martirajului. Dar dacă acest sacrificiu anunțat în primul vers determină cumva vectorul discursului, atunci faptele concrete și diverse aduc dovada unui parcurs estetic, în consecință: durerile și suferințele există ca să ajungă într-o carte. În caz contrar, ar fi biologie pură, cu ciclurile lanțului trofic predestinate: suntem prădători și pradă concomitent, asigurând placid funcționalitatea (eco)sistemului. Or, dincolo de etalarea supliciului, poeta trăiește și satisfacția formulei estetice găsite, uneori ludic-amară, alteori în tușe dense, monocolore, directe, expresioniste. Mai nou, în siajul dihotomiei (etice, filosofice) trup-suflet, elegiile se convertesc, pe modele cunoscute, în meditații poetice post-neo-moderniste, d.e.: „Şi tot aşa,/ de mii de ani încoace,/ fiecare luându-se parcă la întrecere/ în a scoate la iveală/ partea nevăzută a celuilalt.// În crepuscul însă/ contururile se şterg/ până la ultimul firicel de sânge,/ lăsând în urmă/ doar un fum subţire de tămâie/ ce urcă gânditor/ spre cer,/ semn că jocul s-a terminat”.
În această lume a confruntării contrariilor: viață-literatură, corp-suflet ș.a., e firesc să apară și opoziția (alteori, confuzia) dintre Dumnezeu și Diavol, ca să se încheie cu imaginea… unei noi providențe. Într-un poem în care unii se roagă „unui Dumnezeu demult izgonit din lume”, cortina o trage un alt produs al imaginației (și înțelegerii) umane: „într-un colţ îndepărtat se zăreşte o bibliotecă/ ticsită cu maldăre de cărţi şi hârtii ferfeniţite care/ e gata să se prăbuşească/ dar nu are unde,/ aşa cum nu există nici pământ, nici cer./ Doar o tastatură imensă se deschide în faţă/ şi peste ea – mâna uriaşă a unui robot/ care tocmai îşi fixează degetul arătător/ pe delete./ Va apăsa?”. Simplitatea autoarei e dezarmantă și poate să producă niște confuzii în mintea cititorului obișnuit cu arabescuri și poetisme sofisticate.
Liliana Armașu, Cât mai avem mâinile libere, Editura Arc, 2023