Printre multiplele „binefaceri” cu care ne fericise regimul ceaușist, uitate astăzi de sclavii himerelor comunismului, erau și acele substitute ale produselor originale, un lux prea mare pentru poporul muncitor, celebrii înlocuitori: soia în loc de carne, năut pentru iubitorii de cafea, o haină în plus în loc de temperaturi normale în case, tot un fel de substitut și aceasta, dar din dotare proprie, după posibilități. S-ar mai putea adăuga pe această tristă listă și creveții vietnamezi și celebrele tacâmuri, pentru care se luptau pensionari și gospodine, deopotrivă, și încă multe altele.
Toate cele enumerate mai sus se alăturau celor ce se petrecuseră într-un alt domeniu, e drept imaterial, dar la fel de important pentru cei interesați și de, cum se spune, hrană spirituală: cultura, arta, literatura română de după 1945.
Atunci, înlocuitorii culturnici își făcuseră nefasta apariție, fie sub înfățișarea cântăreților mai marilor regimului, maladie care s-a cronicizat cu trecerea timpului, ajungând la aberantele manifestări de sorginte vadimistă, fie sub pecinginea realismului socialist, care a iscat cumplite ravagii în criteriile valorice, fixate încă din interbelic de cei mai importanți scriitori români. Se ridica, astfel, peste trupul îngenunchiat al țării, ceea ce Ismail Kadare numea „aureola decolorată a literaturii”. Modelul revoluției culturale sovieto-chineze și plenarele de partid își arătau colții și-n literatură, cu urmările lor dezastruoase. „În locul eleganței naturale pretinse de artă, continuă scriitorul albanez, se înstăpânea atotbiruitoarea literatură de comandă politică”. Adevărații scriitori, cu opere reprezentative pentru literatura română, erau scoși fără nicio ezitare din circuitul cultural, iar locul lor era luat de „muncitorii literari”, care se întreceau în tămâierea „zeilor comunismului” prin producții în serie, uniformizate precum șaibele ce alunecau pe benzile mult-cântatelor fabrici și uzine. Acești lăudători cu consistentă simbrie, tăietori de frunză ofilită la câinii de pază ai regimului, tulburau apele literaturii române până la totală opacitate. Parafrazându-l pe Czesław Miłosz, putem spune că aveam o „literatură captivă”, într-o țară cu toate atributele unei pușcării. Sau, cum spunea un cunoscut gânditor, trăiam asaltul, și în literatură, al „fundamentalismului dogmatic al gândirii unice”. Așa arăta țara în care douăzeci de milioane de oameni exersau ceea ce Alain Bosquet numește, într-unul dintre romanele sale, „meseria de ostatec”.
În zilele noastre, după 1989, deci de peste treizeci de ani, în locul înlocuitorilor gastronomici și literari, tristul spectacol este continuat, cu aceleași nefaste performanțe, de o categorie și mai numeroasă de substituenți, cea a politicienilor, o adevărată „oaste de strânsură”, cum o denumea cineva, nu demult. O oaste bine consolidată, fără fisură, putem spune, meșteșugit orientată spre mărețele împliniri personale, dar bezmetică în administrarea treburilor țării; prăbușită sub povara interesului național, dar zglobie în vegherea feudelor din teritoriu, aducătoare de inepuizabile satisfacții materiale.
În Etica politică, Mihail Manoilescu, un martir al regimului comunist, care și-a găsit sfârșitul în închisorile dejiste, stabilea două condiții esențiale pentru a aspira la o carieră politică: „un mandat de reprezentare și un ideal politic”. Simplu, pentru orice om onest, care dorea, cu bună-credință și profesionalism, să se angajeze în „treburile țării”. Sau, cu alte cuvinte, așa cum le formula cândva Lucian Raicu, chiar dacă se referea la domeniul literar, „însușirile adânci și substanțiale” ale unui om care se punea în slujba celorlalți.
Câți dintre aleșii noștri de azi îndeplinesc aceste minime criterii, desigur, nu la modul formal, demagogic și ipocrit, ci în întreaga și veritabila lor semnificație? Au ei un mandat de reprezentare, întemeiat pe un proiect pentru comunitatea care i-a votat, pe soluții realizabile, simple și eficiente, fără zgura relațiilor compromițătoare și stoarcerea totală, în interes pur personal, a oportunităților conjuncturale?
Pentru cei mai mulți dintre politicienii noștri, indiferent de rang, funcție sau sinecură, pomenile electorale, darul otrăvit al programelor din campaniile electorale, care ar trebui să maculeze iremediabil, au căpătat virtuți de legitimare politică, sunt socluri pe care se clădesc mandate fără număr și cariere înfloritoare.
Au, iarăși, majoritatea parlamentarilor noștri, vreun moment de îndoială privitor la capacitatea lor de a servi cum trebuie comunitatea din locul care i-a trimis în înaltele dregătorii, poate cu pâlpâirea ultimei speranțe? Își pun ei în joc onoarea, când cutreieră prin cătunele și pe străzile colegiilor ca printr-un tărâm al miracolelor, menit să-i transforme, ca-n basme, din cerșetori de voturi, în feți-frumoși și prinți îmbujorați de aerul tare al înălțimilor politicii? Îi zgâlțâie vreo responsabilitate când pogoară din celestele sfere ale puterii în ținuturile jalei, îi macină vreo remușcare când cele mai la îndemână proiecte și programe eșuează, prin nepricepere și dezinteres, în nesfârșite reverii? De ce a devenit scena politică românească teritoriul fertil pentru aceste manifestări reprobabile, comportament cu atât mai vinovat cu cât se speculează situații disperate, naivități abil cultivate, precarități existențiale?
Fără răspunsuri încurajatoare, să trecem, totuși, la partea cu idealul, pe care, cu înfrigurare și neodihnă creatoare, ar trebui să-l urmăreacă și politicienii noștri. Tot Manoilescu, referindu-se la această a doua condiție, spunea: „Nu poți să apari pe scena politică numai pentru a-ți afirma persoana, ambiția și talentul”. Dar dacă adaugi o imensă dorință de rapidă și leneșă parvenire, o îndelung exersată știință a disimulării, o retorică îmbibată cu mâzga demagogiei, un tupeu nutrit din necioplire și arțag, o suficiență bălăcită prin incultură – poți? Cum să-i refuze scena noastră politică pe ambițioșii amușinători de binecuvântate ocazii, pe talentații scotocitori prin lada de zestre a bugetelor locale sau centrale? Ați văzut vreun ales care să se tragă mai la marginea politicii când îi ies la lumină afacerile dubioase sau biografia ce-i gâfâie sub povara repetatelor eșecuri profesionale? Cunoașteți vreo afacere necurată, vreo injustiție strigătoare la cer, vreun dezastru sau vreo calamitate, petrecute, atât de des, în țara aceasta, în care să nu fie amestecat politicul?
Răspunsurile le găsim, rapid și neechivoc, trecând în revistă apucăturile acestei „oști de strânsură” care adună majoritatea politicienilor români. Ne ajută chiar ei, ieșind în față, cu „persoana lor” cu tot, cu o nestăpânită voioșie și o nesfârșită și găunoasă pălăvrăgeală, pe la televiziuni, prin ministere, prin parlament și guvern, adică pe scena cât țara a politicii cu înlocuitori.