Nu putea fi cunoscut… de fapt, nimeni nu l‑ar fi putut desluşi cu adevărat vreodată.
Nu avea cum să fie pătruns… era un amestec de contrarii, de frânturi, de singurătăţi. Solitudine tainică, tăcută, dureroasă… din ea se descărcau energii şi erupţii, frisoanele excesului, riscurile ce şi le oferea bucuriei.
Un suflet făptuit din temeri, fragil şi impulsiv, flămând de viaţă, mândru de patimile sale, lucid şi caustic în desluşiri, luminându‑şi cu voluptate abisurile, întru desăvârşirea însingurării.
Un trup de uriaş îl călăuzea. Şi‑l purta distins, elegant, bărbăţie rasată din complexe… Ființau împreună. Venea de undeva, dintr-o rouă a inocenţei, pecete princiară într‑un cinism sclipitor. Se trăia obsesiv, dilatând timpul în cioburi de eternitate. O vitalitate rafinat brutală reuşise să i se impună şi să‑i vegheze ceremonialul intim al arderilor. Gândea prin simţuri, înnobilându‑şi poftele şi obligându‑le să ia aripi de spirit. Sfredelea incandescenţa gândului cu o potenţă sălbatică a cuprinderii. Trândăvea în melancolie pentru a se înfrâna. Avea relaţie erotică cu viaţa, de trădare şi surpare. Purta zboruri şi furtuni în mădulare. Se răcorea în taine. Cugeta prin vrajă. Se domolea prin sarcasm. Fermecător, se risipea în iluzii, biciuindu‑şi spaimele. Vulnerabil, sentimental, enigmatic, năucea. Trăia iluminat de talent, ascultând tăcerea lui Dumnezeu..
Mi‑a fost inspiraţie şi lumină vreme de‑o viaţă. Hăituit de oficiali, cârdăşit de proşti, adorat până la invidie de prieteni, respectat cu sfinţenie de breaslă, singur în faţa publicului, artistul, făurit din cristale de veşnicie, reuşea să‑l supună şi să‑l secătuiască de haruri. Era un bărbat peste care doar moartea, parteneră de glorie, a reuşit să treacă. Arta lui cere smerită reculegere.
Îl iubeam. Te fericeai iubindu‑l. Era nefiresc de surprinzător… Explora zăcămintele visurilor, imaginând universuri de călătorie.
Ne‑am întâlnit în primăvara lui ’70 din secolul trecut, când eu, student încă, crăpasem preţ de o privire porţile teatrului… Dincolo, în tărâmul vrăjit al regilor, al prinţilor, al bufonilor, al minunii şi uimirii, domnea el – emblematicul artist-maestru al magiei jocului… Rang, strălucire, nobleţe – totul altfel.
Debutam pe o scenă profesionistă, după Cartofi prăjiţi cu orice de Wesker, la Studioul Casandra. George Constantin căuta un regizor pentru un spectacol în premieră şi harul profesorului Penciulescu mă recomandase. Şansă – să fii studentul lui Radu Penciulescu.
Echipa de zgomote, drama fantastică a lui Fănuş Neagu, pe scena de la Nottara cu: George Constantin… Prima lectură, în biroul aerisit al lui Horia Lovinescu… Fănuş vorbea noduros, năduşit de emoţie. Fotografi, reporteri… Un mare scriitor debuta în dramaturgie. Piesă premiată de juriul Uniunii Scriitorilor în acel an. Distribuţie condusă de el… îi căutam neîncetat privirea… pentru binecuvântare, pentru încredere. Răspundea din când în când, învăluind indiferenţa în duioşie. Sigur îmi simţea pulsul. Se plictisea în vorbăria din jur. Ochii îi căpătau o candoare vicleană… ura ambalajul artistic, publicitatea zornăitoare, teatralâcul… Am început lectura. Desfătare copilărească pentru actori. Se întreceau în dantelării, înnodând ştrengării trecătoare. Deodată ne‑a secerat trăsnetul nuanţelor:
– Am un nume de fluviu şi sunt doar un biet scuipat. Era Nil – bizonul otrăvit de viaţă. George Constantin îi înghesuise în ţarcul fulgerului… Biciul năprasnic al talentului plesnise cuvintele… Lăcrimau, sângerând rosturi. Era George – surpând personajul în vrajă, botezându‑i destinul. Am dat drumul viului nostru, zgomotos… Aplauze… bucurie… Interjecţii. Sughiţuri machia-
te. Isterie, fâstâceală. Tăcea. Privea absent, odihnindu‑se parcă în buimăceala din jur. Scrijelise cu semn imperial frisonul de nelinişte şi acum obliga secundele să‑şi întindă vertebrele ţăndărite… Tăcerea stăpânită potenţa dimensiunile şocului. Şi‑a trecut uşor limba peste buze, liniştindu‑şi discret un tremur al bărbiei. Glisa şovăitor accentul seducţiei din concret spre vârtejuri abstracte. Nu ştia, nu mai ştia să rateze. În aburul clipei, construise filigranul unicităţii din atomi de măreţie şi deriziune. Viril şi acid, intrase seniorial în vraiştea din noi. Incendiase aroganţa celorlalți de a‑i fi parteneri. Înăuntrul lor se gudurau emoţiile… Ondula fără chef textul piesei, încercându‑i supleţea… Paginile rămase fugiră printre degetele lui lungi, delicate. Niciodată momentele de har nu aveau încheiere. Sec şi grav, nemulţumit parcă de pierderea timpului (ironia şi sarcasmul şerpuiau totdeauna în el), mă întreabă:
– Mai citim?
Era greu să continui.
– Ne oprim aici, am răspuns, prins în poalele jocului.
A închis primul textul. A băut încet apa unui pahar luat de pe masă. S‑a cufundat boiereşte în fotoliu, ridicând uşor capul spre tavan (abia atunci am observat că toţi ceilalţi stăteau pe scaune). Momente de linişte, dorite de el, pentru a împărţi temeiuri și rosturi ale profeției. S‑a întors spre mine, făcându‑mi un gest discret cu pleoapa. Numai eu puteam să‑l văd. Semn neaşteptat de apropiere. Apoi, frângând urma de intimitate:
– Să vedem ce vrea regizorul…
Straniu şi inhibant accentul pus pe finalul cuvântului. Învârtea paharul, iritat de supunerea agitată a celor din jur. Trebuia să atac. Era singura soluţie pentru a lucra…
– Spune‑ne… ce o să facem… să nu muncim degeaba, silabisise tărăgănat cuvintele. Am dat drumul vorbelor, îmbrâncit de frică, aprins, pătimaş.
– Aveai aburi pe faţă…mi‑a spus mai târziu.
După vreo zece minute am tăcut. Sfârşisem… Şi‑a trecut mâna prin barbă… Devenise simplu, adânc… altfel… Crease din nimic o solemnitate specială. Mă pătrundea lucid, gânditor. Îmi cotrobăia gândurile și sufletul… Şi‑a sprijinit privirea pe Gilda Marinescu înainte de a vorbi. Împliniseră multe roluri împreună.
– E de lucru… ce spune el… greu pentru noi ăştia din scenă…
Umorul lunecos născu panică. Fănuş Neagu se repezi prunceşte, de‑a buşilea, congestionat… Prinţul metaforei rătăcea în debut…
– Voi sunteţi geniali… o uşoară gângureală de modestie la unii. Şi… da, toţi geniali. Regia, e… cum spunem noi… o facem… Bine… Cum vreţi… Eu merg pe mâna voastră. Aici George e împăratul.
Un râs tăios, exploziv, gâdilat cu accente de virtuozitate, impunând, îl stopă violent. George Constantin s‑a ridicat neaşteptat de sprinten din lâncezeala fotoliului. Era impunător… Părea şi amuzat şi iritat de vorbele lui
Fănuş. Sfârşi râsul într‑o uşoară grimasă… Laconic, întinse mâna spre scriitor, unduind ambiguu:
– Ne vedem la premieră… Acolo să ne peticeşti cu geniu… Până atunci mergem pe mâna lui – făcu un semn din cap către mine. Apoi… cât noi muncim aici, poate mai scrii o piesă! Flash de acidă ironie.
S‑au risipit care‑ncotro prin biroul directorului. Rămăsesem singur lângă fereastra mare a încăperii. Îmi adunam notiţele risipite. Nu le privisem niciodată de emoţie. Stătusem pironit în ochii lui, pentru a nu‑l pierde.
– Vrei puţină apă?…Se apropiase de mine cu paharul umplut. Am băut… o comandă tainică. Îşi muşca uşor buza de jos.
– Mai vrei? Băusem tot fără să‑mi dau seama. Privi înserarea ce se strecura dincolo de fereastră.
– Am înţeles ce vrei… nu ştiu dacă o să treacă. L‑am ţintuit speriat…Încercăm… mă linişti – pentru plăcerea noastră. Mă trecuse de partea lor. Râse copilărește, ghiduş… apoi stins:
– Câţi ani ai?
Alterna forţa cu sfiiciunea, tandreţea cu sarcasmul. Uitasem pentru o clipă. Însurat, doi copii… 23!? Era oare suficient pentru a‑l întâlni? S‑a întors brusc, simţind venirea „arzândă” a lui Ştefan Radof. Interpretul lui Muşat păşea fericit pentru a… n‑a apucat.
– Ştii, Ştefane, cine e foarte bun în rolul ăsta al tău? Radof s‑a stins. Vasile… Vasile Niţulescu. Mi‑a făcut din nou semn cu ochiul, ştrengăreşte. Golănea astral…Se aventura prin universul ascuns al ființei, suspin în tăcerea unui zâmbet…
Aşa a început. Un drum de peste două decenii.
Lucram de trei săptămâni împreună. Mă îndrăgosteam de el în fiecare repetiţie. După… treceam pe la „Moldova”. Numai noi doi. Îmi povestea… de dragoste, de viaţă… Lăsându-mă să îl pătrund…
Începusem să-i ating vibrațiile necunoscute ale sufletului. Spovedaniile noastre ne‑au apropiat. Vedea teatrul viu, provocator, şocant. Vorbea interpretându‑se, născând magie, învăluind totul într‑o cuceritoare stare de grație… Gândea tot timpul o altă dimensiune a realităţii. Comunica şi comenta simultan. Cobora brusc în infernul colcăitor al viscerelor. Se juca scăldându‑se în viaţa din el. Se îmbrâncea cu instinctele, trimiţând deriziunea într‑o riscantă măreţie. Dilata nepermis de adevărat, obligând limitele să-și ia zborul dincolo de cuvinte… Se fascina singur în truda studiului, bucurându‑se că poate atinge ceea ce ştia că nu poate cuceri. Rolurile le topea într‑o puzderie de detalii, elibera sunetul unic din structura unui personaj şi îi vibra energiile, provocând o trezire şocantă. Piesa era înăuntrul lui. Măduva textului îl verticaliza. Năştea întâi partitura, polifonia, tăcerea și strigătele ei… Arta lui era muzica.
Personajul hipnotizant se spovedea şi nu reuşea să‑i ascundă nimic. Prin pătrunderi misterioase ghicea destine, inventând realul imaginaţiei. Folosea confuzia pentru limpezime şi oferea prietenie neliniştii. Orchestrá incandescent, în disonanţe armonice. Prin circuitul sangvin al caracterului, pipăia armura invizibilă de trăiri și stări neliniștitoare. Vedea prin simţuri. Trăia prin înțelegeri de geniu. Nestingherit de excese, de fantastic, de banal. Prin tehnică desăvârşită, spiritualiza. Lansa identităţi surprinzătoare… Apoi, artistul cenzura actorul. Selecta, răspunzător de înnobilarea histrionului, dimensiona semnificaţiile, explora vertebrele logicii. Năştea cunoaştere. Medita cvadruplu prin inteligența instinctului către o interpretare dantescă. E unul dintre puţinii actori ai lumii care avea unicitate; dar aici, la noi, e pradă uitării.
Nu realizarea scenică era finalitatea, ci inedita pătrundere a meandrelor fiinţei. Cerceta viaţa. Biciuia obişnuitul, rănindu‑l cu sensuri. Cuvintele lui erau stări şi imagini ce împerecheau inconfundabil fantasticul şi realul, derizoriul şi sublimul, penibilul şi… Fascina prin cuprinderea de necuprins a umanului.
Era simplu ca furtuna şi necruţător ca ea. Actoria îi era unealtă. Persifla profesia şi viaţa, sugerând lâncezeala. Calea lui de creaţie era văzul tactil. Trăia prin artă o viaţă paralelă de cuceritor, împotriva vieţuirii banale a insului.
Un solitar al solidarităţii utopice. Întâlnirile noastre erau scurte, însănătoșite de încordare. Ne lăsam trăiţi. Mă învăţa că existenţa e proiect teatral. Știa că teatrul e năframă ispititoare de magie albă, ce trebuie să dea vieții o altă viață, unde artistul călăuzit de stele umblă printre ciorchinii de prostie și impostură din jurul lui. Când vorbea așa avea boabe de rouă în lumina ochilor.
Apoi, brusc, schimba registrul.
– L‑aş juca pe Trigorin,… ce zici? Am găsit ceva… la el… Tăceam susţinându‑l în plăcerea‑i ascunsă.
– Ştii ce contează la… Trigorin? Farmecul… farmecul. Brăzdează adânc cu sentimentele prin sufletul zburător al femeii, din plictiseală…
Rămăsese orfan de tată. La moartea mamei sale, eram în perioada de lucru la Barbarii, mi‑a povestit clipele sfârşitului. Văzuse aburul morţii.
– Bărbatul cu care s‑a remăritat mama … nu pot să zic, m‑a hrănit, m‑a crescut… dacă nu mă bătea poate ajungeam o puşlama… Ştii… merg cu el să cumpăr haine pentru înmormântare.
Avea un cult al familiei si o spaimă a nerealizării ei. Era o răspântie de singurătate. Înainte de a merge la operaţie, să‑i deschidă alţii inima, lucid şi autoritar ca totdeauna, le‑a spus celor dragi, Iuliei,[1] soția sa, și lui Mihai[2], băiatului lor, să fie lăsat odihnei în mormântul tatălui său. A plecat pentru a‑şi trăi acolo copilăria.
– Ştii la ce m‑am gândit? – zâmbi.
– La sufletul femeii!, am răspuns. Râse molcom…
– Nuuu… la Cehov şi… Gorki. De ce‑au scris atât de bine? – tăcu o clipă.
– Erau mari, geniali!, am şoptit. Mă privi… Apoi…
– Boala… Înţelegi? Boala. Întâlnirea zilnică cu sfârşitul. Se ciocneau de moarte. Asta e… Vezi?… Simţi altfel. Nu ai timp pentru prostii.
Zâmbi înmuind tristeţea în umor.
– Eh…mari și geniali sunt alţii. Iar în teatru e o turmă întreagă de măreți. Îi scăpă un uşor fluierat. Melodie neştiută…
– Ruşii ăştia înstelați stau în mine. Mă înghesuie… să le dau drumul… să‑i botez. Cu Albee… e altceva.
Îi era frică de împlinire, de succes, de glorie. Se bucura de viaţă şi din cauza fricii.
– Știi? Acum aș juca și eu un Caragiale.
L-am privit mirat.
– Am văzut spectacolul tău cu Noaptea furtunoasă de la Majestic. Îmi spusese Pintilie de el,… că ai momente antologice… Și Pintilie nu umblă cu laudele la el. Da... mă privi. Am văzut spectacolul… Câtă durere și revoltă ai adus în râsul lui Caragiale. Și ce ai reușit cu unii actori e miraculos… Nu credeam că ei pot ajunge aici. Știi?…eu am ieșit dintr-o distribuție cu piesa asta înainte de premieră. Jucam Jupân Dumitrache… Aveam parteneri buni: Liliana Tomescu-Veta, Ștefan Iordache-Rică Venturiano, Sandu Sticlaru-Ipingescu, Melania Cârje-Zița, regizor era George Rafael…Nu mi-a plăcut ce lucram acolo.
Mă privi din nou, zâmbindu-mi.
– Nu bănuiam că piesa are atâtea straturi ascunse în ea. Noaptea ta furtunoasă cutremură și trezește… E o explozie.
Mă sufoca un tremur al bucuriei… Pășeam încet prin Grădina Icoanei.
Am avut privilegiul să‑l pătrund puţin, şansa să lucrez cu el în teatru şi film. Am scris şi am făptuit spectacole, fascinat de arta lui. Am gândit distribuţii ideale avându‑l lider şi am renunţat la proiecte, după o primă lectură, pentru a nu distruge magia desăvârşirii primului contact sau, alteori, pentru a‑i accepta capriciile.
Se pregătea mereu pentru dincolo.
Juca prin toţi porii, prin respiraţie, prin sunete, prin tăcere, prin volum, prin aer…
În 1982, după premiera Nopții furtunoase la Teatrul de Artă din
Moscova, l-am invitat pentru prima dată la mine acasă. Adusesem de la ruși caviar și vodcă Beluga.
– Vino să ciocnim pentru Cehov, Gorki și Caragiale…
A venit la ora fixată. Nu întârzia niciodată, nicăieri, la repetiții, în teatru, la radio, la televiziune, la film. Își respecta statutul. Venisem de la Moscova și cu două discuri ale lui Vladimir Vîsoțki, cântecele lui de revoltă… Vocea și chitara lui Volodea umplea casa de suflet și ne binecuvânta. Îl văzusem pe marele actor rus cu ani în urmă în două spectacole la Taganka alături de Demitova, regizate de Iuri Liubimov. Am ciocnit pentru artă… Pentru Smoktunovski, Kaliaghin și Nikita Mihalkov. Din când în când privea cu seninătate și tandrețe spre Veronica. O vedea pentru prima oară. Am vorbit despre spectacole uitate, Tango-ul și Regele Lear, ale lui Penciulescu, D-ale Carnavalului, Livada de vișini și Reconstituirea lui Pintilie… despre proiectul lui Esrig cu Furtuna lui Shakespeare în care el juca alături de Dinică și Moraru… despre putințele și neputințele teatrului. Avea noblețe și rang… La plecare, înainte de a ieși pe ușă, s-a apropiat de mine, m-a privit și oarecum sfios mi-a spus:
– Știi, m-am îndrăgostit de soția ta.
– De Veronica?
– Da.
– Când?
– Astăzi, acum…Pot să-i spun?
– Da…Dacă crezi…
– Cred…
– Bine.
– Pot să o sun?…
Am încuviințat din cap și strângându-ne din nou mâinile de rămas bun, am izbucnit amândoi într-un râs dulce amărui, viclean și inocent… A ieșit repede din casă fără să întoarcă capul.
Eram confuz… Mai rămăsese pe fundul sticlei niște vodcă. Am ciocnit cu Veronica… Când să ne sărutăm, a sunat telefonul.
– Răspunde tu, i-am spus și m-am îndreptat spre fereastră. În stradă, jos, George era în cabina telefonică. Ne priveam de la distanță. Veronica ridicase receptorul și asculta zâmbind… Clipe, clipe și tăcere, apoi am auzit-o:
– Să știți că noi toți în familie vă iubim.
Am dat mai tare melodia lui Vîsoțki. Am stins ultimele picături de Beluga rămase în pahar.
Era iubitor de dragoste…Cuprins de căutările îndrăgostirii trăia cu sufletul mereu întinerit pe înălțimi, deasupra unui abis de neliniști.
În 1980, după debutul cu Înainte de tăcere, scrisesem două scenarii noi și le-am lăsat la intrarea actorilor la Teatrul Nottara într-un plic pe numele lui. După două zile m-a sunat.
– Am citit… Vin să te iau cu mașina și mergem undeva la Băneasa la aer curat, să-mi spui mai multe….
După o oră ne așezasem pe o bancă la marginea pădurii privind începutul asfințitului.
– Uite textele. Îmi întinse scenariile și plicul. Tăcea… construind suspans din liniște. Într-un târziu mă privi, direct, simplu.
– Auzi păsările? … Oare cântecul lor e același seară de seară? Sau e mereu altul?… Ce zici?
Am tăcut apoi am izbucnit în râs: -Hai, spune odată… Vrei să facem împreună filmele astea?
– În scenariul tău, Ziditorul, povestea e altfel decât o știam… E bine așezată toată acțiunea… Manole nu e de mine, sunt neputincios, nu știu ce e de jucat când o zidește pe Ana. Nu știu. La lectură e minunat, dar ce să joc? Nu e de mine.
Am zâmbit.
– Dar Vodă?
– Cel gras și slinos, așa l-ai scris, nu? Râde… acolo da, pot să-ncerc, știu ce trebuie să caut…
– Vodă ăsta e al tău, nu spune tot ce știe și înțelege tot ce nu știe…
– E de lucru… Și Manole cine e?
– Rebengiuc.
– Victor… da, el poate pătrunde în nebunia personajului.
Se auzea în depărtare violent sirena unei salvări. A șoptit…
– Cineva e în drum spre moarte…
Se auzeau păsările…
– Și Înghițitorul de săbii cum e?
– Curățel… E călătorie grea scenariul … Are capcane multe în el. Aș juca, dacă mă vrei. Se alinta...
– Rolul principal?
– Nuuu… râde, Colonelul e rol pentru mine.
– Am scris Colonelul numai pentru tine, George!
Era liniște și se însera.
– Și pe Circar, pe Înghițitorul ăsta de săbii cine îl joacă?
– M-am gândit când îl scriam la Anthony Quinn.
Surprins șopti:
– Da…Așa da.
– Dar, am continuat eu, mi-au spus cei de la casa de filme că nu se aprobă…
– Păcat!
Coborâse brusc înserarea. Mă privi:
– Și atunci Gherlaș cine va fi? Așa îl cheamă, nu?
Am amânat răspunsul.
– Mircea, Mircea Albulescu.
Tăcere… Apoi ridicându-se de pe bancă.
– Eu zic să mergem spre casă. S-a înnoptat…
Se îndreptă vioi spre mașina lui, parcată pe o alee. Deschise portiera. Am urcat. Puse cheia în contact… Înainte de a porni motorul:
– Era bun americanu’ nostru, Zorba… Bun rău. Acceleră. Farurile luminau șoseaua. Zâmbi.
– Asta e. Mergem cu Albulescu… E de nădejde.
Era orgolios şi violent – bun şi sensibil. Era năprasnic – fascinant. Capricios – cuceritor.
M‑a sunat după vizionarea cu Înghiţitorul de săbii…
– Ai făcut un film bun. Ştii, am plecat de la Scânteia pe jos. Am lăsat maşina şi… Am plâns, băiete… Am plâns.
Era demn şi loial. Generos şi curat. Nu încape în toate cuvintele mele. Acum… e unda tăcerii.
În 1991 eram director la Teatrul Mic de câteva zile. L-am sunat:
– George, îți trimit un text să îl citești.
– Ce ?
– Ecaterina Ivanovna, de Leonid Andreev.
– A, rusul acela alb… Bine, recitesc…
Peste două zile ne-am întâlnit în biroul de la teatru.
– Cine e Ecaterina Ivanovna?
– Vali Seciu.
– Ha, ha – . Izbucnire de satisfacție. Tare de tot. Și eu sunt Koromâslov, bărbatul ei cel chinuit, nu?
– Da.
– Și Mentikov cine ar fi?
– Mitică Popescu.
– Excelentă distribuire. Atunci te invit la „Moldova” la un coniac… Să mai vorbim de piesa asta minunată…
„Viaţa unui om se poate sfârşi, dar viaţa artei sale, nu”
Şapte tratate secrete de teatru No Zeami anul– 1393
Ne‑am despărţit la teatru, el pe scenă, în Molière, eu spectator. La aplauze, îmi făcu cu ochiul, încețoșat de efort, ca atunci, la început… Începea călătoria… Gata…Pleacă, mi‑am zis… Totul plutea deasupra lui ca o aură…
Delirul cu care biciuise sălile de spectatori era acum respiraţie dureroasă… oboseală… Abur…
Viața ia timp, iar timpul ia tot…
Mărturisindu-l ascult și eu tăcerea lui Dumnezeu și simt cum lumea e mereu vie prin fiecare astăzi mereu muritor.
[1] Iulia Buciuceanu, prim solistă a Operei Române.
[2] Mihai Constantin, actor al Teatrului Național București.