Figură marcantă a culturii europene din prima jumătate a secolului XX, filosof, eseist, traducător (cel care a transpus remarcabil în limba germană creații ale lui Balzac, Baudelaire ori Marcel Proust), Walter Benjamin (1892-1940) încă reprezintă o provocare și o problemă deschisă pentru cei care încearcă să-l definească, depășind orice simplificare rezumativă, iar opera sa situându-se dincolo și mai presus de orientările politice ori estetice de care, în anumite momente ale existenței sale, s-a apropiat. Gânditor original și eclectic, care a combinat elemente ale idealismului german cu accente ale misticismului iudaic, pe fondul ideilor de stânga de care a fost animat, dar descendent, de asemenea, al neo-kantianismului, Benjamin a contribuit în mod esențial la cristalizarea criticii estetice și literare, dar și a materialismului istoric de acum un veac. Apropiat de Școala de la Frankfurt (de Theodor Adorno și Horkheimer), având prieteni precum Gershom Scholem, Hannah Arendt sau Bertolt Brecht, și provenind dintr-o familie evreiască din Berlin, el a încercat să împace și să aducă laolaltă numeroasele tendințe divergente care i-au marcat biografia și formarea intelectuală și să alcătuiască o operă coerentă și definitorie din multe puncte de vedere pentru epoca în care a trăit. Influența anumitor idei marxiste ale lui Brecht, teoria critică a lui Adorno, precum și misticismul iudaic al lui Scholem sunt esențiale pentru întreaga gândire a lui Benjamin, din păcate el nereușind să armonizeze aceste orientări divergente într-un tot unitar. În plus, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor intelectuali importanți ai acelor vremuri, marea istorie i-a influențat în mod dureros istoria personală, plasând sub semnul tragicului un sistem filosofic remarcabil (în ciuda tuturor reproșurilor care i s-au adus) și o creație care va rămâne, fatalmente, incompletă.
Cititorul care ajunge la cartea lui Jay Parini, Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin’s Crossing – 1997), își va reaminti sau va afla toate acestea, plus multe alte detalii, având de asemenea posibilitatea să se apropie (și) de latura umană a unui filosof transformat, astfel, în remarcabil personaj de roman. Cunoscut publicului (mai ales celui din Statele Unite) pentru cele trei excelente biografii pe care le-a dedicat unor scriitori americani reprezentativi (John Steinbeck, Robert Frost şi William Faulkner), dar poate mai cu seamă pentru romanul Ultima gară (1990), construit în jurul celui din urmă an din viața lui Tolstoi, Jay Parini pornește, în Călătoria lui Walter Benjamin, așa cum procedase, până la un punct, și în Rătăcirile lui Herman Melville (2010), de la provocarea constantă pe care o reprezintă pentru omul de litere contemporan acele amănunte mai puțin cunoscute sau insuficient clarificate ori explorate ce marchează existența oricărui mare intelectual. Extraordinară se dovedește a fi inițiativa Editurii Humanitas Fiction de a oferi cititorilor români și această creație a lui Parini (în excelenta tălmăcire semnată de Irina Horea, apărută de curând în colecția „Raftul Denisei”), pentru a întregi, în acest fel, imaginea unui foarte bun romancier, având în egală măsură măiestria narațiunii bine cumpănite și intuiția liricului (evidentă în impresionantele pasaje infuzate cu un lirism de cea mai bună calitate, presărate de-a lungul textului).
Convins că istoria nu există, sau că aceasta n-ar fi „decât un vis” (al altui vis), Benjamin, așa cum este el re-imaginat de către Parini, devine protagonistul unei cărți ce depășește statutul de biografie romanțată ori ficțional(izat)ă, și care încearcă să evalueze nu doar consecințele marilor evenimente istorice asupra existenței oamenilor de-a lungul atât de tragicului secol XX, marcat de războaiele mondiale, de ororile lagărelor naziste și de ideologiile duse la extrem, ci și modul în care se structurează, într-un asemenea context, relațiile interumane. Iar dacă, așa cum scrie romancierul, desigur, pe urmele lui James Joyce, „istoria e visul din care trebuie să ne trezim”, cititorul Călătoriei lui Walter Benjamin ajunge să înțeleagă că un astfel de vis se poate lesne transforma într-un coșmar, primejdia cea mare fiind ca visătorii să nu se poată trezi la timp. Ori chiar să nu se mai poată trezi deloc. Iar situația aceasta reflectă însăși existența atât de zbuciumată a protagonistului lui Parini. Căci romanul de față este, în mare măsură, și visul lui Jay Parini cu privire la adevăratul, autenticul Benjamin. Tocmai de aceea, de-a lungul acestei cărți, autorul meditează asupra remarcabilelor realizări artistice și filosofice ale eroului său, îi prezintă și reacțiile ori atitudinile mai puțin cunoscute, fără a-i ocoli nici excentricitățile, pentru a oferi cititorilor o imagine cât mai completă și cât mai apropiată de adevăr a lui Walter Benjamin. Iar în acest fel, romanul, privit în ansamblu, devine și metafora apocalipsei care, la un moment dat, la mijlocul veacului trecut, a amenințat să distrugă întreaga umanitate și care l-a prins în vâltoarea ei pe filosoful exilat. Căci, dincolo de cărțile pe care le-a publicat sau a intenționat să le publice, Benjamin este considerat, de mulți cercetători, una dintre victimele – fie și colaterale – ale Holocaustului, câtă vreme, deși născut și crescut la Berlin, a ajuns să se stabilească în Franța, sperând (fără să și reușească…) să-și poată definitiva opera la Paris, apoi a plecat și de aici, sub amenințarea nazistă, pentru a ajunge in extremis în Spania, unde finalmente s-a sinucis, ca să evite deportarea în Franța de-acum ocupată. Nu întâmplător, aflăm din acest roman al lui Jay Parini, Benjamin pierduse complet legătura cu realitatea, mai ales atunci când era vorba de politică (și de relațiile cu femeile). Iar dacă incapacitatea sa de a înțelege politica europeană din acele vremuri a sfârșit prin a-l ucide, chiar dacă indirect, inabilitatea sa în raport cu cele care i-au marcat viața l-a făcut să sufere în mod constant.
Veritabilă construcție polifonică, Benjamin’s Crossing este un text structurat pe baza unui extraordinar joc al vocilor (admiratori, rude sau cunoscuți relatând, fiecare, anumite secvențe ale istoriei protagonistului și făcând asta, desigur, din propria lor perspectivă), în acest fel fiind recompusă, din fragmente relevante, personalitatea complexă a filosofului. Cea dintâi voce pe care o aude cititorul este cea a lui Gershom Scholem, cunoscutul specialist în mistica iudaică și prietenul de-o viață al lui Benjamin, la rândul său amenințat de furia nazistă și silit să plece în exil. Acesta vede în Walter reprezentantul cel mai de seamă al spiritului european, deși niciodată recunoscut ca atare, astfel încât tragica sa dispariție îi va părea sfârșitul unui mod de viață și al unei întregi epoci. Cartea se transformă, așadar, aproape pe nesimțite, din aparentă biografie ficționalizată în roman de idei, Benjamin fiind prezentat drept intelectualul care nici măcar nu se percepe pe sine ca ființă omenească, ci în primul rând ca simbolic spațiu al gândirii. Numai că, oricât de pasionantă ar putea fi dezbaterea de idei sau ideile în sine, acestea nu vor putea face nimic pentru a opri marșul brutal al naziștilor, pentru a stopa amenințările lor, pentru a stăvili violența dezlănțuită asupra unei Europe care cu greu își mai găsea punctele cardinale ori își mai recunoștea valorile. Iar Walter Benjamin va fi amenințat, hărțuit și hăituit, astfel că tragicul său sfârșit va fi doar ultimul punct al unei existențe la fel de tragice.
Devenit adevărată figură-cult, mai cu seamă pentru simpatizanții ideilor de stânga din anii ‘60 ai secolului trecut, când scrierile sale au fost accesibile în limba engleză, Walter Benjamin, acest suflet neliniștit și incapabil să intuiască mersul evenimentelor în Europa vremii sale, ar fi putut deveni, după cum au considerat numeroși specialiști, un mare profesor de filosofie și de literatură într-o mare universitate – desigur, cu condiția ca lucrurile să fi stat altfel, iar istoria să fi avut răbdare cu oamenii. Nu s-a întâmplat așa, iar Benjamin, filosofând pe tema istoriei, va fi literalmente lovit de ea, rămânând până la capăt incapabil să vadă cum Europa era cotropită de barbaria nazistă. Astfel că, din păcate, filosoful nu-și va vedea încheiate nici măcar marile proiecte. (În paranteză fie spus, Proiectul Arcadelor, Passagenwerk, căruia Benjamin i-a dedicat mult timp și multă energie, considerat de numeroși specialiști unul dintre cele mai importante texte de critică culturală din veacul trecut, din păcate nedefinitivat – publicat, totuși, postum în formă incompletă – ar fi trebuit să fie o colecție impresionantă de scrieri despre viața urbană a Parisului de-a lungul întregului secol XIX, evidențiindu-se importanța pasajelor pietonale acoperite de arcade, care dădeau un aer aparte acelor zone și care au determinat mai târziu apariția acelui mult discutat spirit flaneur parizian.)
Evident că, citit dincolo de linia subiectului, romanul lui Jay Parini este și o extraordinară meditație asupra exilului și a implicațiilor acestuia, mai cu seamă în contextul secolului trecut. Călătoria lui Walter Benjamin este povestea unei călătorii – cu toate semnificațiile ce decurg de aici (știm bine, călătoria este o inițiere, niciodată cel care pornește la drum nu va mai fi același la finalul traseului, fiind și marea emblemă a drumului vieții, metafora oricărei existențe), dar și a unui exil – privit, de romancierul american, cu o remarcabilă putere de înțelegere. Călătoria pe care o întreprinde Benjamin nu este doar aceea menită să-i salveze viața și să-l scoată de sub cvasi-permanenta amenințare nazistă, ci și drumul pe care îl parcurge el de-a lungul anilor, de la adolescența hrănită cu lecturi consistente și până la deplina maturitate. Este, deopotrivă, călătoria sa prin lume, trecând prin Rusia anilor 1920, când este atras de mirajul marxismului, prin Franța anilor ‘30 – unde e de două ori suspect, fiind și reținut de autorități (o dată ca evreu, apoi ca posibil comunist), pentru a sfârși în Spania, în Pirinei, nu departe de granița franceză. Sigur că Parini se concentrează pe câteva momente semnificative din existența lui Benjamin, încercând să exprime complexitatea personalității acestuia și prin intermediul naratorilor multipli pe care îi folosește (interesant e că alături de Scholem, marele său prieten, povestea e spusă, în unele momente importante, de Asja Lacis, rezervata lui iubită, sau de Lisa Fitko, cea care îl ajută să ajungă în Spania). Cumva, fie și indirect, romanul este și un original portret de grup al unei întregi generații de intelectuali, a căror viață a fost marcată (nu o dată, bulversată) de război și de ideologiile acelor ani și ale căror încercări adesea disperate de a pune în acord propria sensibilitate cu aceea a lumii au sfârșit în eșec și pierdere.
Violența exprimă „sentimentul tragic al istoriei prin intermediul alegoriei”, spunea Walter Benjamin. Iar afirmația reflectă și propria sa existență, pe care Jay Parini o interpretează, nu o dată, exact din această perspectivă, punând-o în legătură cu exilul – care, de asemenea, a marcat viața lui Benjamin. Scriitorii în exil au fost priviți adesea ca prizonieri între realități diferite, nevoiți să se adapteze unui mod binar de viață, de gândire și de structurare a materialului literar, revoltați sau îndurerați din cauza circumstanțelor care i-au făcut să plece (și pe care le vor considera atât de importante, încât vor încerca, fie și subconștient, să se rupă de țara natală și să nu o mai poată interpreta drept cămin), dar deopotrivă nutrind nostalgie față de locurile pe care le-au părăsit, chiar dacă, uneori, nici chiar ei nu vor vrea ori nu vor putea să recunoască asta. Pe de o parte, asemenea lui Benjamin, vor încerca să-și configureze o nouă identitate, inclusiv una culturală, dar și să o păstreze, fie și în mod discret, pe cea veche, imposibil de uitat, dovadă că însăși condiția de exilat le permite să exploreze complexitatea identității personale – și umane.
„Exilații trebuie să-și facă propriile hărți”, scria Derek Walcott, într-un cunoscut poem. Doar astfel noua lume în care ajung cei plecați de acasă poate deveni (și) a lor. Căci exilul face ca lumea să pară mai mare, ființa umană fiind silită să depășească granițele universului cunoscut până la un anumit punct al existenței sale, iar Walcott, vorbind despre propriul drum în viață, a exprimat realități și sentimente comune pentru mulți, câtă vreme, după cum spunea el însuși, „exilul e o situație trăită de fiecare în parte și împărtășită de mulți.” O afirmație care reflectă perfect și zbuciumata existență a lui Walter Benjamin, marele filosof înstrăinat până și de sine, călător pe drumurile vieții și ale propriului suflet.
Jay Parini, Călătoria lui Walter Benjamin.
Traducere și note de Irina Horea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2023