(fragment de roman)
Fără muzică, viața ar fi o eroare.
NIETZSCHE
Sunt o creație a pământului, sălbatic și singur.
Chiar și când străbat orașe,
mă simt acasă pe maidane pustii.
BOB DYLAN
Mândria i-a preschimbat pe îngeri în diavoli;
umilința îi va face pe oameni îngeri.
SFÂNTUL AUGUSTIN
Pentru unul care a socotit o bună perioadă de timp că poate rezolva orice problemă, că e de ajuns să-și încordeze puțin mintea pentru a deduce tainele oricărui secret, că are la îndemână explicația înșirată pe improvizația oricărui fenomen cu necunoscute, n-am nici o părere. Aceasta este, probabil, înălțimea ultimei trepte în ce mă privește. Nu mă simt golit prin virtutea nici unui nimic. E un fapt minor, o ajustare cognitivă normală, căci aș găsi o explicație și pentru asta, deși am încetat să mai am vreo părere. De unde se deduce că voința contribuie în procesul aflării mai mult decât capacitatea inventarului cunoscut și ce nu poate fi explicat prin detalii crude poate fi intuit prin grație mintală. Acesta este instrumentul. Vom îndepărta din aria lui orice influență externă, pentru a limpezi. Ce se află în noi emană impresia cunoașterii pe care-o percepem în exterior. Exteriorul reflectă interiorul, care a fost, la rândul lui, determinat de fragmentele expuse de reflexiile celor care-au trăit înaintea noastră. Adică noi înșine. Îmbunătățirea de care am fi responsabili nu este decât clonarea unor informații deja procesate. Nu vom fi condamnați pentru ele, pentru că, la un moment dat, vom sparge cercul.
*
În ultimă instanță, nu contează cum este lumea, ci doar cum ni se pare că se prezintă – constatare comună. Realitatea în sine figurează ca o convenție conștient încălcată, un cadru de relație pentru propria ajustare. Ultimele ei consecințe nu sunt de nimeni cunoscute. Da, v-am atenționat că influențele externe vor fi anihilate pe parcursul acestei prezentări. Suntem singuri în procesul aprecierii și al cunoașterii. E un drum pe care-l parcurgem printre criterii relative. E frumos ceea ce considerăm că e, considerăm bun ceea ce nu ni se pare rău. Altfel zis, ce nutrim că nu ne afectează până în marginea regretului, care vine mai târziu, ca orice consecință nefastă. Fenomenul prevederii ne-ar putea ajuta, dacă am avea suficientă informație. Cerc închis, cerc vicios. Parcurgem singuri. Încrederea este o stâncă. De ce-ar interesa pe alții care sunt părerile noastre halucinante, fără nici o legătură cu aparenta realitate? Dacă e doar aparentă, de ce nu? Judecata noastră e posibil să stabilească un punct de reper în aprecierile altora. Unul consideră însingurarea o alienare; altul se zvârcolește în chinurile unor medii aglomerate; un al treilea va judeca și va ajunge la propria opinie. Opinia adevărului pe care este capabil să jure. Contează că este rătăcirea unei iluzii validate de credință? Nu, pentru că, în mintea celui ce crede nu e. Toți suntem rătăciți. Curs banal. Întrebările lumii intră în funcțiune când este constatată prezența unei sciziuni în universul unuia. Răul e ceea ce nu vrei să ți se întâmple, chiar dacă, pentru alții, ar trece drept bine.
*
Acestea sunt gândurile lui Robert Trent înșirate pe patul de spital. Pentru mulți, spitalul este templul revelației, influența mediului asupra modului de completare a vieții în momentul cuplat la prezent. Cât crezi că ți-a mai rămas de trăit când ai 82 de ani, boala îți macină voința de-a te scula din pat și numărul celor plecați nu-ți asigură nici un optimism ca s-o faci și mâine? Nu poți preciza, dar bănuiești că nu mult. Ceea ce înseamnă că trebuie să-ți pui stingheritoarele lucruri la punct: unde vei fi înhumat, cum, cine va alcătui asistența, cine va asigura eulogia? Ce se va întâmpla cu moștenirea ta? Va rămâne celor pe care-i consideri apropiați: copii, prieteni, necunoscuți care ți-au stat alături, cauze la care-au nutrit foștii tăi idoli – va fi pulverizată de vântul pe care l-ai cântat cândva, lepădată ca o povară care-ți poate încurca înaintarea?
Va trebui să întocmească o listă, deși pe copii îi știe unul câte unul. Primul obiectiv al oricărei moșteniri este casa tatălui, care, de regulă, rămâne întâiului născut. Practic, îi părea bine să constate, căci era împlinirea lui socială, toți copiii săi erau înstăriți pe baza calificărilor acumulate prin școală și muncă asiduă. El fusese singurul greier al bandei, care-și făcuse loc prin specularea vremurilor și a ceea ce unii considerau a fi un talent unic. Știa că nici un talent nu este unic, ci doar un produs al contextului trecător. Casa va fi vândută și copiii nu vor primi decât dragostea lui. Cum poți diviza un întreg către mai mulți cu pretenția aceleiași valori? Numai dragostea este capabilă de un asemenea truc. Încerca să le îndepărteze chipul de pe retină, de frica de-a nu nedreptăți pe câțiva în favoarea altora. Opt puncte negre, de cantități egale. Va fi un tată nedrept, indiferent cât de bine ar cumpăni.
Ar fi fost bucuros să procedeze la fel și cu numărul căsătoriilor prin care s-a perindat, pentru că de acolo izvora durerea, câtă mai exista. Rheta fusese singura lui iubire. Putea să închidă ochii până la amețeală, să se holbeze la fotografiile celorlalte, să numere în cap subdiviziuni ale particulei infinite Pi, să-și ațintească privirea-n tavanul alb al rezervei, Rheta îl privea cu aceeași amărăciune. Trecuseră atâția ani de când îl părăsise încât își permitea să se întrebe cu indignare cum era cu putință. Cu ce răspuns ar fi putut să probeze hăul lăsat? Moartea ei fusese la fel de iresponsabilă ca oricare alta, inclusiv a lui. O rupere de timp, o dislocare geografică, o convenție a tristeții și a lipsei. Când e de presupus că n-ar trebui. Era conștient că suferința lui avea o componentă atât de subiectivă încât ar fi trebuit să nu resimtă nimic. Era un moft căzut la nimereală în viața lui. De aici trebuia să pornească. Cine stabilește că iubita nu este nemuritoare? Cine decide că dispariția ei te va umple de durere, când ar trebui să te simți eliberat? Măsura slăbiciunii tale. Un bărbat nu este bărbat dacă nu coboară panta de unul singur. La ce-ți trebuie o femeie alături? Ca să împărtășești impresii? Să te sprijini la nevoie? Să existe confortul unui martor gata să-ți întărească fanteziile? Este un complex nu numai egoist, dar și ridicol! Moartea ei este dovada că n-ați fost făcuți pentru a dăinui împreună.
De când se știa, în perversitatea ei, moartea crea o falsă aură în jurul celui plecat, pentru a spori greutatea lipsei. Din banal, mortul acoperea personalitatea ascunsă a unui om deosebit, cu diferite calități pe care nu le-ai fi bănuit. Un om oarecare aflat acum în locuri la care nici nu puteai visa, pentru că se aflau în altă dimensiune. Un tărâm pe care ți l-ai interzis cu bună știință, pentru a nu fi încurcat cu și așa prea numeroasele taine la care n-aveai acces decât prin aproximările tot mai derutante ale minții.
Nici nu mai era sigur când pusese pentru prima oară mâna pe chitară. Fusese o zi de duminică, pentru că se afla la târgul de vechituri, unde văzu o răpănătură cu trei coarde, pe care-o achiziționă în schimbul unui briceag ruginit pe care-l căra cu el pentru că așa era moda în mahalaua natală, nu pentru că ar fi avut nevoie. Nici de chitară n-avea nevoie, dar i s-a părut, printr-un complex meditativ rapid, utilă în câștigarea existenței. N-a avut dreptate?
Acasă au râs. Nici nu știa ce să facă cu ea. Au trecut șase luni până a cumpărat restul de coarde și un vecin de la deal l-a învățat un vals simplu, pe care l-a cântat două săptămâni, exasperându-și familia, prietenii, vecinii de curte și colegii de școală. Aceea a fost perioada lui de asimilare și studiu. Ce-a urmat mulți numesc istorie.
La 14 ani a debutat pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor. Puțini din sală erau conștienți la ce participă. Un tânăr slăbuț, cu ochelari de vedere, în niște pantaloni ceva mai scurți decât ar fi cerut moda, s-a deplasat spre centrul scenei, și-a calibrat chitara și a început să cânte o baladă a unui morar mort și a măgarului care a continuat să se-nvârtă până a căzut pe-un maldăr de flori putrede. Vocea era mai degrabă spartă și i se întâmpla să ia anumite note în afara gamei, dar versurile te loveau direct în piept, mai cu seamă venite din pieptul unui copil ezitant. De asemenea, linia melodică era ca nici alta, încât și în lipsa versurilor ai fi înțeles că o mare tragedie se desfășoară acolo. Au fost atât de mișcați, încât au și uitat să aplaude. A doua zi era cunoscut în tot orașul.
Peste două luni, prin noiembrie, a avut un concert de unul singur, în aceeași sală, acompaniat de câțiva rufoși și-un profesor de muzică la orgă. Au fost destui care au venit cu casetofoanele și au făcut înregistrări complete. Practic, primul disc a fost pirat, pregătind calea celui oficial, care a urcat pe primul loc din a doua săptămână.
*
– Cum te simți azi?
– Mai rău ca ieri, mai bine ca mâine, dar nu mă plâng. În situația mea, ar fi un act de ingratitudine. Sunt fericit. Am avut o viață perfectă! Ceva nou?
– Ai o scrisoare de la un admirator.
– Sigur n-ai scris-o tu?
– Nu ți-ai pierdut umorul, prietene!
– E tot ce-ai să moștenești! Restul merge la săraci.
– Ai fost rapsodul lor, mi se pare normal.
– I-am iubit pe toți năpăstuiții lumii, până și pe cei care, probabil, nu meritau. Am suferit pentru ei. Ce nu mi-a plăcut a fost aroganța cu care am tratat o seamă de cunoscuți. Pe prieteni i-am respectat chiar și când făceau prostii. Au fost momente când nu m-am putut abține. Restul e cum îl știi. Toți ați fost familia mea. Ce mi-aș mai fi dorit?
– Ești un mit.
– Nu fi penibil!
– Nu-mi retrag cuvintele…
– Tot nu-ți las nimic!
– Nici n-am nevoie, pe lângă tot ce-ai făcut, pe lângă faptul că m-ai agreat în jurul tău, ca o muscă bâzâitoare-n jurul flăcărilor!
– Penibil din nou!
– Nu te agita, acuși vin doctorii de seară! Apropo, până atunci, aud că românii vor să te pună președinte peste țara lor. Că e o onoare, că ești persoana potrivită, vei fi înnobilat cu titluri, înzestrat cu palate, îți alegi tu miniștrii, operațiile diplomatice, pe scurt, te vor trata ca pe suveran absolut, iar tu ca pe un popor docil. Au încercat cu Regele, dar n-a mers din cauza emoționalului electoral. Până la urmă, mai vicleni, mai coroborați, mai sprijiniți, comuniștii au reușit să scape cu fața curată și l-au împins pe Ion Iliescu la proptele, cu sprijinul flăcăilor cu epoleți, al bătrânilor cu dinții puși la atelierele de reparat danturi ale CFR, cu operațiile estetice și financiare operate la capul celorlalte pături în pripă, opoziția și tinerimea neatârnată. Nu te uita, la ce haos era, a ieșit bine. Cu ceva organizare ar fi fost o horă națională. Regele și suita au întârziat, camarila roșie a profitat, au fost atrase armele în joc, au început amenințările, trădările, jocurile duble. Câțiva oameni hotărâți ar fi putut strivi problema. Din păcate, n-a ieșit! S-au mai căsăpit pe colo, s-au mai furat pe dincolo, oricum, situația este acum total diferită. Și nici rușii nu mai au putere să continue. Am rămas între noi.
– Care noi? Ai înnebunit? Un evreu pe patul de moarte a cărui mână dreaptă pare a se descurca nu prea curgător cu datinile patriei.
– Există zeci de mii de tineri gata să-și lase viața pe firul alimentator de la tramvai când aud de tine. Trebuie să organizăm un autobuz cu platformă ca să străbatem prin Capitală, din vagonul căruia să anunțăm extraordinara renaștere a întregirii istoriei, a tradiției capitaliste de dinaintea venirii cobilițarilor și naganiștilor bolșevizaționari! În două zile îți vei atrage mulți vizitatori. Numai din vânzarea discurilor și a materialului auxiliar am putea confrunta peste 30 de milioane în valută forte. Bănuiești câte sedii de partide s-ar încropi? Cantine muncitorești, discoteci, locuri de agrement, facilitări la ajutoare, săli de sport, organizări spontane, entuziasm și-nvățătură, amor liber cu prezervativ, bufete gratuite, naivitatea tinerilor care ar face din noi Woodstock sau vara iubirii san-fransiscane. Nici nu vreau să mă gândesc ce interpretare ar putea primi: Împăratul Bob și cele șase soții roaiale s-a încununat Regele Moldovei. Un concert la Sala Palatului și Mitropolitul îi pune coroana în ritm de rock. Totul e pregătit: Reședință Locativă, locuri de agrement pentru slujbași, convorbiri cu vârfurile Iașului, spectacole în declin de durerea absentă. Spectatorii dau ceva de la ei, Regele îi înnobilează cu agenții publicitare și bucăți fin decupate de cărți poștale de Crăciun, presărate în uitare pe cele șapte coline ale orașului încercând să imite bunăstarea organizată din viță de vie printre care să pună pe roate zeci de festivaluri folclorice asigurate de comune îndrăznețe călătorind nebunește dintr-un județ în altul doar să se vadă răzbunate de prostia mișcătoare a tramvaielor care nu mai opresc în stații, unde se servesc cârnați afumați, brânză la burduf, murături și cisterne de vin de buturugă, blagoslovit de Mitropolit. Sărbătoarea noastră, a celor ce-am muncit tot timpul trecutului, cu puține zile libere și locuri de fumat ca să nu vină acum paraziții cu concedii de stat sau de semi-patronaj, organizați deja în locuri de desfacere a produselor personale, dobândite pentru a fi vândute cu bilet expus, în lei, cu mici amendamente la nevoie. Era să fie un caz, dar plutonierul nu știuse că vânzătoarea infractoare era cumătră cu șefa de scară unde se derula spectacolul cu pretenții de acreală. O pierdem la vale. Distracția n-a participat decât prin element interpus, cum se zice, când unul Costică a fost arestat de un cumătru al unui trecător pe pasaj de pietoni cu care se certase în acea dimineață. S-a râs mult, că, prin căciula cu urechi deviată spre ochi, n-a putut vedea bine care este sursa de necaz și l-a botârvit cu un dovleac de excepție estetică în măciulia craniului. Craniul, în ciuda așteptărilor, a prins să nu mai funcționeze și s-a dezvoltat în ceva mai mic, mai dureros și mai dătător de urlete de sărbători străine până atunci comunității. S-a mers prin arest, a fost consultat un felcer în vârstă, care a solicitat doi poli, în ciuda interdicției obținute prin afișaj armat, bă, nu prea vine cu sens, în fine, s-a recurs la negat, s-a apelat și la un câine polițist care nu era sigur pe el, îi tremura coada, s-au prăbușit cu toții întâi pe pajiștea de iarbă bătătorită cu bocancii de mers la teatru a bocârlăilor din Nicolina și Bularga și apoi pe înmărmuritoarea pasarelă acurbată peste drapelul abatorului nemțesc al animalelor mari și mici din șeptelul la încredere ținut de localnici pentru prosperitatea nelimitată a familiilor prinse-n delict. Abia mai încolo se întregi cu Socola nebunilor, care urlau la gard cu smocuri de iarbă în mână, din care mușcau cu furie. Un oraș fără căpătâi. Unul trăgea să moară și ceilalți își vedeau de treabă, adică nu făceau nimic bun.
*
– Robert, acum două ore Sinead a murit, din cauze necunoscute.
– Acum îmi aduci vestea, când mă aflu în plină morfină? Iartă-mă, nu e vina ta! Nu i-a murit unul dintre copii anul trecut? Întunecată ființă, fragilă și încăpățânată…
– Irlandeză.
– Asta explică multe. E de ajuns să-mi spui de cineva că este din Irlanda și l-am și simpatizat. O mentalitate, desigur, bazată pe sclipirea acestui popor care a avut loc de multă umilință-n mândria lui! Dacă aș dori să le depăn ghemul genealogic, m-aș opri la picioarele lui Dumnezeu, aș urca spre coapsa stângă, spre brâu, unde firul face un nod greu de dezlegat. Nu mă pot abține de la a constata ironia că un muribund plânge destinul unuia care i-a luat-o cu puțin înainte. Aș dori să te interesezi de soarta copiilor ei, despre care bănuiesc că se află în căutarea ajutorului. Dacă nu ne-am sindicalizat, așa socialist cum am fost acuzat a fi toată cariera, măcar atât să pot face pentru cei care m-au învinovățit pe nedrept.
– Mâine dimineață voi da o serie de telefoane.
– Din nefericită potrivire, îndatoririle suferinței nu-mi permit să mă deplasez la înmormântare. Abia mă voi prezenta la a mea, și-acolo dus pe sus.
– Vom trimite o coroană. Dacă vrei, te voi reprezenta. Pot să și recit ceva, una dintre ultimele tale inovații.
– Îl voi trimite pe Allan. Era prieten cu fiul ei, care a murit anul trecut.
– Îl sun acum. Deși știi ceva? Nu există durere care să nu poată fi ameliorată de un cântec.
– Uneori mă îndoiesc. Există o nostalgie greu de definit, în brațele căreia mă pierd ca un duh străin. Poate e de la morfină.
– Morfină și lehamite.
– Un bun titlu.
– Alderman vrea să-ți facă o vizită.
– Nu crezi că am dreptul să mă consider saturat de interviuri?
– E mai mult de-atât: vrea să scrie o biografie în citate și descoperiri.
– N-am nici timp, nici chef. Cât mai am mai am – sub directa mea supraveghere. De-a lungul vieții, orice om are tendința să creadă că tot ce face este controlat de alte instanțe, individuale sau colective. Dacă voi avea dorința unei biografii, am să-l anunț și, dacă va fi disponibil, se va realiza. Dar eu voi decide. Când m-am convertit, mi-au sărit toți în cap, de parcă le luasem casa cu asalt. Era opțiunea mea, viața mea, eternitatea mea. Nici Dumnezeu nu forțează mâna cuiva să aleagă într-o direcție sau alta. Ei au făcut-o. E timpul să devin liber, nu crezi? Poate mi-au prăjit sufletul pentru întreaga veșnicie sau ce-o mai fi rămas din ea. Să mă lase-n pace-acum, când mai am atât de puțin!
– Desigur, prietene: libertatea mai presus de orice!
– Altceva…
– Un ziar din Croația militează să fii primit ca membru al Academiei de Științe și Arte. E o țară mică, dar distincția e importantă.
– Le mulțumesc, vom accepta. Trebuie să fac o donație?
– Ceva simbolic: probabil în jurul sumei de $10.000.
– Vorbește cu Mendehlson pentru o cronică la Dust and Bones.
– Am vorbit deja, e în vacanță. Cum pune piciorul în New York, va fi trimis la treabă. N-ai grijă, discul se vinde bine. Se pare că e capodopera ta, cel puțin pentru perioada din urmă.
– Capodopera mea este Love and Crust și niciodată nu va fi depășită.
– Oricine știe asta. Mă refeream la ultimii zece ani. În fine, domeniul artei este deschis relativității din orice punct ai privi.
– Nu e un album rău. Dac-aș mai fi avut timp, probabil c-aș mai fi produs ceva notabil. Și să nu spui că am scos suficient de multe creații cu care s-ar mândri zeci de autori, căci asta, în lumina relativității de care pomeneai, nu înseamnă nimic. Din păcate, Rick și Richard nu se mai află printre noi. Aș fi ca un gândac fără două picioare. De-acum e destin să nu mă mai ridic pe unde-am fost, probabil pentru că n-am știut să mă comport când eram în plină ascensiune. Ce creează media din tine este o deformare a ceea ce ești cu adevărat, cu scopul de-a nu mai ști cine ești și a te rătăci. Dar nu e nimeni vinovat, decât eu însumi. Ce n-am avut pentru a evita momentul regretului? Să-ți spun eu ce: caracter. Laurii succesului au meritul de-a te orbi parțial, suficient să nu vezi că tocmai umanitatea din tine, ce e mai umil și mai frumos în ființa umană, ai ajuns să ignori. Acum îmi pare rău, atunci ți-aș fi râs în nas. Efectul nenorocirii de-a avea prea mult succes. Voi plăti.
– Regretul este semnul că plătești deja.
– Nu mă pot autoflagela precum călugării medievali, dar, în ideea că plata de-aici scade ceva din plata de dincolo, ce-aș mai putea răsplăti în puținul timp care mi-a rămas?
– Să-i ajuți pe cei în nevoie.
– Voi oferi câte $5.000 fiecărui tânăr de la Mopsy Records și Atlantis care urmărește să emită un album. Știu că nu e de ajuns, dar la nivel de stimulent se va adăuga și prestigiul numelui, iertată fie-mi modestia. Pe cei mai buni îi voi ajuta și mai mult. O declarație bine plasată valorează cât o mie de premii.
– Te-ai gândit bine. Iar dacă se va remarca unul în mod deosebit, îi vom finanța lucrarea, cu o dobândă de 7%, din care vom ajuta alți tineri.
– Nu e prea frumos, dar bănuiesc că, astfel, vom răspândi ideea. Cât ne va mai fi permis.
– În privința timpului, vom înființa o instituție care se va ocupa cu asta. Chiar și când nu vei mai fi printre noi, vom fi capabili de ajutor în numele tău.
– Nu e prematur să ne gândim la dispariția mea?
– Depinde cum privești… Un oraș din Lituania a dedicat o stradă numelui tău. În consuetudinea locului, doar morții se pot bucura de-a asemenea onoare.
– Vremurile se macină. Puțini au înțeles schimbarea mea de macaz când am trecut la acompaniament electric: nu era o opțiune muzicală, ci una politică. Genul acela de muzică protestatară căpăta tendințe de socialism de care am ținut să mă desprind cât mai repede cu putință, pentru c-am intuit că exista un balans precar între muzică și mesaj. Adevărul e că nu mi-am trădat mesajul, dar am exersat o prudență care, muzical, m-a trecut în tabăra cealaltă. Imaginează-ți că Beatles sau Rolling Stones s-ar fi transferat la un stil bazat numai pe acompaniament rece. Cu versurile lor, unde-ar fi ajuns? Apoi, nostalgiile mele se trăgeau din secolul precedent, cu povești de târguri cu pistolari și jefuitori de bancă, nicidecum frământări sindicale și orori bolșevice. Ia legătura cu Cooper și pune bazele unei fundații de ajutorare a tineretului cu talent. Vom porni de la $100.000.
– Harry Dagney vrea să te vadă.
– Vrea să-și ia rămas bun?
– În sinea lui, probabil că asta urmărește, dar mi-a spus că nu ați schimbat o vorbă de ani de zile și n-ar vrea să se întâmple ceva din care să reiasă că ați fost certați.
– Fiecare se gândește la imaginea lui. E normal, știu, dar te îngrozește la un moment dat atâta egoism, căci puțini confirmă contrariul. Să mă caute mâine. În fond, nu ne-am certat niciodată; doar am constatat o răceală, pusă, probabil, pe verdictul de invidie, eventual reciprocă.
– Să-ți aduc ceva de citit?
– Da. Ulise sau Călătorie la capătul nopții, Gravitația curcubeului ori Meteorii lui Tournier.
– De ascultat?
– Măcar la atât să nu mai fiu supus. Nimic.
– OK.
– Prietene, îți mulțumesc pentru tot ce faci! Știu că nu e la voia întâmplării, căci nu vei primi nimic de la mine, cu atât mai nobil este gestul tău. Sunt singurul care știe cât de prieteni suntem. Nici nu te vei putea lăuda cu asta măcar!
– Rămâi cu bine! Lacrima mea va fi strivită pe altă imagine.
*
– Cum ne simțim azi?
– Ca un rahat de câine într-un muzeu de artă renascentisă!
– Dureri?
– Ameliorate cu droguri legale!
– Mâine te operăm. Dacă totul merge pe roate, luni vei fi externat.
– Doctore, în toată sinceritatea: cât mai am de trăit?
– Șase luni, poate zece.
– Mulțumesc.
– Dacă o duci până la anul, sper să nu mă dai în judecată pentru falsă profeție. Știi, medicina nu este o știință exactă.
– Voi ține cont, dar dacă voi muri mai repede, avocații mei vor sări după tine.
– Ce citești aici? A, Céline… Știi că a fost doctor?
– Doctor cu insomnii.
– E de mirare că, dată fiind etnia domniei tale, nu ești oripilat să dai lectură uneia dintre cele mai celebre minți care a sprijinit Holocaustul.
– Încerc să le țin separate. Suntem foarte atenți să nu folosim vasele de carne pentru preparatele de brânză.
– Și eu sunt evreu.
– Evreitatea nu este un factor decât pentru cei pentru care ecumenismul creștin este doar un moft cultural. Nu știu dacă știi, când eram tânăr m-am convertit la creștinism. Lumea s-a revoltat, de parcă eram lăutar de chibuț și părăsisem locul de muncă. Scârbit de atâta fățărnicie – căci tare religioși mai erau detractorii mei! – am făcut cale-ntoarsă. Ce n-au știut ei este că, în sinea mea, n-am mai ieșit din Isus! Dă-i împăratului ce-i al lui și rămâi ceea ce ești. Asta am făcut. Nu e treaba lor, în nici un caz. Sper să nu mă spui…
– Sunt șocat de ce aflu…
– Nu știe nimeni…
– Dar, desigur, voi menține sacră confidențialitatea relației medic-pacient.
– Pe acest argument m-am bazat și eu când m-am confesat. Dar să știi că nu de asta îl citesc pe Céline, ci pentru că este un al naibii de mare scriitor într-o țară în care cu greu scriitorii ajung scriitori, cu atât mai puțin un medic stagiar.
– Apreciez diferența, dar pentru a răspunde întrebării dumitale, îl prefer pe Joyce.
– Aici voiam să ajung! Sincer, cât de mult îți place Kafka, chiar dacă știi că a fost evreu?
– Nu prea mult…
– Vezi, n-are importanță. Și n-a luat nici Nobelul. Din cauza asta, eu, care n-am habar prin ce principiu reparator l-am luat, nu știu cum să mă apăr de această nedreptate. Nici n-am vrut să devin scriitor. Am luat o chitară, nu cunoșteam nici un cântec, am compus unul, un cântec fără versuri nu are sens când vrei să condamni în cuvinte precise, și așa am ajuns poet. Dintr-o necesitate minoră, că aveam din ce trăi, cât și modestia care să mă ajusteze bugetului. Ești căsătorit?
– Da.
– Ai copii?
– Un băiat de 17 ani.
– Ce vrei să fac pentru el?
– Nu înțeleg.
– Dacă are înclinații muzicale sau poetice, aș fi dispus să-i acord o întâlnire…
– Ești prea amabil.
– Deloc. Să spunem miercuri, după operație.
– Ai o inimă de aur.
– Ai grijă să nu se oprească pe masa de operație!
*
– M-a trimis tata să vorbim. Nici nu știu despre ce.
– Ce-ți place mai mult din tot ce vezi?
– Tot ce ascult, Mozart, în primul rând.
– Urechea e un bun sfătuitor, dar poate decepționa. Cum te numești?
– Leopold, dar toți mă strigă Leo.
– Chiar de-aici avem o problemă. Dacă țineau să te strige Leo, de ce nu te-au înscris astfel? Există un mare scriitor care susține că numele este singura particulă a ființei care rămâne neschimbată de-a lungul vieții. Orice se transformă: celulele osoase, nervii, cunoașterea, modul de-a analiza, celulele epidermei, toate, cu excepția numelui. Ceea ce, în multe cazuri din zilele noastre, nu pare prea adevărat!
– Te referi la John Barth, care a emis această teorie în Sot-weed Factor?
– La el mă refer. Lumina care pătrunde pe sub ușă este diferită de cea care este emanată de Soare, nu numai datorită mediului prin care este propagată și care o supune unor modificări de calitate. Asta e posibil, cu menționarea unei singure excepții, cu toate obiectele. Lumina trebuie să fie la capătul percepției întocmai ca la capătul emisiei. Lumina lui Dumnezeu va fi receptată ca atare numai dacă ești Dumnezeu. Alchimiștii medievali cunoșteau asta și considerau lumina modul prin care verificau înălțimea purificării la care ajunseseră.
– Au existat asemenea recepții?
– Greu de precizat, pentru că nu există o cale de măsură a fenomenului. Plus existența falșilor profeți. Dar dacă judeci în contextul paradigmei cristice vei înțelege mai ușor. Aproape în totalitate, trăim într-o lume a decepției, deoarece calitatea luminii este direct proporțională cu cea a realității. De multe ori, percepem și cantitatea unei doze reflectate din interiorul ființei, bazată pe cultură, pe intuiție, pe voință ori imaginație, dar care nu există în realitatea emanată de la sursă. Mai ești cu mine sau anestezia mă face atât de prolix încât trebuie să mă repet sau chiar să închid?
– Dr. Anderson este cel mai bun anestezist al tatei și încă n-au existat motive de îndoială asupra competenței lui.
– Datorită acestui proces înșelător, părem familiarizați cu orice receptăm. Știrea morții cuiva nu ar avea același impact dacă n-am înmagazina în noi toate informațiile înrudite cu fenomenul morții. Dacă, să presupunem, ai citi o carte în care nu se face referire la nici o moarte, la nici un fragment pregătitor sau posibilă conexiune, moartea personajului principal de pe ultima pagină te-ar lăsa rece. Dar autorul, uneori inconștient, te pregătește pentru asta de la prima pagină. Nu în mod diferit stau lucrurile cu viața fiecăruia. Se spune că suntem obsedați de spectrul morții. De ce? Pentru că ne este inoculată în doze minuscule cu fiecare secundă, prin toate canalele. Dacă am reuși eliminarea acestui văl macabru, am trăi cu impresia imortalității.
– Am fi cu adevărat nemuritori?
– Greu de precizat, dar posibil. Există multe mecanisme ostile în organism declanșate de noi înșine; cu siguranță, câteva sunt în legătură cu executarea ordinului de-a stinge întregul, cel puțin în mediul cunoscut al letargiei fizice.
– Nu purtai mai bine conversația asta cu tata?
– Cu riscul de-a-mi prelungi zilele?
– Ții să mori?
– Țin să mor pentru că vreau să ajung dincolo, unde moartea este singurul teleferic.
– De ce se tem oamenii de moarte?
– Se tem de judecată, nu de actul în sine, pe care nici nu-l cunosc.
– Pentru unii, e mai simplu să nu creadă în nimic.
– Așa cum struțul nădăjduiește să scape de pedeapsă ascunzându-și capul în nisip.
– Credeam că asta îl ajută să priceapă în ce loc se află în marele labirint al lumii.
– E posibilă și existența acestui aspect.
– De la actul lașității până la cel al filozofiei nu e decât interpretarea unei fraze.
– Leopold!
– Da.
– Aș vrea să ne întâlnim în afara acestor zăbrele!
– Când te eliberezi?
– Dacă lucrurile merg potrivit cu preconizarea părintească, în două zile voi fi acasă, pe Strada a 4-a, numărul 333, etaj 2, apartament 2. Treci când vrei.
– Așa voi face!
*
– Cum te simți?
– Nu prea strălucit, ceea ce pare racordat la situație. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că nu voi mai pretinde nimic. Voi considera că sunt condamnat să mă odihnesc până la culcarea finală. Dar un spirit rebel nu se va odihni niciodată.
– Ce părere ai despre ce se petrece cu societatea noastră?
– Omul este cuprins de o animalitate de care n-a putut scăpa în întregime. Orice factor îl poate atrage spre sălbăticia în care a trăit mii de ani, iar cei responsabili ar trebui să fie conștienți că singura formă de-a ne continua civilizația este de-a oprima în noi pornirile animalice. Or, după cum observi, cei mai mulți politicieni ai zilelor noastre încurajează dezvoltarea, exacerbarea, întoarcerea dominației animalice în semenii noștri. Va veni o clipă – nu peste mult – în care ne vom prăbuși cu toții. Îți imaginezi ce va fi atunci? Nici o convenție nu va sta în picioare, ne vom sfâșia unii pe alții ca niște șacali nevaccinați, convinși că ne vom sufoca altminteri și vom fi terminați. Nu pentru a acumula averi, pentru a deveni bogați sau pentru a ne proteja familia, ci revoltați în perimetrul propriei îngrădiri consemnate de orice înțelegere anterioară. Sfârșitul. Când ne vom trezi fără nici un dușman în preajmă, vom încerca să ne ucidem singuri, ceea ce ar fi o aberație până și pentru primitivi, care încearcă să-și salveze stirpea. Țelul nostru va fi extincția, intuind că partida este pierdută indiferent ce-am face.
– Cum poate fi oprit marșul autodistrugerii?
– A folosi noțiunea iubirii în acest context este un demers ridicol, au avut grijă să se asigure de asta!
– Unde-am greșit?
– În experimentul credinței, care ne ținea în frâu, am prins aplicarea capacității de îngăduință cu prea multă sârguință, ceea ce, decăzând, ne-a dus unde ne aflăm. Îți spun lucruri care încă mai au șansa de-a procura ocazia de-a nu fi probate, în așteptarea unui miracol care nu va veni. Ce poate fi mai rău decât răul însuși?
– Încercarea de-a-l distruge.
– Oameni ca tine vor fi venit prea târziu. Eu voi pleca, tatăl tău nu va mai fi, dar voi veți fi loviți cu cea mai aprigă forță dintre toate, pentru că răul se acumulează.
– O șansă trebuie să existe.
– Lumea a mers de milenii pe baza unor convenții rareori și doar parțial încălcate. Noțiunea de-a sacrifica trecutul pentru ameliorarea prezentului duce la eradicarea acestuia. Istoria nu trebuie repetată, pentru că locul în care am ajuns, cât timp mai suntem, nu este cel mai rău. Dar poate deveni. Ne întoarcem în trecut pentru reluarea unor principii bune și înlăturarea unor erori, dar suntem aici ca rezultat al nebuniei înmagazinate și duse la extremă.
– Nebunia trebuie să înceteze!
– Bine că ți-ai dat seama!
– Cum pot opri niște indivizi o tendință generală?
– Nu pot. Chiar dacă un grup restrâns umblă doar în linia bunului simț, societatea le va sufoca intenția, prin câte excepții ar fi nevoie. Nici izolarea totală nu va sublinia decât amânarea verdictului, pe care-l știm de la bun început. Au fost ținute-n beznă prea mult zeci de popoare și vremea eliberării va consemna cascada de care Răul are nevoie pentru a mătura totul în calea redresării. Nu mai contează dacă ai o viziune conservatoare sau liberală – răul are mai multe căi de-a te găsi.
– Cum arată sfârșitul istoriei și recuperarea celor pierdute?
– Omul nu este mulțumit cu ce s-a întâmplat: de ce-ar lua de la capăt un experiment care l-a adus aici? Ca să recupereze ce și în folosul cui? Va tenta o clipă de supremație eșuată, va înnebuni în prezența evidentului eșec, va realiza, eventual, cât de mult a greșit, va încerca să se sfâșie singur, îndoindu-se de reușită, dar va izbuti.
– Fizic vorbind, dacă vor muri toți oamenii, nu există posibilitatea ca un număr restrâns să supraviețuiască și să reia de la capăt sau de la un anumit punct experiența devenirii?
– Văd o contradicție în alinierea acestor termeni; ca urmare, răspunsul meu ar fi ilogic dacă ar lua o turnură optimistă.
– Prin ce ține de oameni, înțeleg că nu există nici o posibilitate de returnare a destinului general.
– Discursul lui Faulkner de la Academia Regală Suedeză a fost însuflețitor, dar se vede că eronat.
– Discurs de scriitor. Umanism, jocuri de cuvinte, poezie și protocol religios. Din nefericire, Faulkner n-a avut nici un cuvânt de spus în gestionarea societăților.
– Este clasa politică singura vinovată?
– Nu singura, dar pe primul loc. De vină suntem toți, inclusiv scriitorii, omul de rând, privitorul din tribună, călătorul din tramvai, cel cu păreri, cel fără, preoții, nervoșii, intransigenții, permițătorii, nepăsătorii, criminalii, poți continua lista cu ce-ți trece prin cap. E vorba de duhul universal care străbate lumea de la un capăt la altul, pe lungi perioade de timp.
– Refuz să cred că nu mai există cale de întoarcere.
– Am uitat să-i trec pe optimiști?
– Ești unul dintre cei mai înțelepți oameni în viață și găsesc imposibil ca-n sinea ta să nu existe un loc în care să se înghesuie o fărâmă de lumină. Spune-mi că greșesc și plec și nu mă mai vei vedea niciodată.
– Ar fi un niciodată destul de scurt. Șocul operației mă îndreptățește să cred că poți fi doar o scăpare a imaginației mele sub stres. Străbat o stare euforică în care nici cele mai sumbre supoziții nu sunt capabile să-mi întunece aprecierea zilei de mâine. Numai asta și trebuie să fie de ajuns ca să mă pună pe gânduri, în caz că moartea nu este decât un răspuns alternativ. Am ucis în noi orice urmă de umanitate încât doar distrugerea totală mai poate repara ceva. Da, ne putem întoarce la nivelul suprafeței de odinioară, putem pretinde, zâmbi, îmbrățișa, iubi plăcerile vieții, dar la prima neplăcere ne-am da seama că am rămas pe loc. Eroare: că ne-am îndepărtat. Speranța noastră e o diversiune.
– Mă scuzați că vă-ntrerup, ați primit un buchet de flori de la Președintele Franței.
– Mulțumesc, dragul meu…
– Constat cât de mult te prețuiesc contemporanii. Nu văd de ce înclinația ar ceda timpului. Ești unul dintre cei mai apreciați oameni de pe planetă. Întreaga ta viață ai fost un rapsod care ne-a biciuit cu adevăruri neplăcute. Uneori ai fost ascultat, alteori, criticat, dar niciodată cuvântul tău n-a fost trecut cu vederea ca o frază de metrou. Căderea în care ne zbatem are o legătură profundă cu reflexiile bolii în care te afli? Ca spirit alert, zaci rănit de sfârșeala lumii? Sau aceasta te-a adus pe patul de spital?
– Un discurs al elogiului suprem, panteismul zdrăngănitorului de cobză. Nu sunt un erou al acestei lumi; cel mult, un observator, ca oricare altul. Tot ce-aș putea face cu plăcere și aproape la perfecție ar fi o lungă selecție de cântece și interpreți. Practic, un DJ inspirat. Iar ca poet, un tânăr care a apreciat cuvintele în ordinea care să demaște relele omenirii. Care e meritul? Dacă aș fi avut puterea invocării, dacă aș fi tămăduit boli și aș fi trezit la viață, poate aș fi putut avea un rol.
– Dacă ai fi fost cum spui, te-ar fi suit pe cruce și-ai mai fi ridicat o speranță la ceruri.
– Te afli în hotarul dublei blasfemii! Aici trebuia să fim mai atenți: ne-a plăcut prea mult să ne găsim printre urzelile celor înalte, pe care le-am și respins când jocurile nu ne mai produceau plăcere, rupând lumea de sub influența ei naturală și încercând să aducem sub voința noastră niște rătăciți. Orbi la volan.
– Ăsta e un bun titlu de album.
*
– Domnule Președinte, îți mulțumesc pentru buchetul de flori rare pe care mi l-ai trimis. Sunt încurajat să-ți cer ceva cu adevărat esențial. Un prieten de-al meu, un tânăr de 17 ani, va veni în Franța pentru îndeplinirea unei lucrări cruciale. Prin influența de care te bucuri în toate direcțiile patriei, te rog să-l pui în legătură cu Cavalerii Spiritului din Lyon. Va fi în folosul tuturor, pornind de la al tău supus și umil confrate în cele lumești, Robert.
*
Mă întorc la aceleași imagini implicate deja în obsesia mea recurentă de câțiva ani. Tabloul este același, subiectul se mișcă în noi forme, mesajul, la fel de nedeslușit. Peisaje grele, încărcate de-ntuneric, prin care răzbat ființe umane și păsări vlăguite. Întâlnim o fată care abandonase școala, umblând cu soția unui prieten care încercase s-o ajute. Profesorii erau nemiloși. Absentase prea multe săptămâni. Nici dacă ai născut nu-i impresionează. Oricum voiam să mă las. Și ce-ai să faci? Nu am în program să știu! Voi hoinări de-acum încolo! Nu de asta s-au îndepărtat de tine? Cum ai să te hrănești, unde-ți va fi adăpostul, cine te va feri de rele? E simplu și nu-mi pasă: nimeni nu se va-ngriji de mine! Fato, eu văd o lipsă în conducerea vieții tale! Acolo s-a comis o eroare, căci nu trebuia să ajungi aici! Nu e vina ta!
Nu era nici noapte, nici zi. Timpul înțepenise într-o bolnăvicioasă luminozitate eternă. Ascultă, i-am zis, ne vom descurca cum putem! Nu înțelegi un lucru: un om ca tine – și cu cât ești mai sus cu atât mai dificil vei accepta – nu se poate asocia cu un personaj ca mine! Iar cei ca mine nici nu vor să audă. Aceasta este una din bolile pe care trebuie să le combatem! Una e să vrei, alta e să poți sau să primești învoirea. Vrei să spui că de toate acestea responsabil este îngerul care ne veghează? Până și aici comiți un adulter de concepție… Judecata noastră va fi considerată materie primă de refuz. Supune-te concepției de milă și poate vei avea noroc. Era târziu, dar și devreme, în același anotimp.
*
Leopold a ajuns în Franța la orele 23.00. A fost preluat de o dubă militară și depus la câțiva pași de intrarea în Basilica Notre-Dame de Fourvière. A așteptat două ore, care, din cauza vârstei și a condițiilor, i s-au părut lungi cât un veac de post. Un copil se apropie de el. Clopotele prind să bată ora 2 din noapte. Cum poate să dispară asemenea minunăție? Copilul e la doi pași. Leopold? Da! Eu sunt Mercuțiu. Urmează-mă! L-a dus prin spatele clădirii, unde au pătruns prin îngustimea unei uși care cobora la subsol. Un coridor de calcar se deschide în aula uriașă a refectoriului. Zeci de mese ordonate. S-au așezat la una dintre mese, pe care abureau două farfurii cu supă. Copilul a spus: așteaptă oleacă și s-a îndepărtat, dar după câteva secunde locul din fața lui era ocupat de trupul unui bărbat în puterea vârstei. Eu sunt Galoneu și mă voi ocupa de această primire. Suntem onorați că Robert și-a amintit de Ordinul nostru și nu trebuie să dăm curs nici unei introduceri. Știu cu cine avem de-a face. Am vrut și noi să dăm de tine.
– Cine considerați că sunt?
– Ești fiul unui mare om, care te-a pierdut la o vârstă fragedă. Te-a înlocuit cu o râvnă teologică fără seamăn. Dispariția ta l-a transformat în altă ființă și retrocedarea este imposibilă din această pricină. Era un om de lume, ca mulți alții. Când ai murit, s-a prăbușit la picioarele Domnului, de unde s-a ridicat sub forma unui sfânt. Este imposibil de asociat existența ta cu ce-a venit după dispariție, sper să realizezi asta. S-ar bucura să te vadă, să audă c-ai ajuns bine, dar orice asociere trebuie ținută sub rezerva distanței. Este prețul dispus să-l plătească.
– Mă poate vedea?
– Te vede pe măsură ce vorbim. E un loc în sinea lui care se bucură de această întâmplare. Se bucură mai mulți, căci este privit în cel mai înalt respect.
– Este numele lui Augustin?
– Fără-ndoială. Acum, pentru c-ai rostit acest nume și nici o taină nu mai rezidă-ntre noi, aș vrea să te îmbrățișez cu efuziune. E posibil?
– Bănuiesc că de asta mă și aflu aici. Bine-nțeles.
Mercuțiu, sub formă de Galoneu, s-a ridicat cât era de înalt, și era foarte înalt, s-a apropiat de Leopold și l-a înfășurat cu mantaua, strângându-l puternic în brațe.
De afară a pornit un zumzet crescător.
– Se întâmplă ceva?
– Se pregătesc de asediu.
– Cine?
– Dușmanii.
– Va fi lupta finală?
– Nici o luptă nu e finală, pentru că nici una dintre căpetenii nu va fi murit. Abia după marea judecată se va trage linie și se va decide. Când unul din doi va pieri, atunci se va adeveri că lupta anterioară fusese ultima.
– E o luptă între armate sau filozofii?
– O luptă între conștiințe. Câteva aspecte trebuie trase spre extremă, pentru a reașeza lucrurile și a nu permite nici o zonă de interferență între ele.
– Este imposibil să pierdem.
– Din cauza arsurilor, lumea va pieri, indiferent de partea cui va înclina balanța.
– Vom lua altă formă sau este de ajuns asta în care ne aflăm?
– Vom fi recreați în tiparul definitiv. Practic, asta este și finalitatea tuturor lucrurilor. Mâine te vei afla la Paris. Vizibil, nu vei fi însoțit de nimeni, decât de amintirea noastră și fragmente ale acestei conversații. Capacitatea ta este previzibilă, dar aveai nevoie de această întrevedere, ca să te orientezi mai ușor când va veni răgazul salvării.
*
Întâlnirea avea premise plăcute, deoarece fata cu care urma să se întrețină era de o frumusețe rară, cu ochi albaștri, indeciși sub părul castaniu, un aer șugubăț-solemn pe figură, zveltă și atrăgătoare din toate punctele de vedere.
– În ce piloni au decis să lase declanșarea ultimei conversații! Numele meu este Leopold…
– Mă numesc Lucia.
– Lucia Santos?
– Ești, într-adevăr, o persoană infailibilă.
– N-am descoperit nimic. Realitatea se poate adeveri sau infirma. Nu sunt multe căi de interpretare. Să luăm loc.
– Suntem urmăriți?
– Am fost asigurat că nu.
– Cum găsești Parisul?
– Lyon-ul are un dram de misticism în plus.
– Mai puțini turiști.
– Din câte mă pricep să înțeleg, problema e simplă. Cel puțin poate fi expusă în cuvinte pe-nțelesul tuturor. Există o distincție malefică între adevăr și frumusețe, când una s-a dezvoltat ca o excrescență dominatoare, ușor de pervertit. Între Dumnezeu și materie a fost intercalată erudiția artei și slăbirea credinței a constituit diferența specifică. Dar asta a fost la început. Lucrurile au degenerat și au ajuns într-un punct unde clocotul nu mai poate fi oprit decât prin implozia finală. Putem stabili asta?
– Nu s-ar fi întâmplat deja? Frumusețea în sine n-a constituit un criteriu. Un obiect poate fi și frumos, și util, în același timp. Natura noastră a fost dualistă de la bun început. Altminteri nu s-ar fi dezvoltat în acest mod fără o mutație explozivă pe parcurs.
– N-a instituit Căderea o asemenea oportunitate până în pragul îndoielii? Și dacă aceasta a fost un eșec, ce s-a petrecut în procesul Sacrificiului?
– Prin consecințe, una a fost mai gravă decât cealaltă.
Un nor întunecat s-a lăsat peste oraș. Cei doi au tăcut. S-au privit în ochi pentru câteva clipe. Uluitor, au fost străbătuți de același gând: în oricare altă circumstanță s-ar fi îndrăgostit unul de altul ca două suflete care constată că se caută cu însetare. Acum au rămas două puncte suspendate în voința altor entități. În sine, nu reprezentau decât două excepții din miliardele care existau: Adeodatus, fiul Sfântului Augustin, și Lucia dos Santos, fata care făcuse parte din grupul căruia i s-a arătat Fecioara Maria, la 13 mai 1917, în localitatea Cova da Iria.
*
Numele lui însemna dăruit de Dumnezeu. A fost luat înainte de-a împlini 18 ani. La vremea nașterii sale intempestive, Augustin, maniheist la acea vreme, considera conceperea copiilor unul dintre cele mai grele păcate. Au luat botezul creștin în aceeași ședință. A murit la aceeași vârstă pe care o avea Augustin când îl concepuse. Se spune că n-a existat ființă mai inteligentă decât el.
*
Situația s-a înrăutățit. Robert a fost internat din nou. Leopold e la capul lui. Nedezlipit. Citește Ulise.
– Vezi, încerc să fac o paralelă între povestea originală, depănată de
Homer, și transformările pe care mii de ani de civilizație galopantă le-au adus. În primul rând, rolul zeilor dispare.
– Vrei să sugerezi că literatura modernă este toxică, din acest punct de vedere?
– Zeii au fost înlocuiți de oameni. Povestea merge înainte. Rolurile sunt aceleași. Numai responsabilitățile sunt deviate de pe umerii iluziilor mitice, trecute în responsabilitatea noastră, făpturi mărunte. Sub noua povară, pentru că nu a căzut în genunchi, omul s-a considerat mai puternic decât era. Mai puternic decât este. De-aici n-a fost decât un criteriu temporal să se creadă singurul puternic. Orice făcuse Dumnezeu pentru Om, Omul a preluat drept propria facere. Fulgerul e un fenomen meteorologic, inundația întrunește condiții excesive, frumusețea ni se datorează nouă, care suntem capabili s-o și creăm, nu numai s-o distingem printre hâdele pete ale creației.
Parte din frumusețea lumii este făcută de Om, nimic neadevărat în asta, dar omul a creat un model biblic și a închinat ofrande la picioarele lui Dumnezeu. Cine are dreptul să spună că Simfonia a 9-a nu are nici o legătură cu divinitatea, când autorul asta a simțit în momentele chinuitoarei sale nașteri? Bach și-a compus singur piesele magistrale, dar el nu-ncerca decât să comunice cu Dumnezeu – din moment ce nu existau contemporani care să-l înțeleagă! Toți marii creatori, de la Cervantes la Dostoievski, de la Dante la Cehov, au trecut prin malaxorul acestui aparat. Și acum sunt declarați liber gânditori? Eliberați postum? Pociți și profanați în mormânt?
– Știi că n-ai voie să te enervezi! Eu sunt la vârsta iritărilor, nu tu! Eu trebuie să mă indign! Să fărâm! Să dau foc ca Nero!
– Mă rog pentru tine să nu faci nimic din toate acestea!
– Încă mai ești preocupat de posibilitatea că aș putea să fiu doar o particulă a imaginației tale trase în luptă de morfină și decepție?
– Imparțialitatea de care trebuie să dăm dovadă consfințește că avem încredere că are cine să se ocupe. Haosul este controlat. Binele învinge. Poate de aceea căderea s-a declinat la pas, din încrederea că nu poate izbândi.
*
– Care este cel mai important, mai dureros subiect de care te-ai lovit cu intermitențe în ultima parte a vieții?
– Mă întrebi din cauza temerii că nu vei trece pe-aici?
– Posibil.
– Capcana întoarcerii în acele locuri și timpuri în care crezi că te-ai simțit ca un zeu nemuritor, în afara sferei de ură care te-a urmărit continuu de-atunci, nepăsarea autentică în prezența zecilor de posibile primejdii, certitudinea că tot ce faci este rezultanta unui destin triumfător, infailibilitatea și accesul în orice gen de sferă intelectuală, de care, până la urmă, te vei desprinde scârbit. E o arie rezolvată prin prezența spiritului divin, indiferent de ce parte a amănuntelor aparenței ne plasăm. De fapt, nu există nici o piedică pentru ridicarea spre ceruri.
– De ce dureros?
– Pentru că, așa cum spuneam, denotă un strat de amăgire și groază, în clipa în care distingi falsitatea imaginii. E un spectacol interior, din moment ce nu-ți este cu putință să refaci împrejurările notă cu notă. Nici un drog nu va realiza reproducerea perfectă.
– Pentru că urmează să te trezești.
– Dacă pari atât de puternic, cum de nu ești capabil să răstorni cretinismele lumii?
– Orice răsturnare implică o doză de revoltă. La ce să refaci o lume dacă n-ai de gând să-i răstorni ierarhia și, odată cu ea, structura și esența? Asta a urmărit Îngerul Căderii! Există neajunsuri cuprinse în desenul premergător, care nu pot fi eliminate fără o distrugere totală. Cum să repari fără a periclita nimic?
– Reluare și iubire.
– Da, frumos titlu de album.
*
Pentru un autor literar nu e mare scofală să depene preziceri, pentru că, indiferent ce scrie, lucrurile se vor așeza în funcție de noimele lumii, nu ale paragrafelor pe care le înșiră. În cazul numerelor mari, vom constata situații de excepție, potrivit cărora s-ar putea spune că avem de-a face cu un profet căzut în crevasa unei coincidențe. A fi profet nu înseamnă a prevedea întâmplări nederulate încă. Asta o poate face și un papagal extrăgând bilețelul norocos din punga unei tarabe de talcioc. Un profet vorbește în numele Cuiva. În acele clipe, cuvintele lui au rolul definit de alternativa posibilă. Nimic nu e întâmplător. Profeție întâmplătoare – ce nonsens perfect!
– Nu există persoane care să aducă mai mult sens în discuție decât ar spera?
– Duhul Sfânt vorbește uneori prin gura unor subiecți inconștienți. Profeția intuitivă a jumătăților de prooroc. De aceea, nu trebuie să ne concentrăm pe natura, calitatea și antipatia mesagerului, ci numai pe structura mesajului. O alianță uneori întâmplătoare.
– Ești palid.
– Sunt palid pentru că mă apropii de moarte și trebuie să am o modalitate de-a-i arăta să nu mă zdruncine prea tare. Dar, cât timp ești cu mine, nici o nemulțumire nu-mi oprește drumul către casă. Aș vrea să-ți spun să cauți un suflet asemănător, dar suntem unici. Pe deasupra, nici tu nu mai ai mult… Dar nu vei fi singur.
– O voi mai vedea pe Lucia?
– În ce privește stadiul prin care trec, și tu, și ea e cu putință să nu fiți decât sclipiri de memorie ale altor minți. Nici o conexiune nu este permisă în afara voinței acestora.
– Le-aș putea găsi?
– Probabil că da. Pe unde poți merge n-a mai fost nimeni și este imposibil de trasat interdicții. Dar nu ți-ar folosi mai mult decât vei obține în clipa reîntregirii cu entitatea.
– Când ai totul fără ajustarea minții, când ai cel mai mult din ce-a năzuit vreodată ființa umană, e un preaplin care te inundă. Umilința te ajută să te mulțumești cu mult mai puțin decât dacă ar fi pe merit. Dar nu e nimic în afară de mărinimia Celui Înalt.
– Probabil că nu vor suporta dacă nu te ascunzi și vor încerca să te elimine, doar ca să dovedească inexistența lui Dumnezeu.
– Ucideți-l pe Lazăr!
– Întocmai.
– Știu prea multe, nu-i așa?
– Ai putea periclita o serie de amânări, teoretic.
– Dacă nu vor găsi condiții, ideile, oricât de abundente, vor cădea pe pământ arid ori pe piatră, iar dacă vor fi conștienți de asta, vor ajunge singuri la ce le-aș putea eu dezvălui.
– O singură misiune mai trebuie să onorezi.
– Să distrug resturile dejecției.
– Să purifici posibilitatea renașterii celuilalt palier.
– Prin asociere, dar nu contiguitate.
– Până și nouă începe să ne devină comunicarea o caznă.
– Uneori, acțiunea pură solicită o stare în afara meditației. Există forme ale gândirii care nu se manifestă decât la acest nivel. Sunt eu vrednic de asta?
– E o trudă pe care, în mod normal, Mihail ar fi cel sortit s-o suporte. N-am acces la acest gen de răspuns, dar e posibil. Ar mai fi ceva?
– Cât de ciudat sună, nu mă duce mintea. Restul sunt curiozități minore care se vor stinge prin simpla lor expunere.
*
D-le ministru, povestea asta cu redresarea Pământului prinde tot mai mult la public. Primesc telegrame de peste tot, văd emisiuni tv fără cap și coadă, sunt întrebat de ziariști, de soție, nu știu ce să răspund și, cu mult mai grav, cum să reacționez. Clarifică, te rog!
– E un mit de presă, cum vă puteți imagina că un cântăreț pe moarte îl desemnează pe fiul unui oncolog să salveze lumea, acesta călătorește în Franța, cu acordul discret al președintelui țării, se întâlnește cu o persoană care a murit acum două decenii, el însuși fiind considerat o clonă a fiului Sfântului Augustin, teolog din secolul al 4-lea? O nebunie fără cap, fără coadă, presă de scandal de cea mai proastă reputație.
– S-ar putea să ai dreptate, dar cum îți explici apariția acelei cruci enorme plutind pe deasupra orașului Lyon?
– Fenomene meteorologice obișnuite, d-le președinte! Baloane climaterice, operațiuni militare interpretate catolic, mărturii contradictorii, fotografii contrafăcute de ruși, chinezi sau chiar americani, că nu-i mai liniștește nimic!
– Și focul din vârful Turnului Eiffel, care nu poate fi stins prin nici o metodă?
– Francezii își fac reclamă pentru Olimpiada de la anul! Credeți că are vreo legătură cu cântărețul ăla evreu? Dacă vă amintiți, a creat o mare controversă prin 1979-1981, când s-a convertit la creștinism și, sub presiunea conaționalilor, a revenit cu coada-ntre picioare. Un aventurier cu imaginația scăpată de sub luciditate și nimic sfânt în el!
– Ce spun serviciile secrete?
– N-au nici o treabă! Mai nou e că se află într-o alertă indicată de cererea unor tineri anonimi de-a-l propulsa pe Baladier la Președinția României!
– Glumești? Cum e posibil așa ceva?
– Au descoperit că bunicul lui după mamă se trage din Huși, ceea ce l-ar califica din acest punct de vedere.
– N-ar fi de ajuns!
– N-ar fi, dar asta ar deschide posibilitatea discuției. Influențe politice ostile – și avem atâtea, finanțare occidentală, nasul Mossad-ului, mitocănimea în căutare de sânge vărsat, dorința de-o schimbare națională, sărăcia endemică actuală fac restul. Teoretic, vreau să spun, căci e vorba de o conspirație, de un complot, pasibile de ani grei de pușcărie, plus că individul e în vârstă și bolnav. Chiar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla ceva prin preajmă, n-ar duce-o mult… Și-apoi, nu face oricine ce vrea în țara asta! Avem și noi electorii noștri!
– Știi cel puțin la fel de bine ca și mine cât de volatil este electoratul unei țări de mâna a treia! Când a prins a se zvoni că Prințul Charles ar putea fi încoronat ca Rege al Românilor, am comandat un sondaj strict și onest, din care reieșea că 65% dintre compatrioții noștri erau favorabili trădării istoriei. Noroc că a murit baba aceea la timp și Prințul a fost abătut spre alte ținte!
– E un punct de vedere, dar ăla era Prinț, pentru numele lui Marx, membru plin al celei mai renumite Familii Regale, nu un lăutar care se droghează și face accidente cu motocicleta fără ataș!
– Vremurile se schimbă, Minodoare! Acum ăștia-s la popularitate! În fine, am nevoie de un posibil plan de combatere, la caz de nevoie. Întăriți ateismul pe toate căile și fă o ședință de stârpire cu popimea alertată! Trebe să fim pregătiți și spiritual, nu numai militar!
– Să trăiți, pe făcute!
*
Dracul își îmbracă slugile în toate hainele prostiei, dar are o dibăcie incredibilă în a eficientiza truda distrugerii doar prin atât. E un punct de admirație cu dificultate contestabil.
*
– Piedica rezidă în neputința oricărui creator de a-și depăși incapacitatea de plată. Oricât de erudit și inteligent ai fi, poți să nu devii nici măcar un poet mediocru. Da, ar fi ideal, dar nu e. Or, numai prin arta poeziei mai putem atinge străfundurile lumii pentru a redresa direcția. După cum e lesne de observat, nu enumăr calitățile necesare pentru asta. Acel poet de care vorbesc trebuie căutat; poate chiar mai mult – trebuie creat și șlefuit până la irizarea maximă. Nici nu pot da știre despre el în absența lui, pentru că-mi trebuie o dovadă peremptorie: o poezie care vorbește de la sine, fără emfază, dar cu o înțelepciune discretă și impact absolut.
– E necesară apariția unui poet sau a creației? Odată găsit, îl duci la cenaclu și gata, am rezolvat problemele lumii?
– Nu m-am gândit! În primul rând, un poet atrage atenția copleșitoare a maselor, pregătind ce urmează. Va fi mesajul livrat sub forma unei creații literare ori calitățile lui creatoare vor fi folosite pentru alcătuirea unui mesaj suficient de mobilizator?
– Vrei să spui că fără valențe lirice?
– Dacă le poți defalca, probabil că acesta ar fi răspunsul…
– Un maestru al cuvântului, trecut prin academia poetică a piscurilor, cernute prin filtrele purității lumești și ale abandonului budist.
– Unde găsim noi așa ceva?
– În alt secol, probabil.
– Ioan al Crucii?
– Mesajul lui adaptat zilei.
– Ne vom lovi de opacitatea urechilor mulțimii. E necesară crearea unei generații care să poată decodifica un asemenea limbaj.
– Ceea ce anihilează contradicția trudei, căci o asemenea generație n-ar avea nevoie de un mesaj special ca să cumpănească și să redreseze. Avem nevoie de un glas care să lovească, să ducă la trezire și la faptă în aceeași frază în inima tuturor oamenilor.
– Simt că ne întoarcem.
– Simt ce simți.
– Un singur personaj ar fi capabil de așa ceva.
– Iar vremea lui nu a sosit.
– Prima oară, a avut nevoie de un anunțător.
– Nu și acum. Lumea, cu cât mai decăzută, cu atât mai pregătită va fi ca să-l primească.
– Va apărea de la sine? De ce-ar fi nevoie de noi?
– Și mesagerii necesită un anunț prealabil.
– Deja se poate socoti că ne-am făcut datoria.
– Cât mai mișcăm, datoria noastră nu este încheiată, căci nu ne aflăm în concediu plătit, deși eu, pe patul de moarte, mi-aș putea îngădui gândul.
– Un tânăr care va muri tânăr trebuie să ardă cu o intensitate mai aprinsă decât a unui înțelept.
– Înțeleptul se stinge fără să aleagă.
*
Orice nevoie consistă în dereglarea unei precauții a planului, o slăbiciune al cărei remediu nu a fost încă luat în vedere sau a fost, dar fără succes. Pe variațiile dintre ce este posibil și încă nu s-a descoperit că nu este se brodează necunoscutele de care ne lovim. Ce putea fi greșit din incipitul conceptului, când acesta a fost atât de grandios plănuit și minuțios executat? Analiza pornește din ce se vede pe linia temporală a incidentelor. Subiectul primește interdicția de-a pune la îndoială, de-a desfășura și de-a nu încălca. De-a fi perfect, din moment ce nu-i lipsește nimic pentru a onora. Pentru că n-a fost aplicat un text premergător, există scuza premeditării negative: reușita lui nu era pusă la îndoială; voința, ca factor intermediar, cu atât mai puțin. Divizarea a dus la apariția unei jumătăți de sferă cu o forță gravitațională mică. Partea va angaja întregul, întregul va fi dereglat. Mai era nevoie de factorul excentric, tentația necunoscutului în defavoarea legii, o înclinație artistică a oamenilor liberi. Liberi și puternici, căruia i se supun toate viețuitoarele. Riscul era minim, o altă cotitură pe calea erorii neașteptate. Gândirea încerca să se mențină în parametri matematici: a este egal cu b, c denotă o variație acceptată, diferența induce o eroare de perspectivă. Calculul este neafectat. Prima informație este introdusă prin gustul fructului. O nebuloasă plutindu-și necunoscutele. Subiectul este cuprins de o ușoară amețeală, o slăbiciune a picioarelor și încercarea stomacului de-a rejecta hrana. Gustul este irelevant. Bănuiește că și-a pierdut cunoștința, deoarece trupul i-a fost despuiat. De unde cunoaște acest cuvânt? Orizontul cunoașterii îi este mărit. De aici i se trage, probabil, starea de greață, ușoara amețeală și clătinare. Constată că există lucruri pe care nu le inventariase. Bâjbâia într-un semi-obscur pe care nu-l cunoscuse înainte de-a mușca. Ar fi momentul de-a se panica? Nu mai are timp.
– Ce-ai făcut, nenorocitule?
– Un alt concept pus în vigoare. Trebuie să însemne fără noroc. Da, presupune că n-a avut. Poate fi asociată lipsa norocului cu vinovăția? Este el victimă ori intrus? Destin sau propria determinare? Va plăti, în orice caz, pentru că se simte din tonul adresării. Mai are o mușcătură de performat, chiar dacă nu-i place. Se simte tras în jos, înșfăcat, repezit, dus într-o peșteră păzită. Are timp să se lase străfulgerat de țepii unor imagini care năvălesc din toate direcțiile. Un bătrân gârbovit asupra unui manuscris la care trudește lângă o alăută abandonată. Nu s-a schimbat nimic în puterea percepției. E singur, dezolat, în așteptarea următoarei pedepse. Știa că orice răsplată este convertită-n remușcare. Regretă că a ajuns aici, nu prin chinurile care l-au urmărit cu loialitate, ci pentru crimele la care au recurs cei care-au venit după el încercând să scape. Scăparea era simplă, li se dăduse mură în gură, dar era pusă în disjuncție cu existența deja înrădăcinată. Un factor de risc pe care n-au vrut să și-l asume. Trebuie să încerce să se întoarcă- napoi pentru a vedea de ce nu fusese capabil să-i convingă pe cei care-au moștenit nenorocirea de la el că au o șansă. Drumul lui urmează traseul cochiliei unui melc. Drumul va fi făcut spre origini de câte ori va avea nevoie. Cât timp va trăi. Modul lui de-a-și răscumpăra neatenția de-o clipă, blestemul de-o eternitate, dar simte că de fiecare dată se va trezi în brațe cu același răspuns: exista ceva în el, de mărimea unui punct, care devia, de fiecare dată, dibăcia destinului.
*
Cât de diferită ar fi fost lumea fără acel incident? Cel mai important examen: ar mai fi fost nevoie de sacrificiul de pe deal pentru recuperarea tuturor greșelilor? Stoparea la timp a răului nu înseamnă, la o nouă evaluare, stoparea atâtor încercări de rezolvare a răului? În ce tabără vei găsi mai multe virtuți? Și-n care eșecuri? Nu se poate răspunde prin generalități, ci punct cu punct. Tot cum nici o judecată colectivă nu se va mărgini doar la trăsăturile generale, asupra cărora vor fi ignorate detaliile relevante. Ar trebui să apară un sintetizator care să organizeze operele literare în funcție de punctul asupra căruia se oprește să răspundă cu precizie. Două exemple: Iliada răspunde tuturor problemelor generate de un război comercial de invazie în hainele unei povești romantice dublate de scene avându-i actori principali pe zeii Olimpului, în timp ce Odiseea, în uzura revenirii la o viață normală, dezvoltă transformarea zeilor în eroi și a eroilor în oameni obișnuiți. Virtuțile războiului? Disperările scăpării? Cât de rău poate fi considerat unul care se îneacă și încearcă să-l muște pe cel de-alături pentru a se salva, față de cel care-și bea liniștit cafeaua, deși vede ce se-ntâmplă? Vor fi situații pe care nu le veți putea rezolva cu determinare. Sunt situații în care nu există fețe curate, nici vinovați absoluți. Sunt situații care, practic, nu sunt situații, dar există, pentru că au fost consemnate.
*
Întotdeauna vom constata că suntem forțați să admitem că neglijăm fără ezitare ce este mai important. Ni se întâmplă să fim adesea exemplul viu al celor mai neplăcute luări de poziție. Nici nu clipim dacă suntem trecuți cu vederea în cadrul unei reviste negative. Nici junghiul sarcasmului nu mai operează. Nulități care-și asigură hrana. E plină lumea de ele. Țările mici, și mai pregnant. România, pe îndelete. A ajuns o artă pentru impostori să treacă drept cât mai cu putință opusul celor ce sunt. O țară în care, să spunem, impostura a făcut jocurile timp de aproape un secol. Un secol în care ajunsese oricui să-i fie teamă dacă se remarca printr-o calitate neprefăcută. Ceva nu era în regulă să fii promovat pe ingeniozitatea soluției aduse unei probleme grave, ci nu prin cuvântul din inimă pus de o mătușă de la Cadre sau de telefonul dat de un unchi de la Centru. Nu te simțeai în apele tale să te așezi la rând la magazinul alimentar și să cumperi fără să te întrebe nimeni zece kile de portocale. Ieșeai și te uitai în urmă, așteptându-te să simți o labă antrenată pe umăr și-o voce guturală: Stai așa, tovarășe, unde-o rupi cu marfa? Nu e de mirare că într-o astfel de țară cel care exprimă adevărul nu se așteaptă s-o ducă bine. Femeile urâte sunt lăudate, cele frumoase sunt făcute curve; oamenii pregătiți înfundă pozițiile de maiștri, iar viclenii sunt făcuți ingineri. E și mult umor în astfel de universuri și încă e loc de armate de autori gen Ilf și Petrov, dacă n-ar fi opriți de redacțiile de specialitate. Care sunt acelea? Redacțiile de specialitate. Nu au o specialitate, dar sunt denumite redacții pentru că prin filtrul lor sunt aprobate emisiunile care aduc slavă clasei conducătoare. Deduceți singuri diferența. Dar măcar dacă ar fi! S-ar râde pe rupte! Țară tristă, plină de umor interzis. Ne trezim vorbind în biserică. N-ar deranja pe nimeni, pentru că nu mai avem credincioși, dar masele nu vor să agiți relațiile cu conducerea. Nu le dă nimic, dar ele știu: dacă conducerea nu-ți dă nimic, cum ți-ar da oameni cu alte interese? Spuneți că n-au dreptate! Nu vă crede nimeni, pentru că n-a dovedit-o nimeni până acum, în lunga noastră istorie, unde, cu câteva perfide excepții, conducătorii s-au remarcat prin purtarea de aprige porecle: Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Nicolae Ceaușescu sau Radu cel Frumos.
Când vorbește în generalități, un critic literar se expune erorii, căci niciodată nu va cunoaște toți scriitorii unei națiuni, chiar mică fiind ea. Se expun ca proștii, numai pe dulcele tain al îmbătării de sine și importanței în competență. Românilor nici nu le trece prin cap că orice dregătorie publică are în fibra ei o componentă pusă în slujba maselor. Într-un binom în care ar trebui să joace rolul de observator neutru, se trezesc adesea protagoniști călare pe o mătură nărăvașă. Siguri pe ei și pe arta lor tremurândă, gata să te înjure de la înălțimea poziției pe care-o ocupă-n organigramă, căci a-l contrazice reprezintă cutezanța unei obrăznicii. Obrăznicia de opinie. Glasul de ordine: nu ieși în evidență cu nimic, că dușmanul veghează. O grămadă de ani, dușmanul a fost fratele roșu de la răsărit. Apoi cei din bătătură. Cu ei am și rămas. Iar voi, alternativa dialectică a vremurilor din urmă: rămânerea sub papuc sau evadarea spre infernul străinătății. În rest, mai fac și tramvaiele victime. Irion Făget a fost obsedat o viață întreagă. A trăit o vreme într-un oraș de peste hotare unde nici nu existau tramvaie. După ce s-a văzut părăsit prin moarte de soție și cei doi copii, s-a repatriat. L-a împins un bețiv în fața florăriei din Centru. N-a murit instantaneu. A mai avut timp să lăcrimeze cu gândul la ce va zice soția lui văzând că, până la urmă, i s-a adeverit temerea? Dar n-a fost nimeni să comenteze…
*
Dragul meu necunoscut, am trecut prin toate etapele păstrându-mi tot mai puțin aura de invincibil, din care încă face parte mirarea că oameni ca tine reușesc să existe. Îți mulțumesc pentru atenția împărtășirii gândurilor, căci puteai găsi personalități mai ancorate în dezastrul actual, dar ai dreptate: mizeria este vestea cea bună. Cu cât mai adâncă, cu atât mai aproape, ceea ce ne face pe toți egali în așteptare și șansa răscumpărării. Profeții dezastrului nu anunță dezastrul, ci continuarea lui, încheiată-n victorie. Dacă te pot ajuta cu ceva, nu șovăi o clipă și cere-mi tot ce crezi că ai nevoie. Mă voi simți obligat cu cea mai umilă plăcere să fiu alături de tine. Te îmbrățișează fratele tău Robert.
*
Mii de singuratici fug spre un ideal în care nu mai cred, deoarece fuga este singura țintă care le-a rămas. Ultimele consecințe ale însingurării aglutinând o solidaritate impresionantă. Cu cât mai mulți căzuți, cu atât mai mulți salvați. Emisarii pierzării cu ochii legați, dar inima slobodă. Imaginea este impresionantă, pentru că atunci când vezi nu poți spera. Raze țâșnesc din găvanele lor goale, mușchi descărnați, stomacuri măcinate de cancer, simțuri sparte de incertitudini, nimic nu este atât de stricat încât să nu fie posibilă recuperarea. Drumul dezolării își netezește râpele în rana celui ce fuge, mânat de aduceri aminte pe care nu poate fi sigur, iubiri părăsite și idealuri putrezite sub nepăsarea ratării, spini preschimbați în muguri și rânjet stins pe chip, flori alcătuite din spuma durerii. Lipsa speranței este tot ce te ține-n alergare. Cu cât mai adâncă prăbușirea, cu atât mai vie promisiunea.
*
Dragul meu prieten, plâng la citirea cuvintelor tale, ca semn că-n inima pe care-o credeam părăsită cineva continuă să vorbească. Cineva care-a primit mai multe lovituri, pentru că a trecut și prin experiența revoltei supreme. Ești ultimul supraviețuitor al disperării de care m-am ferit toată viața. Am observat o lacrimă de acceptare în ochii lui Leopold. Este lumea care nu renunță la noi, imaginea unor semne de circulație printre care trebuia să trecem, dar nu mai suntem parte decât din norul vag al latitudinii, căci am încercat să fim mai buni, când trebuia să ne lăsăm copleșiți până la ultimele consecințe. Harul fie cu cei care-au plătit și s-au întors!
*
– D-le colonel, situația se amplifică la saturație!
– Lasă neologismele, Prisăcene! Spune ce ai de spus în propriile cuvinte ale curatei limbi românești! Ce numești prin situație?
– Relația neadecvată dintre forțele obscurantismului de rit occidental și reprezentanții anarhiei locale. Mâine-poimâine, vom avea atentate cu bombe artizanale! Trebuie luate măsuri!
– Îți apreciez vigilența, dar nu crezi că ți-ai depășit atribuțiile sărind peste capacitatea mea retorică de analiză și suspans? Eu decid ce, când și dacă e necesară luarea măsurilor, cum spui! Sunt convins că nici nu știi le ce s-ar rezuma acestea. Ce faci? Arestezi suspecții? Bagi propagandă prin presă? Alertezi Interpolul? Ești la furat și să nu te mai prind!
– Să trăiți! Câtă dreptate aveți!
– Măcar ești slugarnic și cu scuza prostului, a inculturii și-a lipsei de experiență! În contextul atentatelor duse de frații musulmani oriunde în lume, pentru o cauză dreaptă, vom anunța știrea fără emfaza boului, ca, în inerția lecturii, să se asocieze între ele. Relația va fi privită ca un act de amestec și eventuală agresiune în treburile interne ale unei țări independente, asta trebuie să reiasă, asta trebuie să-ți intre-n cap! Iar dacă îți intră în cap ție, un etalon al cretinismului autohton, sunt șanse să intre și celorlalți idioți ai patriei, care n-au avut norocul să fie racolați de sfântul nostru serviciu secret. De ce crezi că s-a decis angajarea ta? Că ai trecut testele? Mă faci să râd! Ai avut ultima medie. Se amuzau și femeile de serviciu!
*
Tocmai pentru că nimic nu mai ajută suntem scăpați. Libertatea este cuprinsă în relația ei cu lipsa posibilităților. Pentru noi, nu există libertate absolută, ci doar una îngrădită de ce-ți este îngăduit. Vom constata în curând paradoxul că nu-ți mai este îngăduit nimic, dar, pentru că, totuși, îți permiți, asta înseamnă că ai atins pragul maxim al libertății. Este ceea ce multe dictaturi n-au înțeles că trebuie să gestioneze dacă nu vor să piardă controlul. Ceea ce s-a și întâmplat. Punctul de presiune maximă al represiunii va duce la opusul fenomenului: eliberarea anarhică, fără legi și opreliști auto-impuse. Ori la entropia sfârșitului, care nu este garantată de iminența unui nou început. Aici vei găsi cu adevărat locul supra-omului, care se va ridica între oameni prin aceea că știindu-și limitele va domina generația și, eventual, în funcție de evoluția elementelor, viitorul. Omul acesta va popula ceea ce numim Paradisul, pentru că va fi încurcat și extenuat de căile răului. Ești tu, înotând prin slăbiciuni și tentații, pregătit pentru asta?
*
Frate de departe, îl voi trimite pe Leopold spre tine, căci tu ești cel pe care-l căutam. Să nu te lași dominat de inteligența lui, mai ascuțită decât a îngerilor, căci este blând ca un miel. Să nu lași puritatea lui să-ți blocheze sentimentele: nimic nu se ascunde în el în afară de pacea autoritară a bunătății fără margini. Pot să-ți dezvălui că este una dintre virtuțile suverane ale ultimului palier.
*
– Ai fost urmărit?
– Cu putință să fi fost.
– Sunt capabili să răstălmăcească orice binefacere.
– O binefacere, dacă este absolută, nu-și are contrariul decât în exprimarea ei. Nu va condamna nimeni întoarcerea la viață ca un complot al morții și adevărul drept o formă a minciunii. Nu avem nimic de ascuns. Sper că am răspuns mai complex suspiciunii tale.
– Robert avea dreptate…
– Bănuiesc la ce te referi – și-ți mulțumesc! – dar Robert are întotdeauna dreptate. E simbolul unei încăpățânări care oprește pietrele în aer și păsările pe fundul apei.
– Încotro?
– Tu ne vei arăta drumul și ne vom conforma. Nu avem o ierarhie, pentru că umilința ne oprește de la orice pornire anarhică, știm exact cât că nu știm suficient, ceea ce e de ajuns să nu fim plini de sine în premeditarea căderii, nu ne vom înălța un centimetru de la sol, deși s-ar putea crede c-am fi capabili de zbor, până și tăcerea noastră descântă infinita mantră a țesăturii de pe partea cealaltă, singura care ne ține împreună, deși originile noastre se intersectează la depărtări de secole și mii de kilometri.
– Vom pătrunde-n Pădurea Ciric, de la marginea orașului. Acest oraș este special, ca multe altele, dar, pentru mine, dintr-un fie-mi iertat egoism, mai solemn decât toate, pentru că aici m-am născut, în această viață, printre oameni asemenea, părinți îngrijorați, prieteni nepăsători și trecători de treabă, dar și mulți ticăloși, fiecare cum s-a calificat printre puterile zilei și farmecele nopții. Nu e ceva special aici decât pentru mine, dar dacă alegem calea unuia, și eu sunt acela, trebuie să acceptăm tot ce reprezintă și ne dezvăluie.
– Ascult.
– Aici avem nevoie de intervenția lui Robert.
– Deci asta ești – Dirijorul!
*
Starea de nemișcare creează euforie. Dacă toate obiectele ar fi în aceeași stare ar fi perfect, dar zona de confort se va ciocni la un moment dat cu traiectoriile invariabilelor care se mișcă. Orbita riscantă a ființei confirmă apariția primelor posibilități de conflict. Calea de scăpare este să devii flexibil, să te încolăcești în jurul lucrurilor care nu se modifică. Iubirea este unul dintre acestea. Orice abuz ori trădare va aduce cu ea un nor de animozitate care se va răsfrânge asupra individului. De aceea, orice lege trebuie respectată. Dar în acest caz vorbim de realitatea platonică a modelelor, nu de cea a umbrelor, care deformează și acceptă la infinit amendamentele unei Constituții imperfecte și încă funcționale. Viața a ajuns o cârpăceală în care nu mai contează ultima ajustare, pentru că principiile au fost încălcate o dată pentru totdeauna. Dacă o eroare de rezistența materialelor face ca un palat măreț să se prăbușească, la ce elemente de întremare să apelezi pentru a redresa măreția din mormanul de fiare și moloz? Mijloace din altă lume, poate, dar nu din a noastră. Pentru că în altă lume minunăția încă stă în picioare. Asta e ce-am stricat și nu reușim a repara. Facem apel la ajutorul celeilalte lumi, ignorând, totodată, cerințele ei. Ori încetăm orice încercare și ne continuăm mândri nebunia, ori ne schimbăm modalitatea milogelii. În prima situație, nu trebuie să facem nimic, în afară de mimarea efortului disperat, pentru a nu fi trași la răspundere de cei care susțin că le pasă – tot mai puțini. În a doua, lucrurile se complică, pentru că demersul cere atâta convingere încât ar avea șanse de reușită și-n prima dintre situații. Astfel, aceasta pare singura cale de reușită. Vă solicit o secundă de meditație pentru a întrerupe fluxul care ne ține în loc. Dar trebuie să scoatem măcar pentru prețul unei respirații capul din gura fiarei. Intrați în orice catedrală, biserică sau lăcaș primenit. Spălați-vă fața maculată de noxe și păcat. Marcați trecerea unei secunde. Atâta tot: o secundă de acceptată umilință.
*
Nu vă propun judecăți de valoare, ci remediile extrase din ce-a rămas de verificat. Reprezint rezultatul unei statistici, nicidecum glasul unui profet. Vezi calea, pășești cu ochii închiși, alții se iau din instinct după tine, există o șansă pe care nu vrei s-o ratezi. Nu căutarea este o povară, nu rătăcirea, nu îndoiala, ci siguranța disperată a abandonului. Preamăresc perpetuarea rătăcirii ca semn că încă umblăm după salvare. Întoarcerea la umbra pădurilor, sălbăticirea relațiilor, dezumanizarea în folosul ajungerii la țărm. Unde-ai dat greș cu ai tăi îți rămâne să reiei singur. Cel singur învață repede sursa necazului său, căci numai monstrul îi rămâne tovarăș, care-l chinuie cu masca unui rău pe care nu-l înțelege. Dacă diavolul ar vorbi, inima ta ar putrezi mai ușor. Trăiești cu impresia că tăcerea ta ascunde un mesaj încă nedescifrat. Dar nu descifrarea te va duce la salvare. În sinea ta, deja știi. Ai mai trecut pe-aici. Ai mai căzut. Ai mai fost strivit. Faptul că rătăcești este dovada c-ai supraviețuit. Dar ești tu indestructibil prin povara nemuririi sau doar măsura mărinimiei celui înduioșat? Ești tu un demon fără rușine când însuși Diavolul cade pe gânduri, eliberându-și desenul? Cine ești tu, ajuns mai rău decât cel rău? Cuvintele mele nu mai ajung la tine, inima ta a înghețat, picioarele ți-au rămas de rușine, privirea refuză formarea imaginii. Devii un punct nesemnificativ fără să-ți pese. Cum este posibil? Vrei să devii mai puternic prin valori negative? Asta urmărești? Crezi că vei apuca să apari din nou din rămășița aneantizării pentru că porți ceva din amprenta celui care deține puterea? E timpul să-ți arate cineva ce este nimicul în care te vei scufunda pe vecie. E alegerea ta dacă te vei diminua în neant sau îi vei spori lumina. Poate crezi că ești obosit, că plictiseala-ți va confirma scuza seducerii, că scârba va porni lumina singularității tale… Cuvintele te fac să te simți mai important decât ar merita să crezi. Te voi lovi cu tăcerea. Vor intra în țărână cei dragi, cei trecuți, cei cu adevărat obosiți.
*
Acum vom dăinui nemișcați și tăcuți, punct înghețat în mijlocul unei păduri de demult. Ne-am fi făcut datoria. Înmărmurirea ne măsoară succesul și trece-n paradă ultimele consecințe: licheni uscați, hribi scofâlciți, funguși murdari, limacși greoi, insecte mulțime. Forme de viață fără rațiune, doar pentru a proba existența existenței. Cuvintele noastre alcătuiesc șirul unui limbaj de neînțeles care se-nvârte în jurul propriei cozi. Cuvintele ne ajung din urmă. Ne vorbim nouă înșine fără a ști că existăm, dovada faptului că nu suntem creația unei minți care delirează. Mintea se despică în două – tăcerea taie falii de spaimă.
*
Le-au găsit trupurile la marginea pădurii. Un bătrân împovărat de îndoieli, un bărbat ținând o chitară în mână și un tânăr care nu împlinise încă vârsta opiniei.
(în curs de apariție la Editura Junimea)