Paginile critice dedicate generaţiei ’60-’70 capătă, în timp, aspectul unor falange defensive, preocupate fiind îndeobşte în a-şi apăra şi consolida teritoriul din istoria literară cucerit de drept, cu trudă şi sacrificii, ca şi în a-şi conserva travaliul artistic, asigurându-i acestuia viabilitate. Şi, deopotrivă, unitate în diversitatea lui. De aici s-a născut o oarecare monotonie (monolitică) a viziunii şi exerciţiului critic, care acceptă cu mare greutate o privire ex-centrică asupra respectivelor creaţii poetice, odată fixate între nişte parametri critici deja adoptaţi. Iar structuri perifrastice de tip sintagmă sau propoziţie fixează valori, adeseori pentru totdeauna. În retorica paginilor de istorie şi critică literară, de exemplu, Nicolae Labiş este „buzduganul unei generaţii”, „albatrosul ucis” etc. Ioanid Romanescu este „poet al uriaşilor”, Mihai Ursachi este reţinut, tot perifrastic, ca „magistrul” din „mahalaua celestă Ţicău”. Ioan Alexandru rămâne în lirica noastră „poetul imnic”. La prelungirea dincolo de timp a numelui şi creaţiei lor contribuie, firesc, poeţii înşişi, care se consideră de drept „grădinarul” din „Grădina de Iarnă” (Ion Drăgănoiu), „împăratul proletar” al scrisului (Mariana Marin) sau, tot sintagmatic, perifrasticul „jurământ de sărăcie, castitate şi supunere”
Gabriela Melinescu…
Cât despre blândul, credinciosul şi cuviinciosul Adrian Popescu, acesta se autocaracterizează ca fiind „un blând poet naturist”: „un/ poet cuviincios, naturist, tradiţionalist, îmi plac băuturile/ tari din fructele pădurii şi mesele sărbătoreşti” (unde fuge mercurul). Autorul eminamente liric se consideră a fi „un poet din ţinutul de dincolo de păduri,/ unde laurul nu creşte şi poeţii mor în sărăcie,/ dar poezie e tot cifrul îngropat în făpturi…// Iar Spiritul nepătruns şi în fiinţa noastră adie!” (Renta poeziei). Mărturiseşte că nu are simţul tragicului: „Nu sunt un poet tragic şi mă resemnez a nu fi”. „Nimeni nu-mi poate lua bucuria de a frânge pâinea/ zilnică de a-mi bea paharul cu vin lăudând ziua şi noaptea” (simţul tragicului). Pentru autor, semenii săi sunt „struguri nevăzuţi storşi în presele timpului” (Struguri), şi dacă dorinţele poeţilor „supravieţuiesc celorlalţi prin neîmplinirea lor/ temporală”, ele dobândesc „un început de eternitate” (Cei care scriu). Poetul fixează cu acuitate parametrii identitari ai generaţiei sale: „Noi am fost o generaţie naivă şi blândă/ am iubit străzile vechi şi catedralele grădinile şi/ cărţile rare prăvălioarele şi locuitorii de la marginea/ oraşului am crezut că un vers frumos poate face mai bună/ faţa Istoriei” (La un echinox de toamnă). O sinteză exactă şi profundă pe care exerciţiul critic al criticii şi istoriei literare nu o poate omite sau refuza.
În pleiada liricilor din anii ‘60-’70 ai veacului trecut, Adrian Popescu rămâne un spirit luminos, religios, diafan, răspunzând într-un fel, prin lirica sa dominată de un spirit franciscan, contemplaţiei liberatoare cultivate de Daniel Turcea: poetul care, în lirica sa, marchează alegoric un drum de la entropia incontrolabilă la epifania izbăvitoare.
Umbria. Într-un panteon virtual al liricii noastre, blazonul heraldic al lui Adrian Popescu s-a fixat şi adoptat definitiv încă din paginile de început ale creaţiei sale. Numele poetului este asimilat cu cel al Umbriei (raportul este biunivoc) titlul volumului său de debut (1971). Umbria este „provincia miraculoasă a sfântului Francisc” (Nicolae Manolescu), iar contopirea celor două entităţi, poet şi univers poetic, a fost posibilă şi pentru că, afirmă renumitul critic, Adrian Popescu „a scris de la început o poezie panteistă, în spirit naturist-franciscan, populată de fiinţele mărunte, cuminţi şi serafice ale unui Dumnezeu blând şi îngăduitor”. Umbria este, iniţial, la tânărul poet, provincia de vis şi taină, de viaţă şi moarte, puternic conectată astfel la spiritul arcadic. Trebuie încă specificat că Umbria, ţinutul de suflet al poetului, este, la început, cum notează şi Nicolae Manolescu în Istoria… sa, „doar năzuinţa către un spaţiu de sublimităţi, pentru a se identifica la urmă (s.m.) cu sudul religios al Europei, de la Lourdes la Florenţa şi din Grecia până în Spania.” Umbria este în fapt un ideal în expansiune care suportă apoi o transgresare inversă, arareori întâlnită în universul liricii în special, de la ideal la real. Concretului, palpabilului, i se conferă astfel ţinuta regală emanată de puterea visului.
Dragostea şi veneraţia pentru ţinutul Umbriei sunt parte integrantă din fiinţa şi creaţia poetului încă din adolescenţă: „Abia ieşită din cuptorul Firii/ arsă-ndelung şi cu pricepere/ o formă de lut te zvântai în vântul călduţ/ al Umbriei Verde” (Jilavul mai). Umbria se naşte, într-o primă configurare a ţinutului de taină şi răcoare, din fascinaţia închipuirii, a „presimţirii”: este o „provincie a Imperiului/ unde n-am fost niciodată/ depărtarea mea.” Poetul doar îi presimte Provinciei Umbriei „străzile şi terasele/ seninul şi stelele ce-ţi stau deasupră-ţi”, ţinutul arcadic configurându-i-se liricului printr-o sumă de generalităţi: „o ploaie strălucitoare te limpezeşte/ o mireasmă lâncedă te acoperă/ purpuriu norul picură peste tine/ Umbră şi Ambră, Umbria,/ de care buzele mele nu sunt străine.” Paradoxal, ţinutul miraculos şi binecuvântat prinde contur şi imagine în lirica poetului din sursa fundamental solidă a unui vis, şi anume „veacul de aur pururi”: „Fulgeru-n vară lumina un munte,/ fugeam de ploaie între sfărâmături/ şi jnepeni. Deodată, nălucí o punte:/ în nori păşeam, desculţi şi puri.// Ştergar ales pe lume se întinde/ şi-o ţară. Umbria, cândva, i-am spus,/ la porţile-i de lamur verde şi lucinde/ e veac de aur pururi, acolo nu-i apus” (Nisip şi aur). Treptat însă, în acest sublim al Umbriei căruia poetul i se dedică total, visul lasă locul memoriei – ce tuşează acum (prin) consistenţa realului, a concretului: „Tenace memorie numai tu mă faci să opresc la Assisi/ şi să o iau grăbit spre casa lui Francesco, băietanul”; „Numai tu mă convingi să aştept legături imposibile/ în gări de provincie umbriană, să-mi forţez şansa pe/ bănci roşcate de lemn, alături de localnici hirsuţi şi/ tinere cu obrazul pictat, dulce oval, de Filippo Lippi” (Tenace memorie). Pentru poet, realitatea se corporalizează şi prin dese transferuri în/ din istorie: „Îmi dai ghes să urc în campanile, poate voi mai zări/ ultimele rânduri ale cohortei lui Octavian Augustus/ învingându-l pe Pompei, necugetatul, praful stârnit/ nu de sandale, de maşinile de marfă, cu obloane” (idem). Memoria rămâne pentru poet o prelungire şi împlinire a visului-ideal, devenit acum realitate: „Tenace memorie, ştiu care-i partea ta în destinul/ meu şi mai ştiu că adesea ai dreptate împotriva/ evidenţelor, fă-mă să te îndrăgesc mai mult încă/ şi astfel, iubindu-te, în veci să nu te mai pierd” (ibid.).
Evocarea, amintită doar în trecere, dar frecvent risipită în discursul poetic, a imaginii Sfântului Francisc din Assisi – cel care în Testamentul său „îşi mărturiseşte dragostea pentru munca fizică şi le cere Fraţilor să lucreze, iar atunci când nu primesc plată pentru lucrul lor să se «aşeze» la masa Domnului, cerşind din poartă în poartă”, neprimind însă „sub niciun cuvânt nici biserici, nici case, nimic din ce s-ar construi pentru ei dacă nu e conform sfintei sărăcii ce ne-am făgăduit prin Regula ordinului” (cf. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiințifică, București, 1992, vol. III, p. 186), deci evocarea lui „Francisc băietanul” potenţează textul îndeosebi prin prezenţa unui spirit al franciscanismului: văzut ca o etică a lucrării, a „sfintei sărăcii”, a extazului şi devoţiunii, a dragostei pentru lucrurile mărunte, fragile. Pe drept cuvânt Mircea Iorgulescu îl considera pe Adrian Popescu „un poet al beatitudinii şi deopotrivă al beatificării. Poezia lui se naşte dintr-o bucurie a regăsirii stării edenice şi printr-o statornică, decisă instalare în universul ei privilegiat şi izbăvitor.” Mircea Iorgulescu mai afirma că „puţini dintre poeţii români au vocaţia sublimităţii şi a extazului, puţini sunt şi cei care doar au întrevăzut, fulgurant şi totuşi revelator, paradisul.”
Senzaţia, ambiguă în fond, a unui demers poetic aşezat pe certitudini caracterizează şi configurarea acestui „spaţiu de sublimităţi” care este Umbria. Povara, teluricul sunt anulate. Pe marginea drumurilor provinciei sunt umbelifere şi „dâre de spumă/ în urma roţilor/ te fac mai uşoară printre/ lucruri aeriene”. Provincia Imperiului „nu a trimis corăbii în lume”, n-a armat „nicio navă semeaţă în cursă/ agoniseala ta e văzduhul, norii poeţilor,/ tainica sursă// Tu ai ieşire în cer nu vaduri şi porturi (s.m.). / măslini şi cipreşi care-n veci nu se usucă/ torente şi tumuli, pacifice pajişti” În poemul Corespondenţă, presupusul peisaj, surprins în plan general, emană căldura „pământului sudic” într-o imagine plastică şi olfactivă memorabilă: „Din Umbria-mi vin veşti că măslinii s-au povârnit/ sub rod şi colinele ard în lumină roşcată/ butoaie de plastic galbene stau prin livezi/ pline ochi cu miresmele pământului sudic”. Din Umbria este (încă) o evocare a spaţiului umbrian auroral, perceput metaforic şi prioritar ca un ţinut al trecutului ce se cere dezgropat, reînviat: „Pe buze îl simţi cum te arde adevărul şi-ţi cere să-l spui/ E vârful de lance, străpunge vibrând învelişul de carne al inimii/ loc el îşi face, tot mai adânc, locuieşte în tine ca flacăra/ într-un rug, ca lumina în peşteră.” Din cultivarea unui trecut mereu prezent se naşte şi consangvinitatea poet-spaţiu arcadic, întărită frecvent de conştienţa nezdruncinată a apartenenţei lui la un spaţiu originar: „Sunt pământean, păstor de albe turme/ nu meşter blând de fresce aurii,/ păduri în sânge am, nu turle,/ Donaris, maică bună şi tată din Umbrii” (Un grai uitat). Umbra latinităţii se împleteşte în „rădăcină şi grai” cu provincia-mamă de dincolo de păduri: „murmură sângele meu în latină o litanie/ dintr-o lume pierdută te chem depărtata mea/ Transilvanie” (Lauda Umbriei).
Diamantul. Un cumul de metafore şi un univers ţintit încheagă şi relaţia dintre ţinutul de vis şi taină şi diamant. Demersul liric al autorului sugerează, cu deosebire în volumul Focul şi sărbătoarea (1975), naşterea şi devenirea Umbriei într-un „ţinut al diamantului” căruia eul liric îi atribuie semnificaţia unui ideal de neatins, doar puternic implementat în conştiinţa şi aspiraţiile poetului: „Terasa, iubito, unde prânzeam/ sandviciuri cu diamante/ şi ceai / din Chitai” (Aproape domestică). Finalul poemului concentrează visul către prefigurarea unei Umbrii fantasmatice: „Terasa aceea există de vreme/ ce eu o pot înălţa/ pe imaginari piloni/ deasupra mării albastre.// Soarta ei de scoică dusă la ureche,/ însăşi Absenţa surâde de acolo/ şoptindu-mi numele ei tandru.”
Memorabil este cu precădere poemul Expediţie în ţinutul diamantului – o provincie ideală, desenată liric printr-o evocare a unei lumi legendare şi istorice deopotrivă. Poemul „expediţiei”, deşi publicat în volum după cel al Umbriei, constituie de fapt germenul viitorului ţinut de legendă. Care s-a născut poate ca reflexie, sugerează autorul, şi din imposibilitatea pătrunderii în tăinuitele, mirabilele lumi ale diamantului. Umbria născându-se şi din cultul pentru epos biblic şi pentru istorie, ca şi din realitatea cotidiană, poate fi interpretată alegoric şi ca o replică, desigur lirică, la idealul ermetic, la metafora absolută ce este reprezentată în text de diamant: „În zori vom porni mai departe. Orbitor diamantul/ Mormântul, marea ne îmboldesc plecarea, ne sângeră/ Spinarea în bice de foc. Cum vom pătrunde pe una/ Dintre porţile diamantului?” Şi chiar dacă „pământul Făgăduinţei se îngraşă din dureri”, „deasupra corturilor noastre clipeau stelele.”
Poemul, diferit în felul său şi în universul creaţiei adrianine, rămâne cu final deschis la întrebarea care încheie o pagină aparte din lirica lui A.P.: „Cine ştie cum se poate pătrunde prin una din faţetele fără/ Fisură, şlefuite, orbitoare ale diamantului?” Una din mărcile lirice care îl individualizează pe poet, diamantul capătă semnificaţii simbolice multiple.
Dacă diamantul este un simbol al absolutului în perfecţiune, dacă
Umbria este patria de vis, Arcadie încă imaginară, etalând apoi un univers atotcuprinzător şi deja alcătuit, palpabil şi pulsatil, trandafirul şi moneda sunt două serii simbolice care se dezvoltă în planul interior al universului său liric, dezvăluindu-şi şi astfel lumea mirifică… Ele sunt (doar câteva din) simbolurile axiale ce individualizează lirica poetului.
Trandafirul simbolizează (cf. Dicţionarul lui Chevalier şi Gheerbrant) „cupa vieţii, sufletul, inima, iubirea. Poate fi contemplat ca o mandala şi poate fi socotit drept un centru mistic.” Afirmaţiile, convingătoare, deschid la rândul lor calea altor interpretări şi supoziționări. Într-un peán cu valenţe retrospective, Cântec de vârstă (Vocea interioară, 1987), trandafirul apare ca ideal şi suveran al existenţei poetului: „Tânăr fiind şi plin de năluci am slujit frumuseţea/ netrecătoare drapată-n petalele trandafirului roşu/ (s.m.) ora de-acum e mai săracă-n uimiri şi mai rece/ dar neclintit nu abdic de la-nţelesul minunii/ roua din capelele crinilor nu s-a uscat pentru mine.” Câteva sintagme cu vădite valenţe simbolice sunt reliefate în acest memento consemnat de poet nel mezzo del cammin: „petalele trandafirului roşu”, „roua din capelele crinilor”…, simboluri care îşi vor revela ades valenţele conotative în universul liric adrianin.
O milă sălbatică, poem de mai mari dimensiuni subordonat oximoronului constitutor al titlului, poate fi considerat încă un poem al trandafirului. Punctul de plecare în derularea demersului lirico-narativ, mai ales finalul poemului, sunt de esenţe elegiace. Textul este un poem al extincţiei, aceasta din urmă pusă sub semnul răzvrătit al „milei sălbatice”. Un timbru elegiac deschide, în manieră (post)modernă, relatarea seacă, ştire de gen mass media, a uciderii florii devenită „proscrisă”: „O milă sălbatică, aspră, urca în piept,/ «în Valea Kazanlâcului a început culesul/ trandafirilor»”. Cântarul aparenţelor şi al esenţelor («7 tone de petale fragede abia dacă dau/ o cupă de ulei eteric») care, dintr-un alt unghi de tip existenţial îşi justifică, poate, valoarea, devine inutil şi dureros când „fratele meu blând” (al eului poetic…) „se află în saloanele de seră ale Onco-Logicului.” O asemenea dramă inevitabilă face ca „o milă sălbatică” să i se urce eului liric în piept, să-l gâtuie, să-i închidă buzele: „O milă sălbatică, aspră, urca din adâncuri.”
Despre Poemul trandafirului, altă pagină de referinţă din opera lirică a lui Adrian Popescu, criticul Petru Poantă (Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Editura Biblioteca Apostrof, 2003) afirma: „Poemul trandafirului poate fi considerat o epifanie fondatoare pentru imaginarul autorului, tratată însă într-o manieră stilistică manieristă.” Cunoscutul critic mai considera textul adrianic ca fiind „de natură baladescă”, dar că, la o lectură atentă, „acest scenariu de o aparentă evanescenţă şi «gratuitate» dezvăluie semnificaţii neaşteptate, atât prin sugestiile reveriilor de adâncime, cât şi printr-un simbolism premeditat.” Simbolistica bogată face din trandafir „un simbol expres al unei anumite «confrerii»” de „ambianţă medievală” (idem).
Versurile blânde şi bogate în semnificaţii ale poemului sunt o excelentă ilustrare lirică a metensomatozei, a concepţiei religioase potrivit căreia sufletul omenesc trece prin diverse corpuri (ipostazieri) spre a se apropia de perfecţiune. Textul implică ab initio o confraternitate simbolică – aceea dintre trandafir şi eul liric. Şi care susţine întregul demers poematic. Eul liric afirma într-un alt text (amintit) că a slujit trandafirul roşu cu sfinţenie, acesta fiindu-i ideal şi suveran. În poemul de faţă, eul liric vede trandafirul ca pe elementul esenţial ce declanşează drumul lung şi anevoios al metensomatozei. „Scoica de trandafir dormind în rouă” (este exemplară seria de trei simboluri: scoica, trandafirul şi roua, într-un singur vers aşternut banal[1]) suferă procesul devenirii: „Vântul a lovit-o cu un bob de nisip/ Şi umedă o perlă aşteaptă să se nască/ Bolnavă înăuntru.” O primă interpretare a simbolurilor presărate în text ne este cerută de iconografia creştină, care consideră trandafirul „fie potirul în care a picurat sângele lui Hristos, fie o transfigurare a picăturilor de sânge, fie simbolul rănilor lui Hristos” (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995).[2]
Versurile poemului conferă acestuia puţine valori epice, şi acestea susţinând însă prioritizarea simbolului. Mai supoziţionantă este analogia vegetal-uman, realizată în special prin conectivitate: „Genunchii degetelor mele s-au rugat/ Atât de mult, aşa de sfânt aseară/ Lovind în discul său înflăcărat./ Mâinile mele l-au trezit din somn/ Şi-a vrut să-mi deschidă/ Cel care locuieşte înlăuntru/ Şi peste miezul său ascuns e domn.” În procesul samsaric, de tip repetitiv şi ascensional, care ordonează într-un sens poemul trandafirului, treptele („Pe trepte nesfârşite am urcat/ Pe lespezi de petale,/ De la cămările cu miere/ Înspre terasele cu vânt”) sunt un simbol al urcării spre atingerea unui nivel superior[3], căci „cel care se ridică din sfera cotidianului şi urcă pe o treaptă mai înaltă se află mai aproape de divinitate” (cf. Hans Biedermann, op.cit., vol. 2, p. 457). Procesul metensomatozic odată (presupus) încheiat, legile firii cer reluarea ciclului samsaric („Până când m-am visat şi eu/ Un bulb negru din miazăzi”). Fugitiv notând, în lirica adrianină fiinţează o superbă simbolistică a „bulbului” ca germen, ca semn al renaşterii.
Finalul poemului sugerează o dublă existenţă a eului liric: sub semnul firescului existenţial („Uneori merg aşa prin cetate/ Uneori trec aşa prin apus”), dar şi al „timpului dumnezeiesc”: „De stau mai mult, cum e firesc,/ La curţile sale ca smerit supus,/ În timpul său dumnezeiesc”, punând existenţa sub semnul credinţei, simbolizată, în întregul poem, prin imaginea trandafirului, ca şi prin cea a eului liric surprins în plin proces al devenirii religioasă, în contextul propus de poemul de faţă.
Un vers-cheie, ca un refren, susţine întreg edificiul poematic. Dar intenţia auctorială pare a fi alta. „Trandafirul aude, trandafirul aude” nu are semnificaţia vreunor eventuale misii de ascultare detectivistică. Auzul devine, în viziunea auctorială, în context, o confirmare a „procesului” de comunicare între cele două entităţi: superiorul/ absolutul pe de o parte şi firescul/ fiinţialul/ aspirantul către ocrotirea divină, pe de altă parte, în acest proces de iniţiere pe care eul liric îl parcurge. Prin repetarea versului-cheie ni se sugerează şi acceptul sau îndemnul drumului în sus al neofitului – recte: eul liric. Sus bat vânturile şi mângâie adierea divină. În submersul iniţiatic şi alegoric al textului, versul-cheie „Trandafirul aude, trandafirul aude” capătă valoarea simbolică a treptelor Scării lui Iacob, ce consfinţeşte în final „îngăduirea”: „Trandafirul aude, trandafirul aude,/ O lege blândă mă îngăduie acolo.”
Textul conferă trandafirului valori simbolice de natură religioasă: îndeosebi cele convenite. Trandafirul este simbolul iubirii ce trece dincolo de moarte, ca şi cel al renaşterii. După Hans Biedermann, op.cit., „«Rosalia», sărbătoarea trandafirilor, este atestată în cultul antic roman al morţilor încă din secolul I d.Hr. Şi era celebrată, în funcţie de regiune, între 1 mai şi 15 iulie. Acest obicei dăinuie şi astăzi în Italia, în duminica Rusaliilor (domenica rosata).” Trandafirul este şi „simbolul discreţiei, iar cel cu cinci petale apărea sculptat ornamental pe scaunele de spovedanie. «Sub rosa», cu alte cuvinte sub pecetea trecerii sub tăcere, înseamnă de fapt «sub semnul trandafirului»” (idem). „În simbolistica creştină, trandafirul roşu este simbolul sângelui vărsat de Mântuitor prin răstignire şi al iubirii divine” (ibid.). În mod deosebit, „trandafirul mistic din litaniile creştine este simbolul Sfintei Fecioare.”
„Angelus Silesius spune că trandafirul sau roza este imaginea sufletului, ori a lui Hristos care-şi pune pecetea pe sufletul omului” (cf. Chevalier, Gheerbrant, op.cit.). În fine, ca o esenţă a esenţelor, „prin legătura sa cu sângele vărsat, trandafirul pare a fi adeseori simbolul unei renaşteri mistice” (idem).
Moneda. Un alt simbol axial ce coagulează şi singularizează opera poetică a lui A.P. este, într-un fel, faţa cotidiană, populară, a trandafirului, dar şi o echivalenţă simbolică. Societatea umană se oglindeşte în apele sale. Căci moneda este deopotrivă oglindire a individului şi a umanităţii, a particularului şi a generalului, concretizare a unei existenţe, a unei civilizaţii, semn şi spirit comunitar. Existentă din adâncul istoriei, moneda îşi prelungeşte dăinuirea, măcar prin lucrarea harnică şi mai puţin cunoscută a numismaticii/ numismaţilor.
Angelus Silesius (1624-1677), faţă bisericească de prim rang a Bisericii Catolice, în Der Cherubinische Wandersmann (Călătorul heruvimic), „volum cu mai bine de 6000 de cuplete rimate, încărcate de profunde gânduri religioase” (cf. Dicţionarul lui Chevalier şi Gheerbrant), „utilizează de mai multe ori simbolul monedei drept chip al sufletului, căci sufletul poartă pecetea lui Dumnezeu, aşa cum moneda poartă, pecetluit, chipul suveranului” (idem). Trandafirul este „simbolul lui Hristos” (ibid.). În China (cf. acelaşi Dicţionar) „sapecul rotund poartă o gaură specială pătrată: este imaginea Triadei supreme, spaţiul intermediar între Leul (rotund) şi Pământul (pătrat) fiind ocupat de pecetea suveranului, fiu al Cerului şi al Pământului, imagine a Omului universal.” Monedele galice, ca şi cele englezeşti, erau cunoscute şi preţuite pentru valorile simbolice pe care le reprezentau, iar prezenţa trandafirului pe aceste monede era un simbol de înaltă nobilitate.
Între trandafir şi monedă sunt legături profunde. Convergenţa lor este implicită la modul simbolic, ambele (de considerat ab initio moneda în sensul ei metaforic) fiind echivalenţe ale existenţei umane. Ca aspiraţie înaltă sau ca valoare a efigiei. Moneda îndeosebi este şi existenţă diurnă, şi memento.
În poemul portret robot eul liric recunoaşte cu nevinovăţie timidă că atunci „când i se pare că nu e văzut aruncă/ monezi în lacuri, cascade, baraje, locuri pustii”. Este în gestul ritualic, banalizat prin recurenţa lui, o aspiraţie profundă spre rămânere, în timp şi dincolo de timp, iar moneda devine, în aceste statu quo subînţelese, un simbol al dorinţei de transcendere. Eul liric îşi şi proclamă (în Expediţie în ţinutul diamantului, poem deja amintit) echivalenţa lui cu cea a monedei, de la care îşi însuşeşte valori identitare. La împlinirea unui sfert de veac „fără unul”, eul liric găseşte în nisip „un dinar spoliat de valuri”, dinarul devenind în acest context echivalentul-simbol al poetului: „Lucios, nefolositor, cu stema ştearsă”, dar care îi întăreşte convingerea că aparţine celor aleşi: „am ştiut iar că sunt iubit/ De zei.” Gestul banal emerge o înaltă simbolistică a monedei. Aceasta este pentru eul liric sigiliul universal al zeilor, semnul celor aleşi.
Simbolistica explicită a monedei, cea a echivalenţei de destine individ uman-marcă divină, îl însoţeşte pe eul liric pe întreg parcursul său existenţial. Poetul se configurează, într-un text de maturitate (Monedă), ca o monedă în simbolul monedei: „Monedă, şlefuită de-un destin,/ (s.m.) ce s-a-mplinit puţin câte puţin,/ din Umbria, pe unde, adolescent,/ m-aşezam ferice sub măslin,/ mă-ntorc, un ins greoi şi lent./ Cărări secrete spre-aşezări umile,/ fântâni din orice margine de târg,/ eu le ştiam pe toate, în acele zile…/ Deşi măslinii iarăşi dau în pârg,/ nu va fi nimenea să-i mai culeagă./ A-mbătrânit o lume-ntreagă?// Eu, pelerin în acest veac atroce,/ m-adăposteam la Santa Croce,/ şi învăţam acolo, în Florenţa,/ că-n Beatitudini stă esenţa…/ (s.m.). Din Orvieto pân-la Todi,/ convente ştiu, sub clare zodii.// De la Spoleto-nspre Terni,/ aveam un pat în miezul iernii./ Mai pot de-acuma să mă duc,/ pe unde vara îmi părea eternă?/ Cât mi-a rămas, cât mai apuc?// Cu ochii numai teamă şi efort…/ – abisul are limpezimi marine
…/ Ţin o lumină-n palmă, ca la mort,/ mă priveghez pe mine însumi…” Elegie pe tema trecerii, textul fixează deopotrivă moneda ca un simbol al destinului, al scurgerii umane, dar şi ca un simbol al împlinirii în timp.
Similitudine a existenţei, eul liric îşi doreşte să fie „precum argintul monedei/ De unde/ Nu mai poţi târgui nimic”. Dar să preia de la ele valori ascunse, superioare: „Dar ascultă-le murmurul/ de cristal/ Ispiteşte-le adâncul,/ Ele cânta-vor chemându-se/ Una pe cealaltă/ Iezer pe iezer.// Cu zimţii apuşi/ Ca simţurile unui/ bărbat preaînţelept/ Ce stă între făclii/ Până se termină ceara” (Monedă).
În lirica adrianină moneda rămâne concretizarea unei existenţe, dar şi a unei civilizaţii, semn al comunităţii. O fidelă oglindire a lumii: „În aura monedelor din alt veac/ în falduri de togă/ în umbra unei mantii/ în ceaţa unei pelerine./ Prin muzee în orele amurgului/ să le cauţi/ încet să colinzi acvatice încăperi/ sub sticle groase/ ca în apa puţin tulbure a golfului/ vorbindu-ţi despre lucruri stinse.// (…) Să le surprinzi/ slăvind cenuşa împărăţiilor/ (s.m.) delaolaltă cu nisipul şi/ alte moarte cochilii.// Candele în care uleiul n-a mai curs/ de mii de ani/ ochi blând al Neîngropatului/ blând însă nu uscat/ uscat dar nu mort/ uscat precum o sămânţă/ care aşteaptă Grădinarul” (În aură). Aşa cum, în lumea poetului, animizată, gândită spre binecuvântare şi miruire pacificantă, simbolistica monedei fixează şi o altă existenţă. Gregară, nediferenţiată, faţă de care are accente de respingere, ele pierzându-şi unicitatea, simbolistica şi nobleţea: „monedă neagră, monedă neagră, monedă neagră,/ murmur incert printre anemone de nisip/ impur amestec de metale fără stirpe/ Fără lumină” (Monedă neagră). Sau, dimpotrivă, sintetizează şi înmănunchează în ea lumina, aspiraţia dintotdeauna spre absolut şi pe tot cuprinsul latifundiilor: „Lumină fericită, carissima, clarissima, argint/ din monetăriile celor duşi, clarumbră, clarisa/ lumină dulce, penumbră, licărire de aur mort/ din monetăriile Serenizilor, din străfulgerarea inteligenţelor” (s.m., cum urci treptele).
Moneda poartă, în lirica lui Adrian Popescu, amprenta trecerii: „Ce ai pierdut pe câmp şi cum/ lucru de preţ sau numai scrum,/ poate-o monedă, o mai simţi, ca-n alte vremi, copilăroase,/ un rece bulb cu fragezi zimţi,/ în aşternuturi răcoroase?” (Iluminări, înluminări).
Spirit franciscan, nedramatic (caz mai rar în poezia noastră contemporană), liric cultivat, dens, sobru şi fantast-evaziv, Adrian Popescu face parte din rara familie a serafilor poeziei. O voce distinctă, originală, imaginând un univers al diafanului, al purităţii, o lume cu mitologia ei proprie, cu elemente levitante într-un spaţiu crepuscular deschis, limpede.
[1] Scoica, trandafirul şi roua sunt trei simboluri recurente şi de amplitudine. Scoica este un „simbol al fecundităţii, al naşterii sau renaşterii, al primului suflu de viaţă şi al sunetului primordial” (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit.). Trandafirul rămâne un simbol a cărui evazare alegorică este impresionantă, cu valori conotative variat interpretabile. Iar roua este (cf. Dicţionarului lui Hans Biedermann) „expresie a binecuvântării cereşti, reprezentând esenţial graţia care însufleţeşte.” Dicţionarul lui Chevalier şi Gheerbrant accentuează că „importanţa pe care o are roua în numeroase ritualuri şi preparate magice provine din faptul că ea împacă opoziţia dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele pământeşti şi cele din ceruri. Este apa pură, apa preţioasă, apa principiilor prin excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale principiului umed.” Desigur, şi dormind cultivă valori conotative cu implicaţii existenţiale, precum şi cu adieri mistice.
[2] „Asocierea crucii cu trandafirul ne conduce la simbolul rosicrucienilor, o grupare esoterică creştin-evanghelică renascentistă care se considera «colegiul înţelepţilor». Simbolul rosicrucienilor este un trandafir cu cinci petale într-o cruce” (v. Dicţionarul lui Chevalier şi Gheerbrant).
[3] Se cuvine amintită, din mitologia biblică, celebra alegorie-parabolă a „Scării lui Iacob”.