În urmă cu câțiva ani, îmi intitulasem Marinar pe uscat cronica la o carte de Adrian G. Romila. Era vorba despre Pirați și corăbii. Incursiuni într-un posibil imaginar al mării, publicată în 2015, pe care autorul o califica drept „eseu”. O precedase romanul În drum spre Sud (2012), ce evoca aventuri marinărești din secolul XVIII, cu celebra revoltă de pe vasul Bounty, reconstituită după presupusele scrisori ale unui englez care ar fi participat la acea răscoală marinărească. Un „roman de critic”, s-a spus, un „roman de aventură”, cum îl numea chiar autorul, cu desfășurări epice dezvoltate ramificat, cu o mare plăcere, de către un narator ce avusese el însuși experiența vieții de marinar în anii săi de la școala de ofițeri din Constanța. Numita „aventură” era deopotrivă una de prozator și de cititor, cu inserții metatextuale care păstrau permanent un fel de distanță legală, dar deloc rigidă, între documentar și fictiv, marcând așadar o anume detașare conștientă față de artefactul scriiturii. Plăcere a textului, iată, atrăgând atenția, dincolo de spectaculosul aventurii epice, asupra artei scrisului, a unui rafinat meșteșug verbal. În cercetarea eseistică apărută peste trei ani, „documentele” agrementate cu tot ce ține de limbajul caracteristic acestei meserii, cu belșug de termeni specifici, cu povestiri de acțiuni aventuroase din universul pirateresc, cu portrete de personaje desenate memorabil în decoruri pline de proaspete culori exotice, se confundau în cele din urmă cu ficțiunea romanescă, într-o osmoză organică; erau, de fapt, ficțiune, – „imaginar al mării”.
Cu noul roman, Acasă, departe (Editura Polirom, 2023) Adrian G. Romila se întoarce spre lumea evocată în aceste două cărți precedente (după ce a mai publicat și alte proze, unele de accent parabolic-simbolic precum Zeppelin și Apocalipsis). Este, se vede imediat, spațiul trăit/imaginat în care se simte cu adevărat acasă și unde faptul biografic și cel scriptural se pot asocia în chip fericit. De data asta, protagonistul romanului este un personaj numit chiar Adrian Romila, plasat în trei timpuri foarte diferite, dar puse în comunicare tocmai prin filonul imaginarului maritim. Cel dintâi îl situează în anii ’30 ai secolului XIX, sub înfățișarea unui tânăr ofițer școlit în portul francez Brest, născut însă la București, dintr-un tată italian căsătorit cu o româncă și îndrăgostit de Valahia aflată în curs de modernizare și angajată în lupta de eliberare de sub ocupația otomană și rusească. Acesta („mare zidar și zugrav de case la București, boier italian cunoscut de toată lumea”) îi propune să participe la o mică-mare aventură, mai exact o călătorie spre Constantinopol, unde trebuia să ducă în mare secret niște documente care să mobilizeze consulatele occidentale de acolo în serviciul cauzei românești. Îi vedem fiul călătorind mai întâi pe o ambarcațiune (cu „zbaturi”, austriacă!) pe Dunăre, apoi spre țărmurile constantinopolitane pe un prim bric construit în Valahia (se deschisese, prin Tratatul de la Adrianopole din 1829, comerțul liber cu Europa), ca să reapară, în vremea noastră, pe peninsula portului Constanța, unde îl vedem lucrând ca profesor la facultate, concediat din pricina unor intrigi gazetărești locale ce acuză pretinse aventuri erotice cu niște studente. În fine, e situat în îndepărtata vreme a exilului lui Ovidiu la Tomis, ca (H)adrian, tot Romila, sclav cultivat și înțelept, scrib al poemelor compuse pe asprul litoral dobrogean. Ni se propune, astfel, o suită de întâmplări în registre de limbaj diferite, firește, dar deplin adecvate spațiilor și timpurilor evocate. Iar faptul că „eroul” principal al romanului poartă chiar numele autorului e deja un semnal ludic, al asumării libere a convenției romanești.
Junele ofițer franco-italo-român se află în centrul unei lumi evocate și de autori ca Mircea Cărtărescu din marele său poem postmodern Levantul, și cartea lui Adrian G. Romila se asociază expresiv acestei întreprinderi „retro”, repunând în scenă, cu expresive repere caracteristice epocii, decorul unui București aflat pe pragul dintre mai vechea lume și mentalitate balcanică și începutul modernizării. Este un episod într-adevăr de roman de aventuri marinărești, îndeajuns de insolite, pe acest prim vas de fabricație românească, „Marița”, – cu un echipaj compus dintr-un căpitan italian pripășit și el prin Valahia, cu ofițerul nostru angajat cumva fără voia lui într-o ispravă riscantă (privește cu mari rezerve realitățile unei provincii europene încă foarte înapoiate față de Occidentul din care vine), alături de albanezul Miran Lipa, fost angajat în serviciul Agiei domnești, și alți câțiva marinari, care iau drumul spre Turcia, pornind de la Sulina pe o Mare Neagră plină de surprize primejdioase. Narcoticele (hașișul) de care face rost în portul dunărean un grec cam dubios, urmau să acopere cheltuielile acestei călătorii aparent exclusiv comerciale (transportă lemn, cereale)… Aventura începe devreme, chiar de la intrarea în țară, cu un atac de tâlhari în drumul spre București,– căpetenia lor era chiar vestitul Crihala, slujbaș al Domnului Ghica, aflat în complicitate cu hoții de pe uscat și cu pirații de pe apă. Suspectul grec Spiros Mevridis, fost militant în Eteria lui Ipsilanti, care se bucură de încrederea părintelui lui Adrian Romila și a societății patriotice a lui Ion Câmpineanu, e de fapt un viclean trădător ce pregătea, înțeles în secret cu piratul Bilibas și cu numitul Crihala, jefuirea și scufundarea vasului pornit pe mare… Întâmplări, așadar, din suita isprăvilor caracteristice unor astfel de povestiri, cu uz conștient de stereotipuri ale acestui „imaginar” de epocă (tânărul ofițer în vestimentație „bonjuristă”, cu joben și haine „nemțești” în decorul ca de gravură veche al peisajului natural și urban, servitorul său credincios, arnăutul cu care comunică mereu cordial, grecul ca personaj viclean prin tradiție, slujbașul domnesc cu jocul său dublu, de paznic al legii și jefuitor la drumul mare ori pirat – poartă, de altfel, știutul petec negru pe un ochi orb –, un călugăr suspect ce dă târcoale ambarcațiunii, un alt grec, căpitan de vas întâlnit la Sulina, fost de asemenea militant eterist, acum pirat cu numele Bilitis, tatuat cum se cuvine cu litere grecești…), toate conduse cu o remarcabilă dexteritate a punerii în scenă de situații spectaculoase, cu nota de „mister” fin sugerată. „Documentul” trece firesc în ficțiune, imaginarul devine convingător „real”, nu fără a păstra amintita conștiință a jocului cu convenția literară. Primul reper la care trimite, de altfel, și autorul, este, desigur, minunatul roman al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
Dar până la aventura brigantinei „Marița” suntem plimbați prin Bucureștiul anilor ’30 ai veacului XIX, cu locuri rămase celebre, ca Hanul lui Manuc (în care protagonistul Romila are o discuție „conspirativă” cu… Cezar Bolliac, din care se citează și o poezie dedicată cu patos premierei navale naționale!), cu atmosfera din epoca Regulamentului Organic rusesc, apoi decoruri din porturile dunărene în construcție, Giurgiu, Brăila, Sulina; iar aventura de pe „Marița”, cu urmărire și atac cu tunuri (aga Crihala e readus alături de temutul pirat Bilibas), în care joacă un rol nefast și sabotorul Spiros, sfârșește dezastruos, cu scufundarea în mare, cu toate documentele pierdute și cu personajele dispărute, salvat fiind doar jurnalul de bord legat la gâtul ofițerului de la Brest…
În capitolul al doilea, Peninsula, istoria e adusă în prezentul nostru, în care Adrian Romila lucrează ca profesor universitar în marele port dobrogean, ajungând, cum spuneam mai sus, un fel de paria, obligat să facă munci de „personal auxiliar” la Muzeul Marinei, și locuind foarte modest pe o mică ambarcațiune, o goeletă veche, dirijată de un comandor prieten (care i-a citit cărțile despre „imaginarul mării” și își botezase barca „Speranța”, ca în romanul lui Radu Tudoran!) și care-l adăpostește generos pe cel uitat de toată lumea, și ca dascăl și ca scriitor până nu demult apreciat. De data asta, povestirea nu mai e „obiectivă”, ci este asumată personal, ca o confesiune făcută unei femei iubite, o indiancă (!) ce lucrează într-o mică prăvălie constănțeană de antichități. Centrală e acum postura de narator care caută o soluție de viață tocmai prin actul povestirii: o face cu mare plăcere, eliberându-se totodată de povara marginalizării și dramele conjugale trăite. „Dacă aș păți ceva iremediabil în viitorul apropiat – se scrie pe pagina ce deschide acest episod – n-ar avea cine să scrie povestea… Orice bucată de viață, oricât de scurtă, de adevărată sau importantă ar fi, dacă n-ajunge să fie povestită, nu există… Treaba asta e valabilă inclusiv pentru viețile pe care numai ți le imaginezi, fără să le fi trăit vreodată, fiindcă o viață imaginată e la fel de adevărată ca una trăită”. Că literatura și ficțiunea contează e dovedit, nu fără ironie, de interesul manifestat de un afacerist de modă nouă, ce se recomandă drept „comandor în retragere”, activ înainte de Revoluție, dar fost… securist, interesat de turismul subacvatic de pe litoralul românesc al Mării Negre, unde crede a fi descoperit, nici mai mult nici mai puțin, epava brigantinei „Marița”. Îi va solicita, prin urmare, scriitorului rămas pe drumuri, contra unei plăți substanțiale, o poveste prin care să atragă turiștii, reconstituind aventura dramatică a vasului cu pricina. Pigmentul ironic devine și mai puternic când apare încă un om pasionat de cercetări ale epavelor, însă din pura plăcere a descifrării unor mistere maritime, colecționar de documente și obiecte rare din acest domeniu, proprietar al unui soi de tavernă-muzeu, cu sugestiva firmă „Dreaming Boy”. Îl cheamă Mihu Costin, dar i se spune Corto, cu trimitere foarte sugestivă la celebrul autor de benzi desenate… Intră și el în competiție cu „comandorul” dintâi, plătind dublu povestirea promisă… Pe scurt, noul comanditar de ficțiune îl convinge pe scriitor să-i construiască narațiunea despre epava „Mariței”, aducând informații noi, care „certifică” autenticitatea întâmplărilor din prima secvență a cărții: ar fi descoperit jurnalul de bord al căpitanului Bresco de la 1835 și obiecte de bord doveditoare.
Iată că literatura, ficțiunea apar prețuite în modul cel mai concret-prozaic, dar și idealist, într-o epocă a marginalizării ei radicale! În fundal, romancierul evocă experiențe și date din propria biografie, verificabile de către orice cititor al său, din care nu lipsesc, desigur, lecturile unor cărți de aventuri la care se și face trimitere, o „salvare prin lectură”; replică surâzătoare la dezbaterile îndelungi de la noi despre „salvarea prin cultură”! Sunt notate, astfel, nume ca Jules Verne, Karl May, Daniel Defoe, Herman Melville, Radu
Tudoran, Robert Louis Stevenson, se evocă scene de filme western, nu e uitată nici „scrierea creativă”, acum la modă, predată studenților, axată pe ideea că însăși istoria „adevărată” este, în fond o ficțiune, depinzând de un povestitor. Se vorbește mult și mereu interesant în aceste pagini despre relațiile dintre realitate și ficțiune, despre adevărul vieții conservat de scrisul literar. Tema mare a exilului și a întoarcerii „acasă”, a evadării eliberatoare în „departele” imaginației și a scrisului, a identificării, în fond, dintre scris și trăit și a salvării prin operă, este întoarsă pe toate fețele, evitându-se însă pedanteria profesorală și divagațiile abstracte pe marginea scrisului, căci totul e asumat de un personaj care se pricepe admirabil să creeze iluzia deplinei osmoze dintre propria biografie, universul cărților, faptul de viață și elementele de decor identificabile în realitatea imediată. „Aș putea scrie – se notează spre finalul capitolului – un roman nu numai despre exilul meu de peste un an în Peninsulă, cum și despre cum povestea Mariței a devenit până la urmă povestea mea, despre cum am devenit eu însumi, fără să vreau, trei indivizi deodată, și autor, și povestitor, și personaj. Ca-n vremurile mele bune, mi-am oblojit ratarea scriind și scriind… „[A]m fost propriul meu student la cursul de creative writing. Trebuia să umplu goluri istorice, să suplinesc informații lipsă, să leg elemente ce nu puteau să aibă vreo legătură, să imaginez bucăți de lume ce n-au existat niciodată, să le fac credibile”… Optativul verbal din confesiunea către presupusa iubită de origine indiană e, de fapt, transformat într-un prezent pentru credibilizarea căruia prozatorul cunoscător perfect de convenții și procedee narative face uz de ele cu o dexteritatea deloc comună. Identificarea cu obsesia modelatoare, ca să zicem așa, a viziunii sale e sugerată și simbolic la un moment dat, când ni se spune că prozatorului i s-a descoperit o tumoră pe creier, având tocmai forma unei corăbii scufundate: boală productivă, nu-i așa, incurabilă, dar de care naratorul nu se vrea vindecat… Se și pregătește pentru o nouă aventură cu goeleta constănțeană, spre insulele din arhipelagul grecesc, cu figura corabiei scufundate în însăși ființa sa, despre care e sigur acum că, moartă fiind sub ape, „retrăiește în cuvinte”.
Tema exilului, a depărtării, cunoaște o altă variantă în a treia secvență a romanului, care încearcă reconstituirea surghiunului tomitan al lui Ovidiu, evocat deja în conversațiile cu proprietarul cabaretului Dreaming Boy. De data asta, (H)adrian Romila apare ca „libert educat”, scrib al Ponticelor și Tristelor ovidiene, cugetător care ar putea scrie el însuși un tratat De aeterna solitudine. Încearcă și să-și consoleze stăpânul cu gândul stoic al resemnării într-o singurătate care nu e doar a exilului în depărtatul port de la Pontul Euxin, ci ține de însăși condiția pământeană a omului dintotdeauna. O concluzie la dialogurile sclavului cu stăpânul poet concentrează reflecția axială a cărții întregi: „Acasă ca-ntr-un exil, acasă, dar departe, iată o idee demnă de notat”. Ceva din autenticismul și tranzitivitatea discursului poetic solicitate programatic de poezia actuală se strecoară, de asemenea, în sfaturile „obraznicului” scrib,– să scrii ce vezi și ce trăiești, renunțând la înfloriturile mitologice și la simbolurile prestigioase: „Tu și poezia – o suprapunere perfectă între poet și cuvântul său, între retorica textului, ce și cum transmite el”. Ar fi noutatea pe care Ponticele o aduc în opera lui Ovidiu. Tot scribul adaugă niște versuri ale sale, doar cinci, care pun încă un accent asupra acestei necesități a apropierii poeziei de viața trăită fără nicio idealizare. Sunt rânduri împrumutate, de fapt, din romanul Memoriile lui Hadrian al Margueritei Yourcenar, de la care prozatorul nostru a învățat mult, mai ales în reconstituirea de decoruri și evenimente de lume antică romană.
Ca peste tot în carte, Adrian G. Romila reușește să construiască, pe un minimum de fapte atestate documentar, cadre de viață, populate abundent cu personaje și întâmplări imaginate, pe care puterea de iluzionare a ficțiunii le pune în mișcare și le face într-adevăr să trăiască. Schimbul de planuri între real și imaginar, între natural și livresc, e de altfel permanent, procedeele de construcție epică sunt frecvent deconspirate, convențiile romanului de aventuri marinărești sunt afișate la vedere, părți de viață efectiv trăită de protagonistul scrierii se topesc organic în ansamblul narativ, caracterizat de autor ca amplu „tablou postmodern”, în confesiunile către imaginara iubită indiană de la Constanța (care e pusă să mărturisească într-un mesaj „confidențial” din Epilog că pretinsa relație de dragoste cu profesorul însingurat Adrian Romilă n-a existat niciodată). De-a lungul întregului roman, acest joc cu instrumentarul literar e condus cu subtilitate, într-o operă în care genuri și stiluri interferează, conjugându-se într-o compoziție articulată de către un perfect cunoscător al tehnicilor narative, cu care – zice la o pagină – lucrează „febril la scene, analogii, tensiuni, concordanțe temporale și surprize narative” exersate, cum am văzut, și ca dascăl de „scriere creativă”. Nu avem de-a face, însă, cu un joc pur formal, deși amintita plăcere a lecturii și a asamblării textului e și ea evidentă, căci romanul se deschide mereu spre o problematică complexă, precum cea a raporturilor dintre scris și trăit, dintre viață și „povestea” ei, cu substanțiale reflecții pe această temă, cu meditații asupra rostului literaturii în formarea omului deplin, desconsiderată în zilele noastre, cugetări despre succes și ratare, înstrăinare și nevoie de întoarcere „acasă”, singurătate și exil. Există, însă, și mult umor și ironie fină în tot acest demers scriptural, alimentat de o imaginație efervescentă, realizat cu degajare și cu nedisimulată bucurie de a scrie. O carte, așadar, de referință în opera prozatorului Adrian G. Romila, dar și un reper remarcabil în peisajul literaturii române actuale.
Adrian G. Romila, Acasă, departe, Editura Polirom, 2023