Așa cum spunea remarcabilul și complicatul Woody Allen, „dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, împărtășește-I planurile tale de viitor”. Hai să luăm lucrurile mai ușor, să nu lăsăm cuvintele să se bulucească la gura noastră, în nicio situație, doar pentru că asta s-ar numi atitudine. Înlătură aroganța, excesul de zel și senzația (simpatică de altfel) că ești atotcunoscător. Vei avea mai mult timp liber. Cu care poți să faci ce vrei. Inclusiv să îți vină din nou ideea să iei atitudine. Dumnezeu o să mustăcească probabil: „mai vedem noi”. Ca într-un vechi proverb idiș. „Omul își face planuri. Dumnezeu râde” (Der mentsh trakht un Got lakht).
Și apoi, nu mai aștepta să ți se dea. Oferă tu. Ai toată libertatea la îndemână. Când vrei, cum vrei. Putem porni de la un zâmbet. Oamenii zâmbesc, un zâmbet de-o secundă e mai bun decât niciunul. Chiar dacă e doar legat de context. De cafea, de politețe, de singurătate. Cumpără cu un zâmbet un alt zâmbet! Poate fi o definiție a politeții, a amabilității și nici nu e nevoie de bani.
Un remediu al tristeții. Să nu te iei foarte în serios tot timpul. Și s-o faci în mod conștiincios. E ca și cum ai pleca în mare viteză, ca să nu întârzii la o întâlnire de afaceri importantă și tragi ușa după tine. Cheia nu e în geantă, afară plouă. Iar tu râzi ca prostul. În general, când simți că pierzi ceva, te apucă și teama că se va schimba, automat, ceva. În rău. Și noianul de gânduri negre se adună la streașina frunții. De la mă dă afară șeful, până la mă părăsește iubita și neamul meu se va stinge, gama de stări e variată. Dacă cei a căror minte fabrică scenarii catastrofale ar scrie romane, lumea ar fi o imensă bibliotecă ambulantă. Fără distribuție de carte, fără lansări și promovare, fără premii. Ar fi totul foarte convenabil, un perpetuum mobile autentic.
O manieră elegantă de a te înfățișa în lume e și abilitatea de a trece peste momentele în care ești convins că ai făcut o gafă. Mare spaimă, de altfel. Câți dintre noi nu au trimis un mesaj pe WhatsApp și, după ce au dat send, s-au „înverzit”? Telefonul mobil, micul rege al zilelor noastre are un umor tare ciudat, umorul de autocorect. Oricum face ce vrea el. Mai și găsește momentele cele mai nepotrivite să ne smulgă un zâmbet amar sau să ne învețe ce înseamnă umorul involuntar. Și, în anumite cazuri, smerenia.
Uneori suntem în situația de a nu ne mai aduce aminte numele unor persoane pe care le reîntâlnim după multă vreme. Dacă au fost și colegi cu noi și încă unii care-și aduc aminte toate prostiile pe care le făceam, atunci situația devine dubioasă, rușinea e la o lungime de braț distanță. Dacă suntem nevoiți să-i mai și prezentăm partenerilor noștri, istoria se complică. La anumite recepții oficiale, simandicoase, blagorodnice, există consilieri care stau în spatele gazdelor și le „suflă” numele celor care se apropie de ei. Eventual le scapără la ureche și un subiect de discuție. Adică de small talk. Important e ca momentul să fie depășit cu grație.
Aș dori să aduc în atenție și umorul din preajma marilor momente ale vieții. Mai precis, umorul legat de moarte. E un umor negru, așa cum îi stă bine. În nordul României, în satul Săpânța, găsim în Cimitirul vesel texte comice, un fel de stand-up al celor care nu se mai pot ridica. Moravuri, năravuri, conduite, deprinderi, bucurii, necazuri, toate sunt puse în versuri cu nerv și mult haz. „Sub această cruce grea/ Zace biata soacră-mea/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu și cetea ea.” Dar și alte texte ce-ți cam iau zâmbetul de pe buze. „Dumnezeu micuț m-a luat/ Ca să nu intru-n păcat.”
Stil în comportament înseamnă și să vezi partea simpatică a întâmplării mai puțin bune, să ai o atitudine rezervată atunci când e vorba de a-ți expune părerile cu orice preț ca să câștigi o bătălie. Care bătălie!? Există mereu și o altă perspectivă asupra evenimentelor. Este vorba și despre reacția noastră la întâmplări, nu doar despre faptele în sine. Destinul are, de multe ori, un umor neașteptat. Așa că, indiferent de apucături, comportament, moravuri, maniere, gesturi, talâm, un strop de umor nu strică niciodată.
Amuzant și ironic era și nebunul regelui, în Evul Mediu. Doar el, bufonul, cu hainele sale colorate și caraghioase, putea să spună regelui adevărul drept în față. Doar lui îi era permis să râdă de rege, fără să fie pedepsit. Adevărul era filtrat prin masca nebuniei și livrat cu râsete, sarcasm, zeflemele. Și totul era, cum se spune acum, OK. Poate că, în zilele noastre, ar fi o acțiune amendată de corectitudinea politică. Nebun? Nu e corect!
Dacă citim cartea lui James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii (Ed. Humanitas, 2019), s-ar putea să nu adormim, pentru că ne tăvălim de râs. Doar că e un râs amar iscat de tristețea de a observa că în lumea de azi, ca și în oricare altă perioadă a istoriei, un rău începe cu prezentarea unei idei bune, altruiste, salvatoare. Iată un fragment de dialog din cartea menționată mai sus, din povestea Scufița Roșie (p. 7-8):
„– Știi, draga mea, pădurea nu-i un loc sigur pentru fetițe care se plimbă singure.
Scufița Roșie îi răspunse:
– Consider remarca ta sexistă extrem de jignitoare, însă prefer s-o ignor, gândindu-mă la statutul bine cunoscut de proscris al societății pe care-l ai, din cauza căruia stresul te-a obligat să elaborezi această viziune personală despre lume și viață, care este cu totul valabilă. Iar acum, te rog să mă scuzi, fiindcă trebuie să-mi văd de drum.”
Ce să mai zicem? Adio, femei superbe, adio, Albă-ca-Zăpada, adio, pitici nostimi, adio, prinți pe cai albi? Să spunem bun venit „entității umane” din titlul Persoana adormită de o frumusețe peste medie (tot din cartea lui James Finn Garner)? Să ne luăm rămas bun de la candoarea unor povești, doar pentru că ele nu corespund unui canon care sună fals ca un chimval scâlciat? Nu cred că e cazul. Pentru că există și un stil al bunului simț, al măsurii în toate, al echilibrului și al armoniei. Tăvălugul mediocrității nu e pentru prima oară pus în mișcare. Acest fapt ne poate oferi și o altă perspectivă, aceea de a nu trăi în logica cea de jos a văicărelii și a nedreptățirii, cu acel aer „serios” al celui pe umerii căruia, ca un Atlas neinvestit de nimeni decât de propriul ego, se sprijină grava responsabilitate a lumii. În scrierile lui Seneca, întâlnim gândul profund „alt timp nu am”.
Așadar, să trăim cu eleganță interioară timpul ce ne-a fost dat! Și, ca să închei cu începutul, să nu uităm că: „Omul își face planuri. Dumnezeu râde.”… Nu-i așa?