Îi datorăm Norei Iuga încă un volum de poeme traduse din opera lui Rolf Bossert, poetul germano-român dispărut tragic în februarie 1986, la abia două luni după plecarea silnică din ţara natală într-o Germanie în care nu s-a mai putut regăsi. Făcuse parte din „Grupul de Acţiune Banat” („Aktionsgruppe Banat”), o echipă de tineri poeţi nonconformişti, deopotrivă pe plan literar şi politic-civic, foarte atent supravegheat de Securitate, şi suferise agresiuni brutale din partea acestei poliţii a regimului comunist românesc. Scrisul său, ca şi al altor confraţi de grupare (cei afiliaţi revistei Echinox), nu putea scăpa ochiului vigilent al „organelor”: scriau o poezie profund protestatară, imediat reactivă la contextul social-politic patronat dictatorial, şi o făceau de pe poziţii marxiste, totuşi, dar ale unui marxism foarte departe de cel dogmatic, afişat şi practicat de regim. Căci era o poezie marcată etic, exigent-critică, realistă în cu totul alt sens decât al ipocritului „realism socialist”, care devenise de ani buni doctrină oficială.
Cum au şi mărturisit de altfel, urmau, poeticeşte vorbind, linia de austeră reflexivitate a unui Bertolt Brecht, a unui Rolf Brinkmann ori, dintre americanii recenţi, Frank O’Hara, adică poeţi foarte atenţi la faptul de viaţă cotidian, individualizat, cu miză majoră pe concretul vieţii trăite. Eminentul critic Peter Motzan, profesorul de la Facultatea de Litere clujeană, echinoxist de primă generaţie, a şi prefaţat o preţioasă antologie sub titlul unui vers de Rolf Bossert, Vânt potrivit până la tare, tipărită în 1982, în prefaţa căreia observa, pertinent, că este vorba despre o poezie în care „rectitudinea morală se manifestă prin subminarea ornamenticii, prin aruncarea peste bord a balastului retoric şi prin confruntarea permanentă a unor idealuri etice cu realitatea trăită”. Acest moment editorial pregătit cu câţiva ani mai devreme a putut fi şi un exemplu şi un model pentru „generaţia ’80” a poeţilor români, cu ecouri catalitice în scrisul unora ca Mariana Marin, Magda Cârneci sau Emil Hurezeanu, şi nu numai al lor.
După reprezentativa antologie alcătuită tot de Nora Iuga, Pe treptele vântului (2008), apare aşadar acum, la Editura Tracus Arte, placheta intitulată semnificativ Unde suntem, ceea ce suntem. E tot un vers al poetului nostru, elocvent pentru mesajul consecvent „realist” al scrisului său. Între copertele de acum au fost înscrise toate poeziile scrise de Rolf Bossert în ultimele două luni de viaţă, adică în intervalul dintre plecarea sa din ţară şi tragica zi de 16 februarie 1986, când creierul său se strivea de un trotuar berlinez. Avea doar treizeci şi trei de ani, vârstă simbolică a morţii şi învierii – şi aceste poeme de pe urmă, recuperate în spaţiul limbii române, sunt şi ele semnul unei resurecţii tulburătoare. Autorul lor îşi pusese foarte devreme întrebarea „cine-i realitatea?” şi răspundea imediat că ea nu mai trebuia, de fapt, să stea «într-un galantar pentru făcătorii de poezie/ gata să se vândă pe câteva vorbe bune în versuri frumoase» şi, în cazul său, nici n-a stat. Dimpotrivă, în versuri când mai direct trazitive, când succint-parabolice şi concentrate sapienţial cu aspri pigmenţi ironici, a ieşit mereu în lumina zilei, curajos şi ferm.
Aceste ultime compoziţii continuă linia scrisului său, care începuse să-şi domolească avânturile iniţiale, apropiindu-se mai mult de confesiunea autobiografică densă, de culoare sceptic-elegiacă – şi se poate vorbi de data asta cu şi mai multă îndreptăţire de apropierea sa de frazarea sincopată, eliptică, frizând adesea ermetismul, a lui Paul Celan. Notaţii succinte întrerupte de puncte, ca pentru o mai acută fixare sub privire, propoziţii lăsate în suspensie, în aşteptarea completării de către cititor a micro-mesajului transmis, sugerând o tensiune spre sens, metafore punctuale, izolate, acoperind, parcă, găuri negre ale discursului, ecuaţii aproximative dintre eu şi mediul exterior chemat să învioreze cât de cât notaţia austeră: cam aşa se prezintă aproape fiecare text din această carte. Spaţiul imaginar capătă cu precădere culori întunecate, pe un fond de agitaţie intimă parcă ameninţată de stagnare şi inerţie, în regim agresiv-nocturn, semnalat de câte un cuvânt de o concreteţe reverberantă sau de o metaforă de o senzualitate potenţial-agresivă, ca în finalul poemului – antologic – Potopul: „Ce îmi trezeşte visul/ prea strâmtul vis// De neîmblânzit marea mea/ Şi-asmute creştetu-n nori.// Turma de fulgere,/ pe umerii mei povara// Sărată. Voci în piatră,/ cântec târâtor.// Râma. Lanţul./ Voi ale nopţii testicule negre.” Alt text evocă „un suflet al reginei negre” pus în contrast expresionist cu „roşu/ ca mierea-i cuvântul/ în pagină. Şi/ de var pielea asta”, într-un context de incertitudini: „Cine stinge încrederea./ Iubirea, tot o-ncercare”, cu adaos de senzaţii ambigue asociate obsesiei femeii iubite. „(Melci/ sub bărbie.)// Tu. Tu.” (Poveste). Sau: „Cel care şi-a dat singur foc/ stă oblic în noapte.// Urmă gri: pe picioare/ iuţi se furişează/ păianjenul/ pe lângă scrisoarea moartă/ a unui prieten”, „Şapte insule reci sunt în aer şi/ un acord de cenuşă”, „Pe fundul/ acestui lac clocotitor/ pipăim mâini descuamate/ întinse după pierderea/ propriei respiraţii// Şi raţe străine/ îşi iau zborul nupţial”…
Multe învecinări imagistice sunt oximoronice, lăsând în tensiune contrastele („Cătuşele vesele, ruginite/ lângă caschetele noastre,/ azi nu mai anunţă niciun saeculum.// Copiii noştri cei mai iubiţi,/ sclipitoare garoafe, amabile/ săbii”… Un număr redus de elemente e de ajuns pentru a fixa o ambianţă, a sugera o atmosferă, angajând în discursul avar cuvinte ce orientează imediat concretul spre figura simbolică, fără să mai fie nevoie de ample dezvoltări narative ale „corelativelor obiective”. Ca, de pildă, în poezia cu titlu ironic Frumosul început de război: „Când soldaţii/ defilează în oraş/ uliul planează/ tăcut peste ziua/ şi cerul de fier/ zborul lui nu mişcă nimic.// Privirea împinge abrupt/ creta în jos,/ în jur dansează ereţii./ Gălăgios şi orb/ şoarecele muşcă,/ fetele deschid/ ferestre şi uşi./ Vipera cu otravă clădeşte/ din soare o casă./ De ce oare?”
O apropiere de sintaxa expresionistă a imaginarului, de la Georg Trakl la Celan, se poate face, nu numai aici. În simboluri transparente, multe poeme sugerează sau chiar numesc starea de angoasă în „secolul senil/ decorat cu volume/ (care) bântuie fără ţintă prin jur”, dar în care „Domnii stau la club” în vreme ce „ecoul respiraţiei (poetului)/ goneşte prin pădurea trădată” şi „rana aleargă deasupra fotografiei” sau „o armată oarbă/ a ocupat fântâna”. O Eboşă la umbrele nocturne, orientează lectura cam în acelaşi sens, sugerând, prin asocieri contrastante, ironic-tăioase, atmosfera de tensiune şi teroare a aşteptării „musafirilor” nepoftiţi ai Puterii opresive, ipocrit ademenitoare: „Ei stau la uşă, cu/ ciocan şi crizanteme/ fără musafir. Şi nici muncitori,/ ăştia nu-s ruşi, ăia/ nu se împrăştie printre ulucile/ gândurilor etern complementare./ Ei iubesc frumuseţea/ ruptura stilului. Şi tot nu sunt/ îngerii de piele ai Domnului./ Ei vor pielea ta şi vorbele mele.” Cel ce vorbeşte în ambiguităţi sugestive, mereu ironice/ autoironice, despre constrângeri într-o lume a fericirii planificate, îşi exprimă concis şi tranşant refuzul de a cânta în ton cu „roşul aprins” al comenzii sociale: „Bogat în succese ca pietrele care cântă şoptit/ Şireturi a tot ce sfârşeşte/ Ah planificare înţeleaptă de farmece argintii/ Noaptea stă buimacă am fost acolo/ Şi beregata mea fidelă refuză sunetul roşu aprins” (Revolta, pagina următoare). Sunt versuri ce pot semnala înrudiri cu discontinuităţile studiate şi îndrăznelile metaforice contingente cu notaţia concretelor ale unui Virgil Mazilescu. Limbajul aluziv capătă, ca în poezia Oma iubeşte acel colţ de grădină, încărcături caricaturale, groteşti: alcătuirea arcimboldescă ce pune în scenă un soi de bal mascat translat în universul legumicol al grădinii unde „Oma” – o bunicuţă – trăieşte un moment de reverie fabulistică, acest „colţ de grădină” alunecă spre limita alegoricului, sub ochiul suspicios-vigilent al unei poliţii politice care poate detecta orice gând omenesc, amintindu-ne de celebra formulă de respingere a unor scrieri literare de către cenzura ideologică comunistă, sub motivul că „ pot fi interpretate şi altfel”: „Face cu ochiul mărarul beţivan îi râde/ Îi râde în faţă tiroleza morcovului ţanţoş/ Şi floricica uitată de leuştean/ Îşi lasă timid privirea-n pământ/ Ceapa se clatină: coapsele mele-s/ Rotund Estragon vine şi el/ Ciuguleşte din garoafa roşie de la butoniera/ Lui Usturoi vrăjitorul leneş/ Strigă răguşit: Bal Mascat!/ Fasole păstăi! Piper Pişcă-n cur!// Da cam aşa suspină Oma şi brusc/ Apare Poliţia Călare găseşte că totul/ e mult prea politic pricepi?” Acest mod aluziv de a scrie se regăseşte în mai multe poezii. Ar fi de citat, printre ele, şi Anii sau Proiect pentru un articol de fond. Prima pune în contrast râsul dispreţuitor al omului insensibil, „castrat”, faţă de „furnica luminată”, în timp ce – „băieţii vor cânta/ profund/ prin pivniţe.” În a doua, deja menţionată, „secolul senil/ decorat cu volume/ bântuie fără ţintă prin jur” şi „Ecoul respiraţiei mele goneşte/ prin pădurea trădată” – mesajul este, iarăşi, îndeajuns de transparent, sugerând stări de lucruri ce interzic exprimarea liberă prin poezie şi anxietatea spiritului constrâns să supraviețuiască într-o lume care trădează orice aspiraţie firească la o viaţă autentică. Un poem care trimite la titlul unei cărţi publicate înainte de plecarea din România, Sfrânciocul („pasăre ucigaşă de porumbei”, traduce Nora Iuga), Epilogul sfrânciocului, vorbeşte mai direct despre regimul interdictiv comunist şi „negocierile” cu aceeaşi cenzură: „Din câmpul fixat în cerneală/ Mi-au expulzat respiraţia,/ De parcă m-ar fi convins,/ De parcă i-ar fi convins, de parcă/ Le-ar fi fost frică de muşcătura sonoră// Din beregata zilei/ Pe care şi-o prăsesc,/ de teama unei invazii/ în cel mai politic din toate timpurile./ Ochiul meu obosit îşi ridică aripa./ Animalul traheii şuierând/ mă-ntâmpină din celule uzate./ Îmi fac curaj:/ Ne târguim pe-o strâmbătură.”
Toată poezia lui Rolf Bossert alcătuieşte o suită de variante ale unei asemenea „muşcături sonore”. Este o voce acum obosită de confruntările dificile cu lumea apăsătoare din jur, dar care găseşte totuşi forţa exprimării de sine a unui om care a vrut şi a reuşit să trăiască demn, sub semnul unei etici exigente şi cu un spirit critic mereu regăsit. „Privirea mea/ nu a intrat încă în şomaj,/ îmi trag timpul/ peste mutră” – ne spune, foarte direct, într-un loc. Ceva mai încolo, dăm peste un concentrat poem de notaţie „săracă”, ce poate duce cu gândul la „stanţele” bacoviene târzii, cu pigmenţii lor de ironie amară: „Înaintea sloiurilor, ah, da./ Consolare/ Oferită din plin./ Gheaţă magnetică. Timid/ şi hotărât/ (încă Europa) – unde/ este înalta «Şcoală/ a singurătăţii»)/ scrâşneşte fumul,/ e obrazul meu/ în Căminul sloiurilor.” Urme evidente ale atmosferei îngheţate din ultimii ani ai dictaturii sunt reactualizate sub semnul aceleiaşi revolte mocnite, prea rar manifestate, abia mediate metaforic, ca în poezia Seară tăcută; prieteni şi ceai: „Pe crengi de argint autoritatea: Planificare vizionară,/ conuri îngheţate! Coamele leilor/ din hârtie de ziar, poeţii regelui/ zornăie profesionist: Gerul e amabil!// Lavinele sar în ureche, începe/ patinajul pe categorii. Din case/ zboară firimituri, zboară tutun alb/ în aspiratorul elementelor de epocă.// Pe străzi vedem tancurile de porţelan/ opunându-se acestei reale, ah, existente/ zăpezi. Şi limbi versate se descurcă-n/ căsuţa de turtă dulce a rezistenţei.” Un apăsător sentiment de însingurare, lipsa ecoului opiniei individuale şi critice acoperit de „ştiri, muzică insolentă”, silnica retragere în sine rămân mereu foarte acute, – un exemplu poate fi poezia cu titlu elocvent Dimineaţă grea: „Zăpada pielii/ depusă recent, în faţa/ peşterii surdo-mute./ Ştiri, muzică insolentă./ Totuşi camera/ se scufundă în scobitura/ subsuorii. Ochiul meu/ e un dulap întunecat”. Aceleaşi stări de spirit înregistrate pe pagina următoare, sub titlul Visul: „Visez: când ţara mă cheamă-n lumina-i feroce/ Şi eu mai port la-ncheieturi cuvinte/ Atunci mă refugiez în sicriul stepei/ Şi număr fire de iarbă şi zile chircite.// Aşa ies din somn, din spaţiul strâmt/ Mă atac singur, de parcă aş fi un râs dement/ Şi din coroana fierii sare un strop de vis./ Dimineaţa mea din trezirea-mpietrită.” Memoria unor secvenţe de istorie şi experienţă personală românească este prezentă aluziv-ironic şi în alte texte, marcată de semnele epocii comuniste. O dată, într-un distih, este concentrată în efigie situaţia tensionat-contrastantă a poeziei timpului nostru: „sătui Piranha sărută albaştri Peşti-Privighetoare/ cele mai trăsnite cadavre ale ideologiilor” (Poezii).
Printre aceste cadavre ale ideologiilor, până nu demult cadavre foarte vii, şi-a scris Rolf Bossert poemele, cu o privire critică, de om revoltat de stările de lucruri la care a reacţionat consecvent, cu o demnitate exemplară. Aceste ultime versuri, cu noile concentrări „celaniene” ale expresiei, cu unele rupturi observate şi în prefaţa traducătoarei, dar urmând fidel linia de fond a viziunii sale exigent critice, tensionate, în care notaţia apăsată a concretelor imediate se află mereu în preajma metaforei intens-sugestive, îl readuc printre noi, încercând să ne spună încă o dată, din nefericire ultima, unde suntem, ce suntem.
Rolf Bossert, Unde suntem, ceea ce suntem, Editura Tracus Arte, 2023