Una dintre cele mai bizare cărți apărute în România în ultimii ani este cea semnată de Liliana Corobca sub titlul Maestrul și Makarenko, subintitulată „roman științific”. Sonoritatea titlului pare să parodieze cunoscutul roman al lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, iar coperta, care reproduce pictura lui Marc Chagall, Paris par la fenêtre este în măsură și ea să trimită cu gândul la o ficțiune cu inflexiuni în zona fantasticului. Începutul romanului, cu descinderea lui Bulgakov din Paradis pe Șoseaua București-Ploiești chiar spre asta pare să conducă: spre un roman amuzant cvasi-parodic, în care aluziile livrești, absurdul și vagul suprarealism fac legea.
Pe măsură ce liniile de dezvoltare ale romanului încep să se clarifice, semnele de întrebare asupra cărții devin tot mai numeroase. Încerc să reordonez materia „romanului științific” în funcție de propria mea memorie, nu de cea în care apar diferitele fragmente în carte, unde considerațiile de tot felul se combină cu aprecierile autoarei despre cartea pe care tocmai o scrie, despre felul în care a consultat bibliografia, considerații critice despre faptele relatate și ideile personajelor, articole de gazetă și din cărți de specialitate, citate chiar din operele personajelor, menite să le lumineze ideile, ceea ce face destul de dificil de urmărit un fir narativ.
Mihail Bulgakov merge la Pitești pentru a prezida judecata de apoi a pedagogului Anton Makarenko și spre a decide dacă locul acestuia este în Iad sau în Paradis. Procesul are loc la Pitești în localul închisorii de tristă amintire, locul cel mai odios din sistemul penitenciar românesc, în care deținuții erau chinuiți și umiliți în mod inimaginabil chiar de către colegii lor de suferință, aceasta fiind una dintre particularitățile specifice ale acestui penitenciar. În realitate, nici Bulgakov, nici Makarenko nu au călcat în viața lor la Pitești, probabil nici nu au știut unde se află pe hartă, iar în momentul în care s-a produs Fenomenul Pitești (Virgil Ierunca) ambii trecuseră de multă vreme în lumea celor drepți.
Or, în istoriografia politică românească a devenit loc comun să se spună că închisoarea Pitești a fost organizată cu expertiza NKVD, după modelul coloniilor realizate în anii 1930 în Uniunea Sovietică de Anton Makarenko. Liliana Corobca face eforturi substanțiale de documentare pentru a ieși de sub incidența gândirii comune și a stabili cu mintea limpede gravitatea, reală sau imaginară a ideilor lui Makarenko și pentru a stabili cât de mare a fost potențialul lor criminal. Pentru aceasta ea face în corpul romanului o biobibliografie a pedagogului. Îi citește cu creionul în mână toate cărțile, îi analizează toate afirmațiile, citește tot ce au scris alții despre el și ce a consemnat marea istorie. Iar concluziile la care ajunge pot să surprindă. Anton Makarenko este foarte puțin cunoscut în istoriografia românească. Nefiind ideolog sau lider politic, ci pedagog și scriind în limb rusă, în România cel puțin, nu au fost mulți cei care să-l studieze la sursă. Informația că ideile sale stau la originea perversei organizări a sistemului instituit de la Pitești au fost preluate fără a mai fi verificate de la unii la alții, cam în felul în care lingvistul Ionel Funeriu a demonstrat că s-a întâmplat cu greșelile de editare în cazul operelor lui Eminescu și Macedonski. Indiferent de autori, acestea s-au perpetuat de la o ediție la alta. Tonul acestei interpretări care îl include pe Makarenko este dat de Virgil Ierunca în cartea sa care a fost prima tentativă de analiză a Fenomenului Pitești. Scrie Liliana Corobca referindu-se la cartea lui Virgil Ierunca: „Mai întâi pune sare pe rană prefața lui François Furet care, subliniind că «ideea de idee de reeducare e prezentă în imensa teroare stalinistă», consideră că trăsătura specifică «Fenomenului Pitești» constă în „utilizarea sistematică a torturării deținuților de către alți deținuți. Ideea îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist în delincvența juvenilă și partizan al reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi, aflați pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeași grupă de vârstă” (p. 97). Această interpretare s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă fără să există semne clare că respectivii autori au avut acces direct la scrierile lui Makarenko. Citind tot ce a scris Makarenko în limba rusă, Liliana Corobca pune în evidență gândirea sa exclusiv pedagogică fără nicio vocație pentru tortură și teroare. La un moment dat, coloniile imaginate și organizate de el deveniseră adevărate oaze de prosperitate în Uniunea Sovietică, locuri aproape privilegiate, cu un nivel de trai peste media țării, fapt pentru care au fost interzise. În cartea sa Poemul pedagogic, Makarenko povestește și singurul episod în care a fost obligat să apeleze la violență. Rugându-l pe un zdrahon să taie niște lemne, acesta îi răspunde obraznic să și le taie singur. Iritat de atitudinea lui, Makarov i-a ars o palmă. Acest gest l-a muiat pe zdrahon și pe toți ceilalți membri ai coloniei, care au început să îi arate respect și spirit de cooperare reală. Concluzia acestei întâmplări: „Întâmplarea cu Zadorov (așa îl chema pe zdrahon) a fost punctul de cotitură pe tărâmul disciplinei” și, se confesează în continuare Makarenko, „trebuie să recunosc că niciodată n-am crezut să descopăr în violență un procedeu pedagogic infailibil.” (p. 165).
Nu este mai puțin adevărat că serviciile secrete ale lui Stalin erau la curent cu ideile pedagogiei lui Makarenko și au putut să le adapteze creativ la propriile lor programe de exercitare a terorii din rațiuni ideologice. Este aproape imposibil de probat existența unor influențe directe ale unui pedagog mort în 1939, fără să fi fost membru de partid și fără obsesii ideologice, asupra programului de teroare instaurat de regimul comunist din România în anii 1950 ai secolului XX, la mai bine de un deceniu de la moartea lui.
După foarte riguroasa demonstrație, concluzia Lilianei Corobca aproape că vine de la sine: „După experimentul pedagogic al lui Makarenko s-au extras, probabil, elementele care ar fi putut servi cauzei generale, interesului politic și nu numai politic, al regimului comunist. «Explozia» lui Makarenko a fost folosită împotriva «dușmanilor poporului», sensul ei fiind deformat, inversat, schimonosit. Și nu doar acest element, ci și altele, dar Anton Makarenko nu este vinovat de utilizarea în scopuri criminale a ideilor sale pedagogice” (p. 202). Sentința nu poate fi decât una singură și ea este citită de judecătorul Mihail Bulgakov: „ – Lumina fie cu dânsul! Nevinovat este!” (p. 208).
Frumoasă risipă de erudiție și inteligență pentru a ajunge la o concluzie care, de pe la jumătatea cărții începuse să devină previzibilă. Bunul simț elementar îi poate spune oricui că nu are cum să fie scos vinovat un om pentru fapte petrecute la mai bine de zece ani de la moartea sa. Mai ales în condițiile în care nu există nicio probă materială a faptului că el ar fi gândit un mod concret de exterminare și de terorizare a unor categorii de oameni. Anton Makarenko din romanul Lilianei Corobca are ceva din destinul sub vremuri (de fapt sub vremurile aceluiași Stalin) al lui Dmitri Șostakovici din romanul lui Julian Barnes, Zgomotul timpului).
Înțeleg perfect ce a vrut să spună autoarea prin „roman științific”. Sincer, nu-mi place această denumire (ceva este romanul non-fictiv Cu sânge rece, al lui Truman Capote și cu totul altceva ce am citit aici) și nici produsul finit al acestei formule. Partea științifică surclasează net ficțiunea. La sfârșitul lecturii aproape că uiți de existența figurantului Mihail Bulgakov și te întrebi de ce va fi fost nevoie de prezența lui aici. În schimb ai mintea plină de demonstrații serioase și sobre despre sistemul penitenciar, teroarea lui Stalin, metodele NKVD, realitatea dezumanizată a comunismului de inspirație sovietică.
Liliana Corobca a demonstrat că niciunul dintre istoricii prestigioși, din afara spațiului ex-sovietic, pe care îi citează copios, nu l-a citit serios pe Makarenko. Pedagogul și-a scris opera în limba rusă și doar cine a citit-o în original poate pretinde că îi cunoaște toate nuanțele gândirii, în condițiile în care ea a fost tradusă doar fragmentar. Or, dacă marii specialiști nu l-au prea citit, cât de mare ar putea fi interesul cititorilor de roman din România de azi pentru un pedagog rus decedat în anul 1939?
Liliana Corobca este o scriitoare talentată, dublată de un om de știință care pare să se simtă tot mai confortabil în lumea plină de praf a arhivelor. Cred însă că ar trebui să opteze pentru una dintre calități, sau măcar să le exercite în paralel, nu în interiorul aceleiași cărți.
Liliana Corobca, Maestrul și Makarenko, roman științific,
Ratio et Revelatio, Oradea, 2023