Cititorul poetului Nicolae Leahu știe că fiecare carte nouă a acestuia va fi o surpriză, de regulă, îmbinând disciplina clasică și libertatea experimentului modern. Autorul nu doar mânuiește, cu grația unui maestru de epocă, versul clasic, ci și oferă lectorului de azi cele mai surprinzătoare modele poetice, de o prospețime reconfortantă. În ceea ce ține de aplicarea paradigmelor poetice și de exersări-experimentări pe acest nisip mișcător, Nicolae Leahu oferă un întreg subiect de cercetare. Poate doar avangarda poetică românească ne-a mai putut oferi atâtea noutăți. În cazul lui Leahu, vorbim de exerciții asumate concomitent de poetul și profesorul de poezie, replicând (amabil și cu pietate) predecesorilor, polemizând cu inerția contemporanilor, reciclând pildele paradigmatice, punând în relație modele structurale și demersuri poetice uitate sau ignorate pe nedrept.
Nicolae Leahu trăiește plenar diverse ipostaze, fie și legate, toate, de literatură. E profesorul sobru, doct, cu sistem didactic riguros; e criticul şi istoricul literar, explicit şi exact în verdicte, dar utilizând limbajul subiectiv al literaturii, al interpretării; e și un – încă ne-apreciat după cum o merită – prozator postmodernist, desfăşat, libertin, ducând până la limită exerciţiile intertextuale. Dar e și poetul total. Un pretext la îndemână pentru a explora această ipostază e apariția editorială foarte recentă: antologia de autor Autorul, personajul și alesele.
Dacă ar fi să propun unui cititor inocent, care nu cunoaște poezia lui Nicolae Leahu, un text poetic („de început”), aș avea nevoie de niște informații în plus despre acest cititor. Ce poezie preferă el? Una sobră, solemnă, scrisă cu pietate față de poezia însăși, față de actul scrisului? Sau una ironică, ludică, doctă, dar spusă cu zâmbetul persiflării ușoare a obiectului scriiturii, dar și a fenomenului poetic însuși. În primul caz, probabil, un poem de referință ar fi acesta Baladă, expresionist-blagiană: „poezia muri într-o zi senină/ cu iarba încă înrourată –/ dăduse de mâncare la păsări/ dusese vitele pe maidan/ și se așezase oarecum obosită/ lângă stâlpul prispei/ sub cununile de ceapă și usturoi// își plecase fruntea/ urmărind cum mișună furnicile/ pe lângă prag/ și așa a și rămas// treceau copii pe uliță/ o priveau printre scândurile/ costelive ale gardului/ îi spuneau bună ziua/ și mergeau mai departe/ ca și cum răspunsul ei la binețe/ ar fi trebuit să-i ajungă din urmă// treceau femei necăjite/ gândindu-se ce să mai facă/ cu bărbații lor bețivi/ veneau și ei pe urmele lor/ iuțind pașii/ mototolind cuvinte// treceau fete de măritat/ cu flori albe-n priviri/ tineri râzând zgomotos/ iar ea rămânea tot așa/ cu bărbia sprijinită în piept/ și ochii ațintiți/ la furnicile dispărând/ în umbrele înserării// nu tresări când se auzi cireada/ nu se mișcă nici atunci/ când un măr putred căzu/ desfăcându-se/ într-o căldare de tinichea// amurgul/ mirosea a pelin uscat/ și a fum de ciocleji/ iar aerul curții/ părea uns cu cântec de greier”.
Din celălalt registru am putea alege niște replici (dar ar fi prea lungi) la Levantul lui Cărtărescu sau, poate mai bine, un Basm, o „fantezie” (dacă există genul fantasy în proză, de ce nu ar exista şi în poezie?) ludică, subtil-intertextuală şi urmând doar scopuri estetice, din genul dimovian (dar amintind și de Brumaru sau Foarță), poreclit (blestemat!) „artă pentru artă”: „A fost odată ’n cazanii, în basne/ Ori numai în nişte bălţene fantasme,/ O feudă, o ţară pictată/ Pe irealitatea imediată/ De peste marea de glicerina/ Şi o nesfârşită, albastră, piscină/ (Doldora de ţivlite coriste/ Şi de – o! – preaexpuse, la heliu, nudiste)/ O pohticioasă, o împărăteasă,/ A cântăreţei chele antiteza, pletoasă./ Că… de, cum se spune, că de nu era/ Nici că se nara, nici că se istorisea/ Cu pixul, de la stângă la dreapta,/ Să geamă-n letopiseţe suspinu-i./ Şi fapta.” Despre acest gen de poezie Grigore Grigurcu scria: „Ceea ce se constată numaidecât în versurile lui Nicolae Leahu este tentația unui limbaj abstractizant, compozit, ticsit de aluzii livrești ducându-ne cu gândul la poezia franceză pe linia Mallarmé-Valéry. E ca un șir de fandări ale unui spadasin dornic de a-și dovedi în orice moment abilitatea… De fapt, avem a face cu un neastâmpăr cultural, ducând la un spectacol al formelor istorice, înfiorate nu doar de satisfacția prefirării lor, ci și de senzualitate”
Ar urma, ziceam „replicile levantine”, făcând cu ochiul lui Cărtărescu și Groșan, dar cu adaos de parfum provincial. Probabil că niște întrebări, privind selecția textelor potrivite unei antologii de sinteză și le-a pus și autorul, azi sexagenar. Or cititorul său este atât de diferit, încât e greu de spus ce ar prefera el, parcurgând cu gândul poemele scrise în diferiți ani, ca texte de referință și de rezistență, din opera poetului N. L. Antologia alcătuită de el este interesantă nu (doar) pentru oferta de re-lectură a unor poeme, ci (și) pentru a observa așezarea lucrurilor. Un fel de carte pentru lectură, alta decât cele de până acum, pentru citire. Or, după cum observa Mircea Cărtărescu într-un eseu în care făcea distincția dintre citit și lectură, cititul (inocent) e un domeniu al plinului, al acumulării impresiilor/ imaginilor, pe când lectura (unui cititor competent și eficient) lucrează cu sistemul, cu spațiile și golurile. Exact așa cum într-o catedrală ești fascinat de bolți, cupole, galerii (literalmente: „dacă cititul e arta plinului, a materialelor brute de construcție, lectura trăiește din goluri: volume, bolți, spații vide arcuite deasupra podelei, între pereții susținuți de contraforți uriași” – Edificiul lecturii)… Or, ce este o operă poetică (antologia e doar expresia ei editorial-poligrafică) dacă nu o catedrală construită-reconstruită de meșter pe parcursul vieții? Este interesant să urmărești ce reține poetul însuși (în comparație cu ce ai reține tu, cititorul, cu ce ar reține criticul sau un alt antologator) din cele editate anterior.
Mai întâi, eu aș zice că pe criticul Nicolae Leahu, atunci când selectează din poezia lui Nicolae Leahu, îl interesează nu atât perfecțiunea obiectului, cât noutatea lui. Eu, care sunt obsedat în ultimul timp de schimbările de paradigmă în poezia actuală, descopăr tocmai acest detaliu, esențial după mine (dacă nu propui un model nou, la ce bun consumul hârtiei?), în parcursul poetic al lui N. L.: fie se pliază perfect pe noile formule, fie le duce la limită, fie propune paradigme noi. Schimbarea la față a poeziei (alias înnoirea ei) – asta e (și) despre Nicolae Leahu. Și dacă o luăm de la sfârșit – că acesta e principiul antologiei recente de la Cartier: ordinea invers cronologică, firească din motivul că oricâtă înțelegere am manifesta față de trecut, oricum vom privi lucrurile din perspectiva zilei de azi – o primă noutate este chiar selecția generoasă din ultima carte, cea cu poeme ocazionale, dedicate unor prieteni, reabilitând cumva genul odei antice, cea cu adresă concretă. Ceva de genul: „Să-l lăudăm, prieteni, pe Lucian/ pentru personajele pe care/ ni le-a dăruit: Zeenumud,/ Mona-Monada,/ Șobolanul Bosch,/ Mierla de la Casa Pogor// (…)// Să-l lăudăm, prieteni, pe Lucian/ pentru drumurile făcute împreună cu noi/ pe urmele lui Homer, Conachi, Du Fu,/ dar și pentru junimist-scriptorienele-i fapte/ de ani de zile/ și de-acu’!”
Un criteriu pentru care un poem se reține în memoria cititorului mai mult decât altele este selectivitatea lui, preferința mai multor antologatori pentru el. Astfel, un exercițiu gramatical-erotic, precum erotismul conjunctivului, îl regăsim nu doar în această recentă antologie de autor, ci și în altele, precum e a lui Ion Pop, cea cu poezia românească din ultimele șapte decenii: „să dormim în auz şi în văz/ să crape văzduhul în/ dreptul pieptului tău şi-n fisuri să mustească un/ lapte sonor/ incolor// să rostesc numai ceea ce/ nu am spus nicicând nimănui// să fie un început/ şi noi să înlocuim cărămida clădită cu var sub te-/ meliile lui// să ne pară somnul acesta un joc an-/ tinomic// să reînvăţăm împreună mersul pe brânci// gângurirea/ să ne iubim cu cifre – întrebând/ răs-/ punzând înmulţirea şi împărţirea// să inventăm o/ corolă pentru ochii închişi// să te ridici în târ-/ ziul târziului/ să-mi stropeşti moartea cu apă/ vie/ să mă bucur că sunt că voi fi şi că nu/ se putea să nu fie// să ne jucăm apoi de-a uita-/ rea/ să încălecăm un lup jumătate-blând-jumătate hâd// fioros?/ să ne despartă o pădure – tăiată –/ de carpen de cedru sau abanos// să pătulim iarba cu omopla-/ ţii// verde – sângele nostru să anuleze ideea de/ toamnă/ să schiez bănuit nevăzut printre literele/ pronumelui doamnă// să frământăm pâine fie-/ care în covata sa/ să mâncăm pâinea cu altcineva/ la o masă cu vinul sorbit din gropiţe sculptate-n/ obraji sau bărbie// să scriu poeme de dragoste/ pentru o sută alte femei şi tu să le dai sens şi/ poezie”.
Uimitor e că ambii antologatori (Ion Pop și poetul însuși) selectează încă o poezie și mai veche, din volumul de debut, demonstrând cumva un soi de consecvență, chiar dacă e atât de diferit și poetul, și demersul poetic de peste ani. Dar și tema (absența) e seducătoare, ce să mai vorbim: „câtva timp vom merge încă de mână/ până orizontul se va îndepărta/ în esenţă merge-vom spre aceeaşi idee (păgână?)/ unul cu faţa spre ziuă altul – spre stea// îmbrăţişând lipsa celuilalt/ înseşi absenţele vor absenta/ de la această perpetuă nuntă/ pe care nu o putem evita// în trecutul visării – uitaţi/ în poveşti – efemere/ trece-vom îndoliaţi/ cu amarul/ în vele/ înainte şi înainte –/ nouă mări/ nouă ţări/ de morminte” (absența absențelor).
Probabil că primul, în ordine cronologică, dar poate și cel mai antologat poem dintre toate este Pre-Facerea (a fost și în Portret de grup, dar și în Antologia... lui Sorin Alexandrescu din 1996, editată la Paris în limbile franceză și engleză), poem în care autorul e într-un dialog la egal cu Creatorul însuși: „Nicolae Leahu rescrie zeflemitor Geneza, în (Pre)facerea, care este și un comentariu metadiscursiv asupra «facerii» poemului” (Sorin Alexandrescu). Deși tot aici îi lasă, concesiv, dreptul exclusiv de a crea, de a face, el propunându-și servicii de reciclare (de a pre-face). Și, de vreme ce e pusă în joc originalitatea (imposibilă), el re-creează nu doar pe modelul preexistent, ca și Dumnezeu, care l-a făcut pe Adam „după chipul și asemănarea Sa”, ci din propriul trup.
Cunoscut deopotrivă de bine în cercurile literare și universitare din Republica Moldova și România, Nicolae Leahu se impune, în aceeași măsură, în câteva ipostaze din arealul artei cuvântului și al științei. Doctor în filologie, cu o teză vizând evoluția poeziei optzeciste, lucrare apreciată și de critici de talia lui Al. Cistelecan, Dan C. Mihailescu sau Eugen Lungu, autor al câtorva antologii-reper, ar trebui să-i apreciem și un fapt cultural de semnificație aparte: timp de două decenii, începând cu anul 1995, la Bălți (oraș de provincie din… provincia istorică), în afara capitalelor politice și culturale recunoscute, protagonistul nostru edita una dintre cele mai moderne reviste de la noi: SEMN, o publicație literară de o ținută estetică elevată (au fost prezenți în ea Eugeniu Coșeriu, Sorin Alexandrescu, Radu G. Țeposu, Gheorghe Crăciun, Simona Popescu, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă ș.a.)… Dar unui omagiu solemn și grav, la aniversare, am preferat această parcurgere selectivă a poeziei sale… selectată de el însuși.
Nicolae Leahu, Autorul, personajul si alesele.
Antologie de versuri, Cartier 2023