UN TIMP AL REVERENȚEI ADÂNCI
Domnul Profesor m-a învățat că există, în literatură și nu numai, multe drumuri largi și mult mai multe scurtături – o mulțime uluitoare de drumuri laterale, de scurtături, de subterane; pe unele dintre ele, discret, m-a și învățat cum să merg. M-am bucurat să îl întâlnesc și să îl cunosc pe Domnul Cornel Ungureanu de la distanță, cu Domnia sa ca magistru – adesea, un fel de maestru de ceremonii care oficiază intrările în marea literatură. Apoi, am avut privilegiul unei distanțe tot mai scurte și, cred, în cele din urmă, al unei apropieri firești.
Am venit spre Dl. Ungureanu, cu idei (uneori cu idei fixe și proaste), cu texte, cu naivități, cu speranțe; și am primit înapoi atenție, generozitate și bunătate, toate cu o dobândă uriașă. Am mers, adesea la propriu, alături de Dl. Ungureanu – am întrebat și am ascultat fermecat povești fastuoase. Știu multe despre Europa Centrală, despre istorie-memorie-uitare-nevroze-dileme-utopii, despre clădirile din Timișoara și despre istoria lor (așezată în straturi, ca un fel de tort doboș), despre Banat, despre cărțile la zi ale literaturii române, despre autori excentrici de acum 100 de ani, despre oameni care ar fi putut muri de tot dacă nu le-ar fi rostit numele, generos, spunând de fiecare dată o uriașă poveste, dacă nu le-ar fi rostit numele Dl. Ungureanu – știu direct, prin contaminare, ca însoțitor, bunăoară, din Operei până în Sfântu Gheorghe, la Orizont.
La revistă, la Orizont, neapărat un stop-cadru: am fost alături de Domnia sa de zeci de ori. La zeci de lansări de carte. Sau la seminarii. Și în biroul său – aproape ca o chilie de călugăr și plin cu cărți, unele de dăruit.
De la lansările de carte cu Dl. Ungureanu – al multora le era și le este principiu unificator, ca să spunem așa – păstrez ceva care e infinit mai mult decât o recurență (spun așa fiindcă e vorba, la bază, despre un scenariu repetitiv). E un soi de pachet foarte prețios pe care îl am de la Domn Profesor. Un pachet compus dintr-un gest anume și dintr-un snop de formule care „dau seama” (aceasta însăși e de acolo) despre ceva important – important pentru mine și, cred cu tărie, important în sine.
Mai întâi, gestul: adesea, o mână întinsă în față, oblic; o mână cu degetele deschise. Fără îndoială, o secvență puternică de body language, dar nu numai. Ci și, cred, un mod de a practica un soi de magie cu nevăzutele culturii, pentru că, făcând un asemenea gest, era ca și cum Profesorul Cornel Ungureanu ar fi apucat sau chiar ar fi fixat ceva fundamental. Apoi, câteva formule, între care: un timp al culturii; un alt timp; fundamental, esențial; timpul curgea altfel; era o vreme a…; totul era de făcut / totul era de sperat; se juca soarta culturii / literaturii.
Mai ales aceasta – un timp al culturii – revenea foarte des în ceea ce spunea, cu vocea sa inconfundabilă, aproape hipnotică, Domnul Profesor. Și anume, m-a frapat acest detaliu, formula era însoțită de regulă de un verb care indica trecutul – a fost un timp al culturii, era un timp al culturii. Dar, împreună cu această privire întoarsă spre trecut (pentru că stăm, nu-i așa?, pe umerii celor de dinainte), era și gestul acela cu mâna întinsă, apucând & fixând. Nu am înțeles imediat, dar am înțeles în cele din urmă: timpul culturii poți să îl aduci la zi, poți să îl faci, din trecut, prezent. Îl iei din trecut și îl aduci, aici, acum; ți-l faci, ți-l construiești, ți-l întreții, ți-l oferi. A fost – și va fi! Aceasta a fost – este! – o mare lecție pe care am primit-o.
Așadar, exista, cum îi place Domnului Ungureanu să spună, un timp al culturii. Exista, există și va exista – să ne lăsăm atinși de optimismul de cursă lungă („cursă lungă” – o altă formulă din snopul magic) al Profesorului. Și în centrul acestui timp al culturii, neapărat, iar acum cu atât mai mult, există un timp al reverenței adânci. Față de un Om extraordinar.
Mulțumesc, Domnule Profesor!