Oamenii nu de adevăr sunt interesați, ci de realitatea percepută. Pentru ei – altfel spus, pentru noi toți -, percepția realității ține locul adevărului. Experiențele prin care nu am trecut sunt simple ipoteze sau povești spuse de alții. Nu ne interesează, nu ne constituie. Sunt teorie. Deloc întâmplător, în terapia de sorginte psihanalitică nu reconstituirea adevărului trecutului unui om este importantă, ci modul în care el și-a perceput și și-a trăit acel trecut. Nu nevoia de adevăr l-a adus în terapie, ci tocmai… îl voi numi eveniment, ori ce-ar reprezenta el. Un eveniment tulburător, care nu a putut fi integrat mental și care produce reverberații până azi. Sau care se reiterează în diverse forme, de-a lungul vieții, producând perturbări. Evenimentul acela este adevărul lui, și este însuși adevărul în virtutea unui argument tare, de necontrazis: pentru că așa l-a trăit, în tot subiectivismul lui. Pentru că tocmai el reprezintă felul în care a făcut față, cu emoțiile aferente, momentului sau perioadei respective, cum altfel decât traumatizante. Scurtând, adevărul este percepție. Nimeni nu va convinge pe nimeni, niciodată, că adevărul este altceva decât percepția lui asupra unui moment sau altul. Pentru că oricine știe că ceea ce a simțit și văzut este adevărat. Este o evidență, nu o presupoziție: „Știu sigur că…”, „Îmi amintesc perfect că…”, „Nu am nicio îndoială că…” etc. Pentru noi, nu este deloc important că percepția alterează realitatea, că ea este dependentă de emoție ș.a.m.d. Avem convingeri, căci ele survin din experiențele noastre trăite neintermediat. Sau cel puțin așa credem că le-am trăit.
Percepția nu poate fi altfel decât subiectivă, iar ea se fundează nu doar în mintea care gândește aici și acum (nici mai mult, nici mai puțin decât exact așa cum a fost învățată să gândească – iar gândirea – orice gândire -, nu face decât să repete un model dat), ci și în afectul care însoțește momentul respectiv. Mai că îți vine uneori să te întrebi la ce bun secole de filozofie, câtă vreme majoritatea oamenilor nu este interesată de temele ei. Și dacă filozofia și toate celelalte nu constituie interesul majorității, oare nu ar fi mai rațional ca filozofia și toate celelalte să-și bată, mai bine, capul cu acele lucruri pe care majoritatea vrea să le afle și, dacă tot vrea să le afle, nu ar fi mai bine ca ele să fie spuse în cel mai inteligibil limbaj cu putință? Altfel, la ce bun? Piruete uluitor de grațioase, îndreptate spre… spre ce? Nu e nimic rău în sine cu îndeletnicirile astea, rău este că ele nu sunt îndreptate spre omul real. Iar omul real este reprezentat de majoritar, nu de elită. Majoritarul dictează sensul votului la alegeri, nu elita. Câtă vreme elita intelectuală se va încăpățâna să rămână zidită în înalturile pure ale gândirii, în sofisticăria cu ștaif, adică să nu se amestece cu gloata, majoritatea va vota după cum se vede. Câtă vreme filozoful nu va coborî din gând în piață, acolo unde poate cunoaște cu adevărat specimenul real, reprezentant al majorității, câtă vreme gândirea lui eterată nu va face recurs la propriul suflet, câtă vreme va considera că trăirile lui sunt de altă calitate decât ale majorității, câtă vreme se va încăpățâna să gândească doar cu mintea și deloc cu sufletul, orice filozofie este inutilă. Rămâne un superb dans baletat pe nicio scenă. Pe piața noastră, un singur filozof a reușit performanța asta. Unul singur. Ultimul dinozaur. Mitul hasidic al țărișoarei se oprește la cifra 1.
Oamenii nu sunt interesați de adevăr pentru că adevărul devine, repede, insuportabil. Este ochiul lucidității, iar luciditatea copleșește. De aceea și este boala cu cea mai mică infecțiozitate. E suficient să calci cu vârful degetului pe teritoriul ei încât, ca ars de foc, să-l retragi rapid și să faci o piruetă de 180 de grade. A privi în partea opusă reprezintă salvarea. Desigur, în iluzie. Dar doar sub iluzie se poate supraviețui. Doar că trăitul în iluzie este supraviețuire de fiecare clipă, și nu supra-viețuire. Iluzia este singura compatibilă cu viața, întreținând-o. Precum oxigenul este necesar focului. Iluzia este programul de viață, nicicum luciditatea. Și atunci, ca umanist, cum faci să intrici iluzia cu luciditatea și ce anume alegi să livrezi majorității cu chipul binelui, așa încât să contribui sănătos la o morală potrivită vremurilor? O morală conformă unui bine survenit dintr-un adevăr insuportabil este nicio morală. Nu ajuți. Nu muți mai încolo. Nu rezolvi nimic.
Europa unită în baza valorilor europene comune creștine și a unor proiecte politice, politicul înglobând economicul? Sau proiectul economic comun ca motor al globalizării Europei? Globalizare fără internaționalizarea omului nu prea pare viabil, iar internaționalizarea omului nu uniformizarea lui o necesită? Poate greșesc. Personal, acest proiect mi s-a părut temerar și împotriva naturii omului individual. Proiectului unei astfel de Europe îmi părea o întreprindere curajoasă și înainte de migrația africană și asiatică, cu atât mai mult acum, cu semaforul tot timpul pornit pe culoarea verde, pentru a compensa forța de muncă și a mări capitalul. În lipsa unui ideal supradeterminat, nu poți reconcilia nici măcar două etnii de aceeași naționalitate, cu atât mai puțin popoare între ele (având, structural, determinisme interne diferite) și cu atât mai puțin poți imersa Străinul în matca națională, altfel decât construind legislație care să te oblige să-l integrezi măcar forțat. E chestie de psihologie de bază. De apărare a Eului. E chestie de instincte. Când străinul atinge un 20% față de băștinaș, încep mișcări interne în populația băștinașă care riscă să devine explozive, de necontrolat. Dacă străinul nu este expulzat, populația de bază începe să se dezintegreze. Sociologia ne-o dovedește. Globalizarea nu este altceva decât o efracție în Eu. Dacă încă ține, nu este pentru că instinctele de conservare nu mai există, ci pentru că efracția încă nu a ajuns să fie resimțită până la acel nivel la care să suscite reacția instinctuală dar și, în egală măsură, pentru că ceea ce se oferă la schimb este nu doar promisiunea plăcerii veșnice, ci realitatea ei. Supraproducția, deci supraoferta (prin urmare, risipa, niciodată în istorie mai mare ca cea de azi) reprezintă una din căi. Accesul nelimitat – ceea ce este cât se poate de sănătos – la bunuri duce la iluzia că, deținând, viața noastră este, și ea, mai bună. Că nu avem educația alegerii potrivite este altă discuție. Apoi, device-ul, ca hrană perpetuă a infantilului. Nu mai e nicio diferență între noi și copiii noștri. Cu toții stăm zi-lumină legați ombilical la device-uri. La „lume”. La lumea aceea a majorității care votează. Cea asemeni nouă. Doar că, pe măsură ce lumea devine mai globalizată tehnologic vorbind, cu atât ea devine și mai infantilă, și mai fragmentată cultural. Pentru majoritate, tehnologia înseamnă device. Accesul facil la device și la bunuri te poate face să crezi că între tine, român, și neamț nu există nicio diferență. O altă iluzie necesară. Doar că ni se va opune mereu nevoia de individualitate, de diferență. Măcar psihologic vorbind, vrem toate beneficiile Occidentului, dar ținem la identitatea noastră, care nu se vrea contaminată cu nimic. Acolo unde identitatea națională a apucat să fie suficient educată spre deschidere, ea va reacționa mai în acord cu cerințele unei Europe unite, pentru că simțul civic își va spune cuvântul. La noi, însă? Despre ce educație poate fi vorba, când și cea de bază a ajuns la genunchiul broaștei? Majoritatea regresează, iar device-ul și faptul că ne putem plimba prin lume neîngrădiți ne dau senzația că progresăm. Iluzia necesară.
Această majoritate este la care elita intelectuală nu e conectată altfel decât pentru a mai scrie câte un eseu despre imaturitate, despre lipsa moralei. Repet: nimic rău în a arăta cu degetul problema, dar soluții nu se oferă? Nu suntem sătui de critici? Soluțiile de la cine trebuie așteptate? În delicioase întâlniri de taină în care se speculează la cel mai înalt nivel al gândirii, nu se pun la cale și soluții? Perlele puse pe hârtie, nu se adapă ele din firele de nisip care suntem noi, cei mulți? Într-o lume a formelor perfecte, din ce și-ar mai lua gânditorii materia? Cum s-ar plictisi ei în paradis? Dar ei nu sunt interesați de… realitate, ci de adevăr. Eventual, cu A mare. Prăpastia dintre ei și lume asta este: caută în altă parte decât acolo unde poate fi găsit ceva, chiar dacă locul unde poate fi găsit este chiar sub privirea lor.
Psihologii, în schimb, sunt pe val. Nu psihologia, ci psihologii. Și-au adaptat atât de bine discursul și instrumentele, încât au luat locul vraciului. Au transformat psihologia într-un imens caraghioslâc. Anul acesta, invazie de candidați la facultățile de psihologie. Probabil se gândește cam așa: meserie liberală, ofertantă pentru că divizibilă în multe direcții, îmi iau un atestat pe o formă sau alta de terapie și nimeni nu vine în cabinetul meu să verifice ce fac eu acolo. Psihologii sunt cei care au transformat psihoterapia într-o formă fără fond și tocmai criteriile reglementării sunt cele care le-au permis-o. Așa încât, în cabinetele de psihoterapie se întâmplă, ades, orice altceva numai psihoterapie nu. Iar banii curg, pentru că oamenii nu știu nimic despre psihoterapie, știu doar că li se promit toate cele pe care și le doresc. Și nu îi vei convinge niciodată că, în fapt, nu au obținut nimic în urma a doi – trei ani de terapie. Pentru că realitatea percepută este adevărul, chiar dacă adevărul livrat este o minciună.