Provence, ținutul secret – cartea în jurul căreia gravitează, tematic, interviul de față – este al doilea volum pe care Ioan T. Morar îl dedică unei lumi aparte, în care locuiește de mai bine de un deceniu. În 2018, autorul mai multor volume cu statut de best-sellers a publicat Șapte ani în Provence.
Despre Provence, ținutul secret și despre proiectul literar și existențial al lui Ioan T. Morar, Mircea Mihăieș notează următoarele: „Simpla pronunțare a cuvîntului Provence îndeamnă la visare. Această zonă a Franței e întruparea exotismului prin excelență, a extravaganței la îndemână, a paradisului plasat în inima Europei. Locuitor al acestui spațiu aproape utopic și improbabil, Ioan T. Morar a devenit un cronicar al miracolului. Cartea lui e un excelent ghid al evenimentelor istorice și culturale, un catalog de mentalități și ciudățenii seducătoare. Verva și umorul fac din lectura scrierii lui Ioan T. Morar un leac pentru anxietate și constituie promisiunea unei călătorii extraordinare. Jules Verne, cel care a brevetat în epoca modernă tehnicile visării cu ochii deschiși, ar avea de ce să-l invidieze pe autorul romîn.” (Cr. Pătrășconiu)
Cristian Pătrășconiu: „Biju Provensalul” – cine e primul care a spus asta? Poate chiar dvs., nu?
Ioan T. Morar: Cred că Mircea Mihăieș, care e și el două săptămâni pe an provensal, cred că el a spus-o prima dată… apoi, ca într-o glumă, am semnat niște mesaje cu acest supranume. Mircea mi-a spus așa, dacă-mi amintesc bine, când l-am anunțat că am început lecțiile de provensală cu Denis Roux, devenit între timp prietenul meu și, evident, ghidul spiritual prin părțile mai puțin știute ale acestui ținut.
E, pentru dvs., un deceniu de împliniri mărețe în Provence?
Nu știu dacă împlinirile sunt chiar mărețe, dar sunt împliniri și da, e un deceniu, deja, de când locuiesc în La Ciotat (nu mai pun cei doi ani de dinainte, petrecuți la Marsilia și Nîmes). Am reușit să cunosc niște oameni, niște locuri, am trăit evenimente foarte plăcute și, să nu uit, am scris aici șase cărți, cam una la doi ani. O carte la doi ani, un ritm care nu-mi obosește cititorii și nici nu contribuie la tăierea pădurilor, având în vedere că am fost tipărit, adesea, pe hârtie reciclată. Un ritm care nu mă supra-întrebuințează, totuși….
Ați putea descrie un „sentiment provensal al ființei” sau e încă prea devreme?
Cred că dacă există un sentiment provensal al ființei, cum l-ai numit, atunci, pentru mine, e un sentiment cu ieșire la mare. De fapt, o variantă locală a sentimentului mediteraneean al ființei. M-am născut în vestul României, în pusta Aradului, am ajuns la mare prima dată în prima vacanță de vară din liceu și, cu toate acestea, nu aș mai putea să mă îndepărtez de mare. Am devenit un dependent de imaginea zilnică a mării… Ființa mea s-a îndrăgostit de corăbii… Și de măslini… unduirea mării și, când bate mistralul, unduirea livezilor verzi-argintii de măslini sunt deja doi piloni ai noii mele sensibilități…
Două cărți despre Provence, iată! Și probabil că lucrurile nu se opresc aici. Provence, „mon amour”?
Mda, două cărți, plus celelalte patru… Aș vrea să mai scriu atâta vreme cât ceea ce descopăr, ceea ce trăiesc aici e relevant și pentru altcineva decât pentru mine. Îmi place să împărtășesc ceea ce aflu, e o bucurie pentru mine să dau mai departe, să transmit. Au existat oameni pe care nu-i cunosc dar care m-au căutat în La Ciotat, i-am plimbat prin oraș, prin zonă, le-am descoperit lor ceea ce am descoperit și eu de când am venit aici. Sunt bucuros atunci când mă pun în postura de ghid… Mă pasionează… Ca să răspund sec la întrebare: sper că lucrurile nu se vor opri aici.
A citi, ne-a spus și Matei Călinescu, e a reciti. Cum e, după și mai mult timp de ședere cvasi-permanentă acolo, Provence pentru dvs.? Cum recitiți regiunea Provence, ca să o spun pe-a dreaptă?
Am ajuns la niște ritualuri de „recitire”. De pildă, când prietenii mă vizitează pentru prima dată, e obligatoriu să ajungem la Castelet, aflat la vreo zece km de La Ciotat, unul dintre cele mai frumoase sate „cocoțate” ale Franței. La fiecare vizită retrăiesc și eu emoția „primei citiri”. Apoi, dacă prietenii mei sunt interesați de literatură, neapărat mergem la Sanary sur Mer, acolo unde s-au refugiat scriitorii germani din fața nazismului, de la Thomas Mann (și familia) la Stefan Zweig. În direcția opusă, la Cassis a scris Virgina Woolf și a pictat Winston Churchill. Un sejur mai lung poate include și o excursie de „documentare” la podgoriile din Bandol sau la cele de la Chateauneuf du Pape. Dacă e vorba de răgazul de o jumătate de zi, recitesc alături de ei o vizită la Chateau La Coste, o podgorie de lângă Aix en Provence, cu șase galerii de artă. Ca să nu mai vorbim de o plimbare chiar prin Aix.
În alte cuvinte: cum e să te așezi în acest loc, în această regiune?
Cum zice românul: „să nu-l mânii pe Dumnezeu”, e foarte bine să te așezi aici, dacă ai răgazul, ocazia și resursele. Norocul meu a fost că știu franceza, am studiat-o la Facultate, am studiat literatura franceză, am citit în franceză, am făcut un stagiu în 1990 la Le Figaro, deci nu am venit în Franța ca și cum ar fi fost o țară din străinătate. Am venit știind unde vin. Mi-am dorit, de multă vreme, ca la pensie să mă retrag în Sudul Franței. Iată că îngerul meu m-a ajutat, destinul m-a adus aici. Nu mai comentez circumstanțele. Pe scurt, am ajuns și am putut rămâne.
Și, după mai bine de un deceniu: ce înseamnă să prinzi rădăcini în Provence?
Eu cred, chiar sunt convins că am niște rădăcini și în România, nu mi le-am smuls. Mai am un loc unde să trag atunci când vin în țară. Am și o grămadă de prieteni, fiecare dintre voi e un fel de rădăcină. Și mai am biblioteca, întreagă, acolo. Nu cred că e o anomalie să ai două rânduri de rădăcini. Celor de aici le-aș zice rădăcini adoptive.
Cum se vede regiunea Provence din mașină?
Călătoresc destul de mult cu mașina, deși, în ultimul timp, ultimele drumuri la Marsilia le-am făcut cu autobuzul, e linie directă. E mai comod, nu trebuie să cauți parcare și să înfrunți circulația destul de nervoasă din oraș. De fiecare dată, după un drum lung sau scurt, când ies de pe autostradă e o pantă care coboară spre La Ciotat și atunci se vede marea în toată splendoarea ei… de fiecare dată mă bucur la fel, am un oftat de plăcere. Am și un neajuns în legătură cu mașina: locul de parcare. Unde locuiesc acum nu am garantat un loc de parcare, dar, plătind o taxă anuală la primărie, mă pot parca oriunde găsesc un loc gol în parcările de suprafață. Asta e o aventură, mai ales vara când vin mii de turiști cu mii de mașini în La Ciotat (observi că deja gândesc precum un localnic, mă irită, cumva, mulțimea de turiști… Dar tot a un localnic gândesc: „sunt o sursă de bunăstare economică a orașului, turiștii sunt un rău necesar”). Vorba lui Seinfeld: aștept ca fabricile de automobile să producă și locuri de parcare.
Dar – mai ales -, cum se vede la pas? Cu pasul?
De câțiva ani programul meu zilnic cuprinde o plimbare pe jos de aproximativ zece km. Vara, mai puțin, că e prea cald. Deși, când vine Mircea Mihăieș aici, și închiriază un apartament în celălalt capăt al orașului, mergând zilnic să ne întâlnim, ajung și la 14-15 km… Apoi, în anotimpul mai rece (că iarnă nu-i pot spune) îmi permit să echilibrez și să depășesc zece km. Am calculat, cu o medie de zece km pe zi, puși cap la cap, dacă pornesc în ianuarie, în iunie ajung la București. Apoi, din iunie până în decembrie, mă întorc. Mergând pe jos mă încadrez în metafora lui Stendhal despre scris, adică plimb o oglindă de-a lungul drumului. Mă impregnez de aerul locului, de lumina extraordinară din Provence. Mă bucur de un loc binecuvântat.
Obișnuiți să (mai) visați în românește?
Chiar dacă visele se întâmplă în locuri de pe aici, visez în românește. Preponderent… Cum sunt un om care acordă o atenție aparte visului, cred că în ultimii ani se întâmplă tot mai des să mă visez aici, dar tot în românește visez. Mă văd, în vis, cu oameni de aici, care nu știu românește în realitate, dar în visul meu conversează cu mine în română… deci, nu visez în franceză… și, ca să anticip o întrebare, nici în provensală.
American dream – ați avut, am avut. Dar visul dvs. provensal? Provence dream, cred că așa s-ar spune, nu?
Le Rêve Provençal, zicem noi, francezii. Nu pot spune că am avut un vis provensal, am avut doar un set de așteptări, îndeplinite în bună măsură. Am dorit să înțeleg mai bine locul în care trăiesc, să mă adaptez repede, să scriu despre asta pentru a transmite (am mai spus-o). Să cunosc oameni și povești.
Cum ați ajuns președinte? Un președinte-reparator (de imagine), ca să spunem așa!
Asta îmi aduce aminte de străvechiul banc în care doi președinți de CAP discutau despre atentatul asupra lui Kennedy… Unul din ei trage concluzia: Asta e soarta noastră, a președinților. Eu sunt președinte de onoare al asociației Amitié Franco-Roumaine. Alături de președintele ei Paul Julien, care iubește România mai mult decât mulți compatrioți, și alături de membrii asociației încercăm, cu diverse ocazii, să prezentăm România, să contrabalansăm clișeele false, prejudecățile… Acum zece ani era destul de greu să faci asta, între timp francezii s-au mai informat, au mai călătorit prin România… Imaginea e mai bună, trebuie să recunosc… Noi organizăm în fiecare an Ziua Națională… Și nu suntem, mă rog, nu am fost sprijiniți de Consulatul de la Marsilia. Acum cred că va fi mai bine, a fost numită o persoană tânără, cunoscătoare a Franței, sunt convins că va fi altfel colaborarea… Nu pot să nu amintesc un aspect foarte neplăcut petrecut cu ocazia Centenarului… În fine, după ani în care nu ne-a băgat în seamă, doamna consul general de atunci a spus că va participa și ea la festivitate, dar că nu poate ajuta cu nimic, nu are fonduri… A ținut să fie trecută pe afiș cu toate funcțiile ei din minister… S-au anunțat și deputații din zonă, deputați francezi, și membri ai administrațiilor locale. Și doamna Buje ne-a anunțat, prin sms, cu 24 de ore înainte, că nu mai vine. Fără explicații… Și pentru că totuși, erau fonduri, a organizat un chef la un restaurant, pe 10 decembrie, cu niște cunoscuți… Trec peste asta, deși îmi e greu să uit… Evident că lipsind șefa de misiune, am vorbit eu despre Centenar, ca fost Consul General, am scos castanele din foc…
Suntem în 2023. Pe scurt: ce a făcut Provence pentru dumneavoastră? Și ce faceți dvs. pentru Provence?
În primul rând, Provența m-a primit și m-a lăsat să-i descopăr, pe rând, identitatea culturală, lingvistică, geografică. Și chiar identitatea gastronomică și viticolă… Mi-a răspuns la mai toate curiozitățile mele de călător interesat de locurile prin care merge. Nu-mi mai amintesc cine a spus că orice om are două țări, țara lui și Franța… la mine e puțin modificată această aserțiune. Am două țări, una e România, alta e Provence. Și-n inima mea e loc pentru amândouă! Ce am făcut eu pentru Provence? Iată, am scris două cărți, a încercat să transmit ce am aflat, ce am trăit, ce am citit, ce am vizitat cititorilor români. Și se pare că nu a fost în zadar, am avut foarte multe ecouri și chiar niște vizite și de la oameni pe care nu-i cunoșteam…
Câtă Românie e în Provence?
Da, bună întrebare… e ceva Românie pe aici, începând cu Ioan Cassianul, venit din Dobrogea (după un drum prin diverse sihăstrii) să fondeze viața monastică de la Marsilia. E una și aceeași persoană cu Jean Cassien, din calendarul catolic. În cel ortodox e sărbătorit doar o dată la patru ani, ziua lui e pe 29 februarie. De altfel, dacă tot suntem la capitolul religios, există destule biserici ortodoxe românești și în Provence, și în toată Franța. Am pus umărul la fondarea unei biserici în Bastia, am donat pentru biserica din Nisa. Și, ca un element exotic, oarecum, pe Insula Porquerolles, lângă Hyeres, se află o mănăstire ortodoxă românească… În plan literar, în literatura provensală creată în jurul lui Mistral, e umbra lui Vasile Alecsandri, prieten cu laureatul Nobel, i-am întâlnit numele într-un articol scris de F. de Mistral în care mărturisește că a adoptat metodologia de culegere a folclorului utilizată de poetul român. Erau prieteni foarte buni. Panait Istrati a fost destul de mult prin zonă, prin Marsilia. Și, în ultimii ani, la Festivalul de Teatru de la Avignon prezența tot mai importantă a pieselor lui Matei Vișniec mai adaugă un pic de Românie. O prezență românească pronunțată e în lumea medicală… Tot mai mulți medici români în spitalele franceze. La noi, în La Ciotat, sunt cinci dentiști români… nu e rău. Sigur că se poate mai mult… Există loc pentru mai mult. Dar câtă vreme ICR Paris face acțiuni mai ales în sediu, e greu să asiguri o prezență constantă și importantă a culturii române aici, în zonă.
Știți formula – e folclor deja – „De ce e România altfel?”. Nu pot să mă abțin să nu vă întreb: de ce e Provence altfel?
E altfel doar dacă o descoperi dincolo de suprafață. Pentru că dacă privești superficial e o parte a Franței ca oricare alta. E altfel pentru că a fost forjată de o istorie foarte dinamică. E pe Mediterana și are ceva solar. Apoi, prezența măslinului. Denis Roux, profesorul meu de provensală, ne-a spus la prima întâlnire: limba provensală se suprapune perfect pe teritoriul în care cresc măslinii. Nu pot explica de ce e așa. Dar dacă măslinii se întind pe teritoriul provensalei și nu invers? Cultura provensală este impregnată de religios… se spune că aici, în Saint Baume, ar fi trăit Maria Magdalena. În aceeași peșteră se atribuie și șederea lui Maître Jacques, fondatorul Companionilor și nu numai. În Camargue, în comuna Saintes Maries de la Mer, în provensală Li Sànti Marìo de la Mar ar fi ajuns la țărm cele trei Marii (Marie Jacobea, Maria Salomea și Maria Magdalena, dacă nu mă înșel). Aici e capitala spirituală a gitanilor, care se adună pe 24 august când o sărbătoresc pe Sfânta Sara, fecioara Neagră. În timpul Revoluției Franceze, unul dintre cele mai sângeroase evenimente ale Istoriei, când s-au demolat bisericile, provensalii și-au făcut, de Crăciun, niște iesle miniaturale, acasă, ascunzându-se… personajele biblice, cărora tradiția le-a adăugat mereu și mereu alte personaje (chiar la animalele de lângă Ieslea lui Isus au apărut, pe alocuri, zebrele și elefanții). Așa s-au născut „les santons”, statuete mici, din ceramică sau din lemn, care „funcționează” (și se colecționează) și în zilele noastre. Deloc lipsit de importanță e și faptul că timp de o vreme, la Avignon a fost capitala lumii catolice, prin cei câțiva Papi. Ei, ar mai fi multe de spus… dar, cum se spunea pe vremea mea, mai departe scrie-n carte.
Ce bate lavanda în Provence? Ce o întrece?
Eu cred că rosé-ul de Provence bate, deja, în faimă, lavanda. Acum niște ani de zile existau doar două vinuri în general, alb și roșu. Albul pentru pește, un vin resimțit aristocratic, și roșul, vinul valabil de la biserică până la ultimul han. Dar, între timp, când francezii au început să călătorească (asta se întâmplă de vreo sută de ani, mai puțin chiar, de când au început să se plătească și concediile) și au descoperit, la umbră, vinul „țăranilor provensali”. Un vin rece, mai potrivit pentru vară decât vinul roșu și puternic, mai colorat decât vinul alb. Primul AOP de rosé s-a obținut în 1956, în zona Tavel, lângă Chateauneuf du Pape. E un rosé mai elaborat,. Care suportă și să fie păstrat câțiva ani. Așadar, vara înseamnă rosé pe la toate terasele, un vin fără pretenții, fără să aibă nevoie de confirmarea unor ani vechime. Și care merge și cu pește, și cu brânzeturi, și cu „șarcuterie”, mezeluri, adică. Acum toată lumea produce rosé, și Bordeaux-ul, și americanii, și românii. Acum vreo trei ani am citit o știre cum că pentru prima dată, în Franța, consumul de rosé a bătut consumul de alb. Bine, și lavanda rămâne emblematică pentru Provence, deși cel mai mare producător de ulei de lavandă (și soiul mai rezistent, lavandin) este Bulgaria. Dar ce să caute japonezul în Bulgaria, el vrea să-și facă selfie în lanul provensal de lavandă. Și mai e ceva ce bate, sau măcar joacă la egalitate cu lavanda, măslinul. Cu uleiul, ca prim produs, dar și cu tapenada, pasta de măsline, consumată masiv în Provence.
Seminormalitatea în Provence e/ a fost carantina (cred că mai dură decât în România în aproximativ aceeași perioadă) din timpul pandemiei coronavirusului. Cum ați traversat acolo această perioadă?
Și acum când îmi aduc aminte de izolarea aia de câteva luni parcă mi se lasă o ceață neagră pe ochi. A fost foarte, foarte greu de suportat. Obișnuit să ies zilnic, să fac cei zece kilometri, am început să mă învârt toată ziua prin micul apartament în care stau și am reușit să adun, pas cu pas, câte șapte-opt kilometri pe zi. Recordul a fost chiar de 14 km, parcă eram un leu în cușcă, rotindu-mă neîncetat. Poate părea „studiat” ce spun, dar m-a salvat scrisul. Avem deja pregătită toată documentația pentru Fale News în Epoca de Aur și m-am așezat la scris, cu program. Mers prin casă și scris. Iar seara cele două pahare obligatorii de vin roșu… Tot atunci am revenit la poezie și am scris, în diversele perioade de îngrădiri, volumul Când plouă mă numesc altfel. Da, scrisul m-a salvat, mi-a ajutat să ies întreg la minte din pandemie. Și nu, nu m-am apucat să scriu un jurnal de pandemie cum am auzit că au făcut unii, alții. La ce m-ar interesa să citesc despre asta? Să-mi dublez apăsarea de atunci? Mi s-a părut o idee prea la îndemână…
Partea dură a pandemiei – cum ați navigat-o în Provence?
Parte dură a fost dură, ca să fac un pleonasm. Dar și perioada în care aveam voie să ieșim o oră pe zi pe o rază de un kilometru, și atunci tot dur a fost… Îmi făceam hârtia necesară, actul auro-emanat și ieșeam. La cumpărături stăteam la niște cozi extraordinare, pentru că era număr limitat de persoane în magazine… Soția mea a improvizat măști (în Franța, pentru că nu existau pe stoc, s-a spus că nu e necesară masca, dar după aceea au revenit factorii responsabili și au impus-o), ștergeam cumpărăturile, ce mai! Cred că mai toată lumea a trecut prin asta. Eu am avut norocul că puteam vedea zilnic marea, nemărginita mare, pe când noi eram mărginiți sanitar. Am așteptat să apară vaccinul și am reușit să fiu printre primii care s-au bucurat de el… Acum mi se par amuzante zvonurile de atunci, scenariile, spaimele colective… Dovadă că memoria aruncă la coșul ei de gunoi amintirile neplăcute și ne face chiar să râdem de ele.
Dincolo de seminormalitate – ce e însă acolo, în Provence, normalitatea? Dar anormalitatea?
Ceea ce am observat de-a lungul anilor petrecuți aici este faptul că locuitorii din Provence nu au multă mobilă. Unii se mută folosind doar portbagajul. Clima fiind una blândă, nu trebuie să umpli dulapurile de haine pentru patru anotimpuri… Aici asta e normalitatea, locuințe mici dar libere de mobilier… Lumea petrece mai puțin timp în case decât în, să zicem, Nordul Europei… Mai e o chestie care definește normalitatea de aici: masa de prînz… cum bate ora 12, lumea iese din birouri, de pe la locurile de muncă și ocupă terasele… Sigur, nu toți, dar cei mai mulți. Când un bon de masă primit de la angajator e 15 euro și meniul zilei e cam tot pe acolo, lumea nu se mai complică, mănâncă la restaurant… și asta face să circule banul, desigur. Între 12 și 14 nu încerca să cauți pe cineva la telefon la birou, că nu-l găsești, e la masă. Și dacă ia și un rosé, mai bine îl cauți a doua zi dimineața… Restaurantele închid imediat după masa de prânz, greu mai poți găsi unde să mănânci după ora două. Dacă seara românii merg la șpriț, provensali iau apéro-ul, adică aperitivul, o masă la umbră, o măslină, o brânză (de fapt, mai multe feluri), câteva felii de salam, tapenadă și un pastis, apoi carafe nenumărate de rosé. Se trăiește bine, asta e ceva normal.
Să mergem puțin și într-o altă zonă, care nu e neapărat corect-politică: e această regiune și – vorba lui Houellebecq – un domeniu de luptă pentru diverse religii?
Da, imigrația a schimbat mult peisajul religios din Franța. Asta după ce Revoluția Franceză a distrus și a închis biserici, să nu uităm. Laicitatea este invocată doar atunci când se interzice, de pildă, „ieslea de Crăciun” în spații publice, purtatul unei cruci la gât când ești în orele de serviciu etc. Franța catolică e avertizată să nu încalce granițele laicității… Musulmanii sunt încurajați, însă, să-și păstreze obiceiurile, nu întotdeauna laice. Așa încât e mai bine să nu atacăm subiecte din astea pentru că ne acuză lumea de viziune îngustă.
Înapoi la normalitate – au vinuri bune francezii ăștia, nu? Chiar și provensalii, așa e?
Locuiesc într-o mare vie… metaforic, desigur. Cum mergi spre Marsilia treci pe lângă Cassis (aici își făcea vacanțele Virgina Woolf), o zonă producătoare de vin alb, iar în direcția Toulon, când pleci din La Ciotat, treci prin zona viticolă Bandol, un vin supus unui caiet de sarcini foarte stricte: ținut în butoi minimum 18 luni și conținând minimum 50 la sută din Soiul Mourvedre… Nu departe de noi e Valea Ronului, cu celebrul Chateauneuf du Pape, vin pe care îl reprezint, cumva, după ce am fost întronizat în organizația „Paharnicii Papei”. Cum mergi spre Spania este zona Languedoc-Rousillon, unde au apărut niște AOP-uri noi, foarte interesante, acolo s-au revizuit politicile viticole și se fac vinuri mai puține dar mai bune. Hai că nu mă mai opresc… Vorba ceea: altă întrebare…
Dacă veți câștiga la Loto ce/ pe cine din România ați aduce în Provence?
Am tot vorbit de chestia asta, dacă aș câștiga marele pot (din când în când depășește 100 de milioane) la loteria europeană, aș face un centru cultural românesc la Aix en Provence, cu o Galerie de artă și o sală de spectacole. Apoi aș organiza tabere de creație literară… pe lângă asta am o promisiune mai veche, l-aș lua pe Mircea Mihăieș permanent lângă mine, dar aș cumpăra și un apartament încăpător în care să vină pe rând prieteni de-ai mei…
Ce e paradisul sau cum e paradisul pentru dvs. acolo? Acum, în 2023. Poate că e chiar și un loc anume? Sau poate că părți din el sunt reprezentate de un loc anume?
Încep să cred că paradisul nu e numai un loc, e și o vârstă. Și dacă ești la vârsta bună, în locul bun, atunci paradisul e, să zic așa, mai bine conturat… Aici e un paradis și am și o vârstă compatibilă cu paradisul. Dar, oricât aș iubi lumina provensală, atmosfera de aici, vederea Mediteranei, cel mai paradisiac loc vizitat de mine rămâne Noua Caledonie. Iartă-mă, Provence, ăsta e adevărul meu…
Cum se spune în ciotadiană „I’ll be back”?
S-a făcut un parfum cu asta și Johhny Halliday a avut o melodie cu acest titlu: je reviens… Dar ca să revin, ar trebui să plec. Și n-am de gând să plec de aici! Decât la final.
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu